Faceți căutări pe acest blog

luni, 29 septembrie 2014

CALATORIND

Stiu, poate parea poate nepoliticos, insa, cum nu am mai fost in stare sa calatoresc in ultimul timp, imi este greu sa scriu la rece, ceea ce am vazut si simtit ... la cald! Asa ca, daca doriti, urmati-ma intr-o calatorie matinala primavarateca, prin Parisul pe care il iubesc eu, chiar daca ati mai facut-o cand am publicat articolul!

PARIS, MON AMOUR

E primavara si Parisul respira verde crud.
Florile delicate ale magnoliilor au luat-o cu mult inaintea frunzelor, spre bucuria privirilor hamesite de frumos, de proaspat.
Copacii ce strajuiesc marile bulevarde haussmaniene, cu mugurii lor abia plezniti, ce 
promit sa ne inunde cu toata vitalitatea lui Martie, mi-au readus in suflet dragostea, dragostea mea pentru Paris.
E la fel de proaspata, la fel de adevarata!
El are tot ce ii trebuie pentru a te face sa fii pururea indragostit, indragostit de el, de eleganta, de frumos, de viata.

Mie imi place sa il strabat in diminetile de duminica. E momentul meu de gratie!
Francezii care se respecta dorm pana tarziu in week end - "la grass matinee", leneveala de dimineata, facand parte din rasfatul traditional! Turisti, obositi de petrecerea de sambata, sunt si ei la fel de lenesi duminica...
Astfel, la ora cand soarele incepe sa urce pe cer, mangaind cu raze blande trena dantelata a Turnului Effel, eu am senzatia ca orasul e doar al meu, al meu si al inca catorva matinali nauci.

Drumul spre biserica este pentru mine in fiecare duminica o traire de iubire si bucurie.
Indata ce intru pe Cheiurile Senei si vad silueta Turnului, imi fac o cruce si ii multumesc lui Dumnezeu ca am mai apucat o zi sa ma bucur, admirandu-i eleganta cu care desavarseste frumusetea celui mai visat oras din lume, ca imi permite inca sa fiu in stare sa inteleg cat sunt de rasfatata. 
Apoi las masina sa mearga cu viteza minima.  
Podurile se succed cu gratie si nu imi ajunge privirea nici timpul sa fur intreaga priveliste,
risipa de  echilibru si frumusete, de lux si creeativitate inginereasca.
Mica "Statuie a Libertatii"  ma saluta ceremonios.
Ma intreb de fiecare data cati din cei care o vad stiu ca ea este macheta celebrei statui de pe insula Elis, simbolul Americii, un dar al francezilor pentru Lumea Noua, la aniversarea a 100 de ani de la declararea Independentei, si ca ea a fost proiectata de un francez din Alsacia - Frederic Auguste Bartholdi - fiind apoi construita dupa planurile si stiinta lui Effel!?

Pe luciul apei... nici un vapor nu indrazneste sa navigheze la ora diminetilor duminicale! La mal, de o parte si de alta, stau ancorate "penichele", ambarcatiuni specifice, leaganandu-se si ele a somn.

Parasesc cheiul si ajung sub Pont d'Alma. Trec pe langa stalpii unde si-a gasit sfarsitul Printesa Diana  ...   Mai fac o cruce si imi zic ca nimeni nu e la adapost - saraci si bogati, printi sau cersetori deopotriva -  si ca libertatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu ne pune adesea in dificultate nestiind ce sa facem cu ea! 

Ajung apoi in "Place de la Concorde". Fantana e oprita si asa pot sa-i admir in fuga masinii stucaturile aurite. E atat de calm!
In cateva secunde, cat am la dispozitie pana la schimbarea semaforului, gust luxul si distinctia acestei celebre piete si ii trec in revista istoria.  Doamne, cati oameni mari ai lumii i-au calcat pietrele!

Las in spate deschiderea generoasa a celei mai celebre strazi din lume - Les Champs-Elysées - dar nu ma pot impiedica sa nu ma duc cu gandul la soseaua Kiselef... Acum castanii ar trebui sa fie inmuguriti...

Imi arunc ochii spre Orangerie si virez spre Assamblee Nationale.
Petrec apoi cu privirea Grand Palais si Petit Palais. Podul Alexandre II straluceste in toata splendoarea in lumina diminetii.

E o placere sa  parcurgi Bulevardul St Germain dimineata, devreme! Unda verde a semafoarelor ma conduce pana in inima cartierului care, sambata este un furnicar iar in calmul diminetilor de duminica devine de nerecunoscut!

