Faceți căutări pe acest blog

duminică, 18 decembrie 2011

DECEMBRIE SI CAIETUL CU DORINTE


Petrecem ultimele zile din an in forfota, agitatie, neliniste, griji de tot felul! Ne risipim ultima bruma de energie si bani… pentru a ne pregati «cum se cuvine»!
Toate sunt importante: curatenia casei, bucatele, toaleta gazdei, cadourile, urarile. Scapam insa adesea din vedere sensul in sine al sarbatorii, departandu-ne, uneori nepermis, de spiritul traditional al Craciunului!
Decembrie se rataceste printre agitatie, neajunsuri, cadouri - mai mult sau mai putin inspirate - gastronomie, proiecte de petrecere, reclame si clisee.

Dar ce facem cu proiectele? Nu putem intra in Noul An fara sa punem rezolutii pentru viitor!
Pentru mine, ca pentru toata lumea, ultima luna a anului a fost mereu una de bilant.
Incerc sa parcurg cu gandul cam toate etapele anului ce urmeaza sa se incheie si sa discern ce a fost bine, ce am putut, ce nu am fost in stare sa fac, incercand sa inteleg si de ce. 
Am un «jurnal de decembrie», un caiet de insemnari, unde imi scriu de multi ani, cu lipsa totala de orice urma de logica, toate cate mi-as dori sa realizez in anul care vine. este esential sa ai proiecte!
Nu pun in calcul nimic, nu imi masor puterile nici posibilitatile ci doar imi exprim… dorintele!
In decembrie, verific mai intai lista scrisa in anul trecut, bifez realizarile si... analizez,  apoi incerc sa  imi formulez aspiratiile pentru anul ce vine!

In fiecare decembrie scot caietul cu coperti ingalbenite si il rasfoiesc in intregime.
E fascinant faptul ca ma descopar in el prin dorintele mele!
De multe nici nu imi mai amintesc! Intorcand paginile, viata mi se deruleaza ca un film!
Timpul si timpurile, cu tot felul de incercari, nu iarta dar, judecand dupa dorintele mele avute de-a lungul anilor, ma bucur sa observ cum ridurile imi sunt sterse de suflet!
Caietul meu cu «vise» poarta, negru pe alb, universul meu.
Au fost ani cand a pune niste elementi in plus la caloriferul ce era mai mereu rece (sic :)), a construi o instalatie «inteligenta» care sa suplineasca intreruperile de lumina, sau a cumpara un porc pe care sa il depozitez in congelator, erau vise, sperante, nazuinte!
Am indraznit, iata, in decembrie 1981 (!) sa inscriu pe lista visul nebunesc de a pleca cu sotul meu intr-o vacanta in vest! Ei bine, contrar oricarei logici, dorinta mi s-a indeplinit ! :)
Regasesc in dorintele mele amprenta timpului, visele imprumutate, observand pe alocuri chiar o crasa lipsa de originalitate.

Dar ma emotionez cand vad cum ele au evoluat (si eu cu ele), cum reusita copiilor, asezarea lor pe un drum frumos, clar si corect, a luat locul proiectelor ce vizau «confortul»!

In fata necazurilor, a suferintelor, a lacrimilor, au disparut toate frivolitatile si in locul proiectelor de... prosperitate am inceput sa inscriu pe lista cu dorinte rugaciuni, cereri de bine catre Dumnezeu, pentru prietena mea - ce avea sa se sfarsasca in bratele mele - pentru vecina mea, vaduva si trista, pentru bunul nostru prieten ramas aproape orb in urma unei banale operatii de cataracta.

De aici, visele mele au inceput sa devina asadar rugaciuni. 
Si rugaciunile au inceput sa se schimbe cu timpul, transformandu-se din cereri in strigate de ajutor.
Pot observa, parcurgand aceasta «colectie» de scrisori de sfarsit de an, cum am invatat de-a lungul anilor ca fericirea proprie nu are valoare daca ea se exprima intr-o mare de suferinta.
Am invatat sa traiesc si pentru cei ce nu fac parte din familia mea si sa imi abandonez egoismele.

