NORDUL PIERDUT

Uneori devin și mamă... de împrumut. 

Un suflet rătăcit mi s-a destăinuit, iar cuvintele de mai jos sunt izvorâte din compasiune si înțelege. 

Le așez aici, stiind că fiecare dintre noi are câte o noapte in care Nordul vietii este pierdut… și calea de ieșire la lumină pare imposibil de găsit. 

Nordul pierdut

O noapte cu lună plină.

Așezat pe malul lacului, în același loc în care venea de ani buni ori de câte ori dorea să se întâlnească cu sine, trupul îi tresărea de panică.

Îi trecu prin minte, ca o fulgerare, că teama aceea ar putea fi semn că a ajuns, într‑un fel sau altul, la un capăt de drum.

Era epuizat — aidoma unui alergător de ocazie.

Îmbătrânise?

Gândul îl neliniști. Se ridică brusc, de păr­că depărtarea de luciul apei avea să‑i aducă o altă stare.

O presiune ciudată în piept îi tăie respirația. Rămase în picioare, încercând să‑și revină.

Oh, de‑ar fi putut păși pe drumul de lumină pe care luna îl așternea pe oglinda lacului!

Încerca un soi de suferință, un regret nostalgic — asemănător cu cel din copilărie, când a aflat că Moș Crăciun nu există.

Se regăsi apoi, fără să știe cum, în mijlocul unui zăvoi în care era sigur că nu mai fusese niciodată.

Nicicând o ieșire în natură nu‑i stârnise o asemenea neliniște. 

De ce se temea? Probabil din pricina intunericului care părea să‑l cuprindă, ca o replică a propriei vieți — o coborâre lentă și sigură în dezordine și haos.

Pășea pe o cărare ce părea principală, dar se trezi dintr‑o dată intr-o răscruce cu patru drumuri.

Pe unde s‑o apuce? Panica îi tulbura gândirea.

Ideea că s‑ar putea pierde îi strecura în suflet o spaimă sălbatică, aproape animalică.

Aceeași stare de rătăcire o trăise, de câțiva ani, și-n viață.

El nu suporta hazardul. Avea nevoie să anticipeze totul înainte de a acționa.

Și acum era aici, silit să‑și asculte instinctele — acele instincte pe care panica le amorțise.

Se așeză în mijlocul răscrucii și trase adânc aer în piept.

Era fără îndoială o probă.

Nu ajunsese acolo din întâmplare — cineva, ceva, îl punea la încercare.

Dar cum să știe care drum îl va scoate din pădure, când întreaga lui viață devenise o rătăcire?

Ridică ochii în sus. Printre crengile dese, un petic de cer strălucea.

Șopti, cu glas stins:

— Doamne... mă vezi?

---

Trezirea a venit ca o sete năpraznică.

Slavă Domnului — fusese doar un vis.

Cu ochii împăienjeniți de somn, căută telecomanda și stinse televizorul. Nu îndrăznea să se culce altfel, de teamă că liniștea avea să-l oblige să gândească.

Se duse în bucătărie și își umplu un pahar mare cu apă, pe care-l bău pe nerăsuflate — poate‑poate aburii alcoolului de aseară se vor risipi.

Îi veni în gând să o sune o prietenă veche, să-i povestească visul… pe care îl simțea ca pe un semn.

Dar se răzgândi. Ora era nepotrivită.

Din timpurile în care între el și Dumnezeu exista o legătură vie, învățase că El nu impune — ci ne lasă să alegem. Ne însoțește numai dacă vrem.

Însă acea relație se răcise. Așa cum se rătăcise prin pădure în vis, la fel își pierduse și busola în viață.

Pendula de un timp între două puncte — două țări, două case, două neîmpliniri.

Trăia agățat de obsesii, tentații mărunte, vicii care l-au îndepărtat de vechea legătură cu Dumnezeu.

Da, alesese altceva și își asuma deciziile cu încăpățânare.

Părea că își face titlu de glorie din mizeria în care ajunsese — ca și cum altfel nu ar fi putut trăi.

Făcea bilanțul: câștiguri și pierderi...

Dar câștigurile se reduceau — partide de amor din ce în ce mai lipsite de viață, selfie-uri filtre false, oboseală fără contur.

Se simțea suspendat: între lumi, principii, rațiune și instinct.

Trăia o dihotomie continuă — între bine și rău, vindecător și toxic, între stabil și nesiguranță.

Unde era pacea pe care o visa?

A fost vreodată fericit cu adevărat?

Sau s‑a amăgit singur?

Era in toate sensurile în genunchi.

Însă încă mai spera: poate va găsi în el resurse să o ia de la capăt.

Între timp, trăia… filozofând printre sticle goale și fum de țigară, căutând sens în eșec și construind punți între el și ceilalți, între el și sine.

Privirea îi căzu pe masa îmbâcsită de sticle goale, scrumieră doldora de chiștoace, o cutie de chipsuri și ambalajul murdar de pizza — o duhoare ce îl lovea direct.

Îl cuprinse greața.

Ridică de pe josbo tabacheră veche, din tablă — o amintire luată din casa părintească, acum un loc părăsit în care au rămas doar cărțile, panze de păianjen și amintiri dureroase.

Îi veni in minte segventa festinului dezolant din filmul "Marile speranțe". 

Își aprinse o țigară, jurând că va fi ultima... pentru a câta oară?

Dușman nu ii era alcoolul, nici fumul, ci povara îndoielilor și acele visuri care îi păreau acum străine. Între multele opțiuni își pierduse capacitatea de discernământ — ajunsese un călător fără busolă, incapabil sa găsească Nordul.

Se simțea destrămat între lumi și gânduri.

Cum să se recompună?

Cum să se regăsească?

Înțelegea că a trăi poate fi infinit mai dificil decât a muri. Dar bănuia ca vindecarea era posibilă.

Îi veni în minte fiica lui, cu care nu se mai văzuse demult. 

Crezuse că iubirea pentru femeia‑înger il va ajuta să-și regăsească copilul… dar femeia aceea se dovedi a fi doar o oglindă spartă.

Așa a rătăcit — ca un fluture atras de lumina unui opaiț în flacăra căruia și-a ars aripile. 

Își trecu mâna prin părul ciufulit, ca și cum ar fi vrut să alunge coșmarul.

Ar fi vrut o cafea, dar era prea sleit de puteri așa că se întinse din nou pe canapeaua care încă i mai păstra forma trupului — un amestec de oase și regrete.

Strânsese piept perna tare, cuprins de melancolie, și oftă adânc.

Trebuia să doarmă puțin...

Măcar până când noaptea se va fi risipit complet.

Poate, odată cu lumina dimineții, va afla incotro era Nordul .

Chaville, iulie 2024

Cita