Parchez masina in fata unui local unde zilnic se serveste un pranz gratuit persoanelor fara posibilitati, nu departe de biserica Saint Germain.
E liniste si aici. Pana si persoanele fara adapost lenevesc pe caldaram in sacii de dormit asteptandu-i pe burghezii marinimosi cu inclinatii de stanga (sic) sa se trezeasca si sa le dea un banut. Trec pe langa saltelele ce se insira pe langa Piata St Germaine. Aud vorbindu-se romaneste. Nu sunt tigani cei ce dorm aici... Oftez si trec  pe celalalt trotuar speriata de vorbele urate pe care le rostesc. Miroase a alcool si a promiscuitate. Ma doare sufletul!

Parisul isi vede de ale lui!
Cafenele si brutariile cu nume cunoscute sunt pregatite sa-si primeasca clientii dependenti de cafeaua cu croissante, abia scoase din cuptor, sau cu bagheta crocanta, unsa cu unt si dulceata.
Eu gasesc ca aroma micului dejun frantuzesc este cea mai apetisanta! 
Pentru mine traiul bun are miros de cafea si croissant, de paine proaspata si dulceata de afine!
Chez Mulot mirosul prajiturilor fine si deosebit de aratoase, deja expuse in vitrina generoasa ... ma pune la incercare.

In cafenaua de peste drum de biserica Saint Sulpice, asezati la masutele traditionale, cu fata spre strada, matinalii clienti privesc din cand in cand pierduti spre fantana Saint Sulpice, citesc « Dimanche Matin » si se bucura de calmul diminetii, inainte ca Parisul sa-si reinceapa freamatul, savurandu-si micul dejun in tihna.

La masuta de marmura cu piciorul din dantela de fier, asezata pe trotuar, intr-o raza de soare abia mijit, un domn in varsta, distins si atat de... parizian, tocmai si-a terminat cafeaua. Poarta la gat un fular rasucit intr-un stil de neglijenta eleganta, cum numai aici gasesti, tinandu-si trabucul in coltul gurii. Fumeaza tacticos si citeste ziarul.
Cainele, care ii semana teribil, se gudura pierzandu-se intre poalele pardesiului bej . Ajunsa in dreptul lui, respir cu placere vinovata aroma havanei, senzual combinata cu aceea de cafea si croissant si mi se pare ca pentru cateva secunde am calatorit in timp! 

Pe celalalt trotuar, un negru, calm ca o zi torida de vara, mangaie asfaltul, incercand, fara mare succes, sa redea strazii o fata onorabila.
Doar mucurile de tigari, cutiile goale de cola sau sticlele de bautura, risipite din loc in loc, mai amintesc ca acolo, aseara, a fost petrecere. 
Riul artificial de la bordurile trotuarelor incepe sa curga, susurand si carand odata cu muzica apei "corpurile delicte" ale "dezmatului" de sambata.

Traversez ... Langa temelia bisericii St Sulpice, intr-o firida, un om al strazii si-a facut adapost. 
La colt simt un vag miros de alcool, urina si chistoace d tigari dar cui ii pasa? 
Ridic capul, privesc balcoanele elegante, clopotul bisericii recent renovat... si trec peste inconvenientul olfactiv. 
Din restaurante, « serveurs-ii" incep sa scoata mesele, scaunele, intreg arsenalul necesar, pregatind  totul pentru pranz. Francezii stiu sa se respecte asa ca… duminica este o alta provocare pentru patronii de restaurante, intr-un oras in care mancarea este la acelas nivel cu moda!
Parisul se trezeste incet si o noua zi incarcata se anunta, indiferent de prognoza meteo.
Intru in biserica si imi mai fac o cruce. Doamne, iti multumesc!
Voi asista la inca o liturghie!
 
Inainte de a pleca spre casa, fac un tur prin Gradinile Luxembourg. Palatul cochet, sediu al Senatului Frantei, se alinta in razele calde ale soarelui de amiaza. Peluzele ce il inconjoara sunt acum pline de pansele si narcise dar inainte de Pasti vor fii pline de lalele, in culori sofisticate, strajuite tandru de buchete de miozotis. 
In jurul fantanii centrale, pe scaunele de fier, lumea se rasfata in razele soarelui cu dinti. Copii si porumbei, batrani eleganti ori vajnici amatori de jogging, biciclisti, doamne pe tocuri ori in tinuta casual, cu totii fac decorul duminical al gradinilor Senatului.
Ma reintorc acasa in acelas tempo potolit, admirand cu egala bucurie celalalt mal al Senei...
Saptamana viitoare am in vedere alt traseu.
Imi place sa o apuc pe strazi dosnice, sa astept sa se deschida porti indaratul carora burghezia traieste discret, departe de lumea pestrita a orasului. Ma simt uneori ca un voyeur la panda de dantele, de dantele din fier forjat, de miresme gurmande si de "joie de vivre"!
Acesta e Parisul meu. 
Il ador si inima imi tresalta de fiecare data cand hoinaresc si ma ratacesc voit pe surprinzatoarele sale stradute!
Ascultati-l  pe Sinatra... http://www.youtube.com/watch?v=WF_yN1R2b5M !