Azi caietul meu de «proiecte» este o culegere de rugaciuni mai intai pentru cei dragi, pentru cei incercati, pentru cei lipsiti de iubire – cunoscuti sau necunoscuti – si abia apoi pentru mine.

Interesant este ca printre dorintele inscrise in "caiet" am gasit unele care, desi s-au implinit, nu mi-au adus nici un fel de bucurie si le-am dat complet uitarii! 
Poate nu erau ale mele, poate nu merita sa mi le doresc, cine stie?

Pentru anul care vine nu stiu inca ce sa imi doresc... poate doar un pic de putere si inca un pic de... timp. 
Timp sa ma rog, timp sa pot termina ce am inceput, timp sa imi invat nepotii cate ceva...
Important este insa ca mai trece un an si ca inca am proiecte !

Va marturisesc ca tot nu am inteles cum se face ca aproape toate dorintele inscrise pe listele astea, de-a lungul anilor, s-au implinit! Nu, nu este «intamplare», nici miracol. Ceea ce am reusit a fost evident cu voia si cu ajutorul lui Dumnezeu. 
Caci nimic din ce am visat  nu a fost in afara rugaciunilor catre El!


Incercati si poate veti afla si voi taina.

Indiferent daca o faceti sau nu, important este ca Noul An sa fie unul pe care sa il incepeti frumos, caci doar punand inceput bun continuam sa construim trainic! E important sa visam, sa ne dorim, sa speram. Asa trebuie sa fie pentru a merge inainte!
Esential insa e sa ni se implineasca acele dorinte care ne sunt spre folos!

In euforia sarbatorilor nu uitati sa daruiti macar o clipa de compasiune celor mai putin norocosi - un gand, un dar modest (uneori un simplu telefon poate sa fie un cadou nepretuit pentru cineva uitat de prieteni !).
Impacati-va cu cei cu care v-ati certat, luminati-va sufletul!
Va asigur ca veti simti o infinit mai mare bucurie decat primind pachetul frumos ambalat, pus cu grija si stil sub brad, al carui continut - chiar daca va incanta - nu va zideste pe dinauntru! 
Nu lasati sa treaca Craciunul fara sa faceti un gest de bunatate!

***

Va doresc ca spiritul acestei frumoase sarbatori sa va invaluie in farmecul sublim al minunii Nasterii Luminii, lumina care ne dezvaluie calea spre Adevar!
Sarbatori cu pace si proiecte indraznete pe temelii solide!
Multumesc pentru prietenia voastra si va rog sa ma iertati daca cumva v-am ranit pe vreunul din voi.
Sa ma iertati daca v-am intristat, daca am revarsat in cuvinte prea multe din durerile lumii, ale mele, ale altora! Prietenia voastra imi este de pret.
Sarbatori fericite!


joi, 15 decembrie 2011

POVESTEA... PORCULUI


Stiu. Sunt o fire melancolica si cine ma cunoaste cu adevarat stie ca in scris nu pot fi altfel !
Am o oarecare inclinatie dramatica in fata colii albe de hartie … chiar daca e o fila document word!
Vreau insa sa va povestesc una din intamplarile cele mai comice din viata mea.

Era inaintea Craciunului din 1981.
In anii aceia lupta pentru a avea « sarbatori fericite » era una acerba. 
Inca din luna septembrie trebuia sa ne gandim la cadouri (in mare parte confectionate artizanal), sa incepem achizitionarea produselor de baza - zahar, faina, unt - si , desigur, sa ne asiguram ca vom putea manca friptura, sarmale si carnati, produsele si preparatele ce fac traditia Craciunului la romani.
Sarcina nu era una usoara si totul putea sa se transforme intr-o aventura.
Si tocmai despre aceasta aventura  doresc sa va povestesc.

La vremea aceea eu eram inca o bucuresteanca cu cizme cu toc inalt in plina iarna cu nameti, cu sepcuta si esarfa asortate, in fine, cu un aspect care nu lasa deloc sa se intrevada determinarea mea in ale gospodariei, nici lipsa produselor de Craciun, necum intentia de a taia si prepara un porc !
Cu multe saptamani inainte, am aranjat ca fratele sotului meu, sef remarcabil in inima Ardealului si deci om cu « relatii », sa gaseasca un porc pe care sa il cumparam, sa il taiem si sa il preparam pe loc cu ajutorul unui macelar, pe care ne gandeam sa-l angajam.
Zis si facut.

Pe la mijlocul lui decembrie, pe un frig crancen, am plecat cu totii, in crucea noptii, la Sibiu.
In dimineata aceea mi-am pregatit copiii, sotul si pe mine, ca pentru o vizita la o ferma din "Dallas" si am pornit in « marea aventura » !
Am ajuns cu greu, drumul fiind deja plin de zapada. 
Am dormit o noapte si, a doua zi, inca pe intuneric, am ajuns la locul faptei. 

« Crima » avea sa aiba loc in casa soacrei cumnatului meu, unde trebuia sa vina un macelar si unde, impreuna cu cumnata mea si mama ei, gospodina cu experienta in domeniu, urma sa preparam cum se cuvenea porcul.
Macelarul inca nu sosise. 
Am « facut cunostinta» cu viitoarea victima ; copiii erau incantati sa vada animalul altfel decat in poza.
 
Veni si macelarul, ne saluta, ne privi pe toti, lung si… gales, si intreaba : 
« Si pe mine cine ma ajuta ? » 
« Noi ! » am raspuns in cor, dar nu prea convinsi. 
Care noi ca nu se prea vedea! 
Ca sa va inchipuiti « tabloul », trebuie sa va spun ca sotul meu ca si fratele lui erau intelectualii cu cate doua maini stangi si deci de nici un folos in actiunea « porcul «, iar eu nu participasem in viata mea, nici macar ca spectatoare, la taierea si prepararea unui porc... dar eram plina de intentii bune !
In plus, eu eram convinsa ca de aceea am angajat un macelar, sa faca el ce nu stiam noi ! Se vede treaba ca ma inselasem.

Atunci observ cum ma priveste omul de sus in jos si invers.
Eu paream, ce-i drept, venita din alta lume:  cu  pantalonii mei de calarie de culoare bej (pe care ii confectionasem singura, dupa un tipar Burda, si care au fost una din reusitelele mele in ale croitoriei), cizme lungi, havane, carora doar pintenii le lipseau , un pulover dungat bej/alb/turcoise si nelipsitul cojocel scurt, bej,  la toate asortand o sepcuta turcoise, foarte sic, si un sal lung, in aceeasi culoare ! Eram gatita... "pruna" cum s-ar spune, imbracata
pentru  orice altceva numai pt taierea porcului nu !
In fata « evidentei », macelarul incepe  sa "negocieze" cu cumnatul meu, cum e obiceiul, la un pahar de tuica fiarta, aruncandu-mi, din cand in cand, priviri pline de dispret si neincredere,  care au devenit de-a dreptul greu de suportat dupa ce a inteles ca  sunt din Bucuresti!

Pentru a fi injunghiat, porcul trebuia  prins mai inatai de toate !
Ei bine, asta s-a dovedit a fi o chestie foarte grea, aproape imposibila.
Macelarul, om cu sensibilitate, ne spuse ca el injunghie porcul doar daca e un pic anesteziat, caci ii este mila de el daca guita prea tare! 
Deci s-a decis sa ii dam in cap cu o tigaie.
Responsabil cu aceasta « linistire » era cumnatul meu  - 1m85 si 55 Kg si un pic grizat de tuica fiarta. Porcul avea 150 kg, asa ca aventura a fost tragi-comica.

Am alergat cu totii porcul prin curte ca sa il lovim in cap ; Porcul… nu si nu ! Vazand in mana unchiului lor o tigaie si intelegand ca era un fel de arma alba, folosita spre a-i face rau animalului, copiii mei au inceput sa planga.
In timp ce eu incercam  sa le distrag atentia , in ograda se derula parca o scena din filmele cu prosti !

Sotul meu simtindu-se in plus si disperat de durerea copiilor, ii explica macelarului ca el nu poate ramane insensibil, dupa cum nici copiii nu trebuie sa fie socati,  asa ca el o sa ii duca in vizita in Oraselul Copiilor !
Cumnata mea intra si ea in casa caci era racita. 
Batrana ei mama pregatea vasele, apa fiarta si ce mai trebuia, asa ca eu, cu sepcuta mea si salul turcoise… am ramas  cu cei doi barbati (ametiti bine de bautura!) si porcul terorizat, care guita de mama focului.

Pana la urma tigaia nu a folosit la nimic; macelarul a chemat un vecin mai solid cu care a imobilizat animalul si crima s-a comis

Eh, acum e acum ! Incepu transarea porcului, colectarea sangelui, pt sangerete, scoaterea intestinelor, prepararea slaninii…
Odata terminata operatiunea, primele bucati de carne, destinate "pomenii porcului", au fost puse la prajit si … dai cu tuica, dai cu vin… macelarul si cumnatul meu s-au imbatat pe cinste !
Cumnata mea, saraca, din pricina mirosurilor, a intrat in criza de colecist si asa, eu m-am trezit singura « experta » in pregatirea porcului, alaturi de o femeie de 80 de ani, peste care navalisem ca barbarii.
Atunci am inteles ca nu macelarul ci eu si nimeni altcineva aveam sa fac treaba cea grea : curatarea intestinelor, tocatul carnii, pregatirea tobei, a carnatilor, a sangeretelui, topirea unturii, pregatirea slaninii… cam tot adica ! Macelarul a transat... cum a putut si mi-a dezvaluit reteta de carnati. Nu am avut cand sa fiu dezamagita caci a trebuit sa imi suflec manecile, sa imi pun sort si sa ma apuc de treaba, executand ceea ce mama cumnatei mele imi spunea sa fac.

Pana la caderea intunericului treaba a fost gata caci am avut un ajutor nepretuit prin mainile si experienta batranei gazde. Si apoi ... nevoia te invata multe.
In timp ce eu  ma dedicam carnatilor si tobei, cu manecile suflecate, in tinuta mea de calarie – la care am « asortat » un sort din plastic in care m-am infasurat -  macelarul, crita de beat, baiguia :
« Doamna, sa ma scuzati, va rog; nu am crezut ca stiti sa faceti altceva decat… hac…  ochii cu culori ! Ptiu! Si ce sapcuta, sa fiu eu … hac … Zau asa, nu aveti  cumva  vreo sora necasatorita... ca eu mi-s flacau! Hac…»

Pana la ora 22,  porcul era transat, slanina pusa la fum, toba fiarta, untura si jumarile, sangeretele si carnatii gata, bucataria curatata, precum si copiii mancati si trimisi la culcare !
Cumnatul meu… visa la crima la care tocmai participase, anesteziat de alcoolul cu care nu era obisnuit, cumnata mea isi intorsese de cateva ori stomacul pe dos, iar mie... imi cazuse sapca pe o ureche  de atat treaba .  
Eram mandra insa ca am reusit, eu, fata de Bucuresti, sa pregatesc primul porc din viata mea, ca o adevarata ardeleanca !
Reusisem sa transform dispretul macelarului in stima.
Mai ramanea sa reusesc sa imi conving copiii sa manance ceva din ce preparasem spunandu-le ca porcul dragut reusise sa scape nevatamat si ca in farfurie era... pui de Crevedia!

luni, 19 septembrie 2011

PESCARUL DE LUNA - STRAMOSUL ANTICARULUI


Intr-o zi, ratacind, cum imi place, pe strazile laturalnice ale Parisului si pierzandu-ma de voie, am trecut prin fata  unui magazin de antichitati. Am intrat, timida, stiindu-ma complet necunoscatoare. Clopotelul  de deasupra usii mi-a anuntat prezenta si o doamna distinsa, cu un perfect accent parizian, mi-a iesit zambitoare in intampinare.

Pe data am fost fermecata. Magazinul era o splendoare. Un miros de lemn vechi si ceara, amestecat cu aroma de carte iveche ma facea curioasa. Imi venea sa cotrobai prin sertare, rafturi si unghere anume creeate pentru a te tenta sa te afunzi in toate capcanale unui comert special. 
Pana si praful de pe statuetele de bronz mi se parea anume lasat, de vreme ce mobilele straluceau de curatenie. O dezordine ordonata era nota magazinului.
Vizitasem un astfel de magazin in Germania, la Dusseldorf. Acolo totul era curat, aranjat, randuit... Marturisesc ca am gasit cu mult mai interesanta vizita mea in Anticariatul francez! El purta si istoria nu numai obiectele! 

Am conversat cateva minute cu doamna care se ocupa de boutique; accentul estic si culoarea ochilor mei au facut-o mai vorbareata, crezandu-ma probabil sotia vreunui oligarh rus.
Dupa vreo ora am plecat incantata, dornica sa stiu cate ceva despre meseria asta de anticar...
Cautand prin site-uri frantuzesti informatii despre anticarii parizieni, am aflat pentru prima data despre "pescarii de luna" si, cu riscul de a fi prozaica, daca tot veni vorba, ma gandesc sa povestesc aici ce am aflat cu aceasta ocazie despre ei, stramosii unei bresle fine, ridicate din gunoaie!


E BINE DE STIUT ca, la mijlocul secolului al XlX-lea, reciclarea deşeurilor menajere in Paris a fost o indeletnicire profitabila si infloritoare.  


Desi socotita o activitate de necrofagi, cautatul prin gunoaie, practicat de catre asa-numitii "les chiffonniers", a fost mereu reglementat in Paris si atent urmarit.
Locurile unde se putea... "scormoni" se vindeau prin intermediul notarilor şi preţurile lor variau in functie de bogatia sau pauperitatea cartierelor. Sectoarele astfel capatate erau transmise din tata in fiu, unele existand in familii de generatii.

Inarmati cu saci, agatati de carucioare ori carute, si un baston cu carlig, "les chiffonniers", supranumiti si "pescarii de luna", strabateau noapte de noapte strazile Parisului, scotocind prin mormanele de resturi menajere, in cautare de orice: tesaturi, carti, hartii, obiecte de tot felul...

Dupa colectare, gunoaiele erau duse in afara orasului si foarte atent selectate; multe dintre ele se vindeau apoi in asa-numita "piata a gunoierilor", adica in targul de vechituri, iar alte deseuri, triate deja, erau vandute diverselor corporatii. Tesaturile, de exemplu, erau reprocesate, matasea fiind la mare pret. 

Asa a inceput reciclarea si, iata, stupoare, ea nu este descoperirea societatii moderne din ziua de azi, dupa cum nici a umbla prin gunoaie nu este neaparat o chestie de care se ocupa tiganii sau saracii!!! 

La mijlocul secolului XIX,  peste 500 000 de persoane supravietuiau, in Paris, gratie gunoaielor! 

Meseria asta s-a dezvoltat pe tipuri de deseuri, "les chiffonniers",  "les biffins", " les crocheteurs" sau "les pecheurs de lune", fiind stramosii viitorilor anticari. 

Cand Parisul adormea, ajutati de lumina lunii si opaitele iluminatului stradal, pescarii de luna "crosetau" gunoaiele in cautarea obiectelor ce ar fi putut fi vandute pe cativa banuti.
Si se recicla aproape tot ce nu era strict gunoi biologic. 

Cu timpul, trierea i-a selectat si pe  recuperatori . 
Pentru omenire ei, pescarii de luna, au insemnat enorm daca socotim ca,  din munca lor mizerabila, s-au salvat de la disparitie multe obiecte, carti, scrisori, inscrisuri de mare valoare.
Socotiti o "clasa periculoasa", "pescarii de luna" au fost mereu haituiti si nedoriti in oras si de aceea obligati sa traiasca la marginile lui. 

In 1832 - inaintea epidemiei de holera - Parisul ajunsese sa aibe o densitate de 100 000 de locuitori pe km patrat! Din cauza epidemiei au murit  32 000 de persoane ! 

S-a produs atunci o revolta a chiffonniers-ilor dupa ce, din pricina epidemiei,  numarul lor a fost drastic redus, caci gunoaiele erau distruse cu var sau arse.

In anul 1841, printr-o initiativa a ministrului de stat de atunci, s-au reluat lucrarile la fortificatiile Parisului, lucrari ce prevedeau construirea unui zid ce urma  sa inconjoare orasul ca o centura, pe o lungime de cca 40 de km si care avea sa aibe 52 de porti - poduri sau treceri.

Dincolo de fortificatii aveau sa se aseze "pescarii de luna" . Acolo au inceput sa isi intinda tarabele lor cu diverse obiecte de vanzare.
Cu timpul, tot mai multi parizieni au devenit interesati, tot mai multa lume mondena sau colectionari aveau sa ii caute, atrasi de  cunoscutele "marché aux puces",   talciocul  sau piata de vechituri, pe romaneste.

Inceputul sfarsitului trierii gunoaielor in Paris a aparut in vremea prefectului Eugen-Rene Poubelle care, speriat de o  noua epidemie de holera, a decis in 1884, printr-un ordin, ca fiecare proprietar de imobil sa asigure unul sau mai multi recipienti de colectare a gunoiului, adica tomberoanele, care trebuiau scoase pe trotuar la auzul semnalului - un sunet de corn - cu doar 15 minute inainte ca gunoierii si maturatorii municipali sa treaca si sa le goleasca. 

Asa s-a nascut "la poubelle" , tomberonul de gunoi,  iar numele prefectului a devenit, in franceza,  un substantiv de genul feminin  :)!

Ne putem imagina viteza cu care "pescarii de luna" trebuiau sa scotoceasca in tomberoane!
Distrusi de masurile de igiena si ordinul lui Poubelle,
cautatorii in gunoaie s-au revoltat din nou.
Dimensiunea conflictului il face pe prefect sa cedeze, lasandu-i pe "pescarii de luna"  sa caute in recipienti  timp o ora, cu conditia ca operatiunea sa se faca pe o panza intinsa in prealabil si nu pe pamant. 
Au fost vremurile in care ei trebuiau sa actioneze rapid si sa aiba fler!

In anii '20, prefectul Romain Vernaison amenajaza un teren de 9000 de metri patrati pe care construieste baraci ce aveau sa fie inchiriate  chiffonnierilor. (cunoscuta piata Malek)

Azi Parisul are 16 piete cu antichitati si alte obiecte recuperate care fac deliciul colectionarilor sau placerea curiosilor... fiecare din ele cu specialitatea ei, cu diverse nivele de calitate, unde gasesti biblouri, tapiterii, mobilier, carti, fotografii vechi... ce visezi si ce nu visezi!

In fine, cam asta este ce stiu eu despre istoria  "pescarilor de luna"  nascuta din mirosul urat al gunoiului dar  care azi incita narile sensibile ale marilor iubitori de arta, ale amatorilor de obiecte rare si lucruri fine!
Lor le datoram, cum spuneam, recuperarea multor carti rare, picturi unice, colectii de scrisori, obiecte de patrimoniu care, fara ei ar fi disparut in foc, lasandu-ne infinit mai saraci.
E istoria unor oameni care au prins gustul recuperarii stapaniti de pasiunea cautarii, din bucuria aflarii prin vechituri.
E foarte la moda azi si foarte sic sa invechiesti lucruri noi sau a redai viata vechiturilor, in franceza identiicat cu cuvantul "chiner"!
" Les chineurs" sunt  cei care, cu sarguinta, meticulozitate si consecventa, umbla - in mai toate duminicile - prin pietele de antichitati sau brocantele organizate in diferite localitati sau cartiere, in cautare de lucruri vechi. Si sa nu va inchipuiti ca sunt saraci. Saracii nu ar cumpara o veioza care nu merge si nici un dulap vechi si ros de carii!

Exista azi arhitecti si decoratori specialisti in invechire sau reinnoirea obiectelor, o meserie nascuta din pasiunea pentru lucrurile creeate de oameni de-a lungul anilor.

As mai pomeni aici despre asa- numitul "vide grenier" (curatenia din pod) care este la mare cautare caci pe aici multi oamenii nu prea stiu ce au prin podurile sau hambarele caselor/castelelor mostenite. Si, daca vrei sa vinzi o casa... ea trebuie sa fie absolut goala, din pivnita si pana in pod. Atunci ziua cand ai permisiunea sa scoti totul la targ devine una salutara!
In dorinta de a se descotorosi de vechituri, multi le duc in acest tip de targuri.

Pasionatii acestor targuri sunt in mare parte specialistii care cumpara pe bani putini ceea ce vor vinde pe bani multi! Buni cunoscatori ai diferitelor stiluri de mobilier sau pur si simplu ai pietei obiectelor vechi, pescarii de luna ai zilelor noastre, purtand haine scumpe si camasi de matase, sunt bogati si fini si nimic nu te lasa sa ghicesti urmasii cui sunt! Nu mai stau pe mormanele de gunoi si nici la marginea cetatii. 

Lumea moderna le-a schimbat statutul!
Unul dintre cei mai celebri anticari ai Frantei de azi este  Bernard Steinitz, al carui nepot a preluat de curand un imperiu al obiectelor rare! Am ramas muta vazand intr-un reportaj imensele hangare pline de obiecte inestimabile pe care Steinitz batranul le poseda si nu le vinde caci cat e in viata... nu se poate desparti de ele!

Si, pentru ca ati auzit despre sotia lui Dominique Strauss Kahn (fostul se al FMI,ului), Anne Sinclair.
Ei bine, ea este stranepoata unui mare anticar, pe nume Paul Rosenberg - galerist de arta, specialist in tablouri, devenit si mare colectionar - si mostenitoarea unei averi imense cuprinsa in tablouri celebre!

In Franta se vinde orice si asa, complet intamplator (sau nu :)), s-au descoperit unicate, obiecte de valoare rara, colectii de scrisori, tablouri, obiecte nepretuite care au zacut prafuite alaturi de vechi unelte sau amintiri de familie sute de ani!

Anticarii cauta mereu in zile de targ, in care lumea isi "scutura purecii" cum se spune, vanzand pe bani putini diverse vechituri, obiecte rare care  se pot revinde mai apoi nesperat de bine!
Ei, anticarii, stiu sa deosebeasca un lucru de valoare chiar daca e prafuit si a stat ascuns o suta de ani in podul unui  castel... si castele sunt cu miile si mostenitori necunoscatori cu duiumul!
Unii dintre comerciantii de obiecte rare de astazi se autoinvita sa faca ordine prin podurile sau magaziile "castelanilor", facandu-le propuneri "en gros"!


Francezii au in mod cert o mare stima pentru lucruri. Poate de aceea au muzee pline, castele refacute, locuri pline de istorie, o istorie pe care o tin vie,  fie si cu pretul cautarii in gunoaie, o istorie pe care au aparat-o cum au putut, chiar daca pentru asta azi o lume intreaga ii dispretuieste, invinuindu-i de lasitate... Franta pierduse deja prea mult la Revolutia din 1789... 

Dupa cum se stie, gunoiul  a fost si ramane o marca a societatii. Privind in gunoi cunoastem standingul, obiceiurile, stilul de viata al oamenilor. Gunoiul ne reprezinta.
In lupta pentru eradicarea bolilor, a epidemiilor, focul a inlocuit trierea facuta de  pescarii de luna.
Nu stiu in ce masura trierea prealabila, care se practica astazi, mai poate salva obiectele de la pieire. Ce nu este triat merge automat in foc!

Cat despre "pescarii de luna " moderni... ei au devenit altcineva, sunt aristocratii gunoaielor de lux, cunoscatori fini ai unei lumi care a apus... si  pe care, gratie lor, nu o uitam, o putem conserva, chiar daca unii o considera depasita, demodata.
E o lume in care s-au creeat valori incontestabile, lucruri trainice care vor supravietui inca multor ere de progres stiintific si multor mode!

Ei, pescarii de luna de astazi, stiu ca aurul straluceste si in gunoi si, daca multi dintre ei sunt foarte bogati, nu este degeaba!

Parisul are faima de a fi un oras murdar. Si totusi, farmecul Parisului e unic si el trece dincolo de gunoaie si turisti agasanti, trece peste neplacerile legate de starea vremii, dincolo de moda, si chiar de terorism! El ramane un stranui amestec de clasic si modern, un exemplu de echilibru arhitectural, de viata buna si staif!

Si nu uitati, reciclarea si salubritatea publica ramane pana la urma o gaselnita pariziana!