I love Paris... annytime... caci il gasesc un oras unde frumusetea, eleganta, istoria si romantismul sunt prezente la tot pasul, intr-o armonie tipica de neglijenta si stil, ca parul bogat al unei femei frumoase, ciufulit de vantul primaverii, sub un soare promitator!
Aici am fost fericita la bratul omului meu...si asta nu e putin lucru!

Mie nu imi lipseste decat el, omul vietii mele, cu care am batut candva strazile Parisului!

Totul ar fi perfect si boala as duce-o altfel si teama de...viitor!
Dar...orice fericire isi are umbra ei!
Uneori, in plimbarile mele singuratice, ii banuiesc prezenta simtindu-i parca respiratia in dosul urechii!
In anii astia am invatat sa lacrimez... fericit, mergand pe urmele noastre...
Ridic capul, deschid larg ochii, trag aer in piept si... incantata de frumusetea cladirilor haussmaniene cu balcoane cochete, ma indragostesc din nou de orasul singuratatii mele asa cum o viata m-am indragostit necontenit de omul meu.

Sa fii fericit e minunat dar poate fi aproape la fel de fascinant sa rememorezi fericirea traita odinioara!

http://www.youtube.com/watch?v=JzH48aXSBlE&feature=related

Paris, mon amour!

sâmbătă, 27 septembrie 2014

DUZINA DE CUVINTE - LOCURI PE CARE NU AR TREBUI SA LE RATEZI: CAFE DE LA PAIX



Paris, Piata Operei 
Pe vremuri, La Bucuresti, pe calea Victoriei, langa fostul restaurant Simplon, exista o cafenea celebra , intre altele, care se numea  Cafe de la Paix. 
Conceputa dupa cea cu acelas nume din Paris, cafeneaua devenise locul unde scriitorii, pictorii si muzicienii vremurilor de glorie dintre cele doua razboaie mondiale, se adunau cu o regularitate impresionanta. Televizorul nu se inventase asa ca, nevoia de socializare si schimb de idei ii scotea pe toti din case!
Dar, ca si alte locuri de marca ale Bucurestiului de alta data, cafeneaua a disparut odata cu venirea la putere a comunistilor. Au aparut desigur altele, care si-au castigat notorietatea dar au disparut si ele dupa "revolutie"!
Se pare ca noua nu ne place sa pastram nimic lipsindu-ne spiritul si respectul pentru traditie si traditional! Pacat!


Cafe de la Paix
Bucuresti, Cafe de la Paix (sursa ITBOX.ro)
La Paris insa... lucrurile arata aproape la fel ca intotdeauna!
 
Cafe de la Paix, Paris, incinta Restaurantului, azi

Daca vizitezi Parisul si vrei sa ai o viziune asupra stilului arhitectural al celui de-al doilea Imperiu (vremea lui Napoleon al III.lea :1851-1870) si sa parcurgi totodata o pagina de istorie, n-ar fi rău sa intri in Cafe de la Paix!

Situat la doi pasi de Opera Garnier, la parterul unui luxos imobil haussmanian,  ce 
gazduieste hotelul InterContinental Paris,  Cafe de la Paix este azi nu numai un restaurant ci chiar un monument istoric.
Printre obisnuitii celebri ai acestui loc, inscris intre cafenelele artistice si literare intrate in istoria, se numarau, la sfarsitul secolului al XIX.lea, Tchaïkovski, Massenet, Zola, Maupassant... si alti scriitori, poeti si muzicieni cu portofoliu maret, care se intalneau aici la un pahar ori o cafea, la pranz ori la cina, sa manance, sa bea, sa schimbe opinii... Aici se faceau proiectii de film, se asculta muzica buna, era un loc sic si emblematic, ceea ce este si astazi!

In vremurile noastre, poti servi  o cafea, un branch, dejunul sau cina, fara sa faci parte neaparat din vreun clan ori sa aparti neaparat unei anume categorii sociale.
E adevarat, preturile nu sunt prea mici dar... nici inabordabile nu sunt.
Va asigur insa ca merita!
Daca alegeti sa mancati in acest restaurant plin de povesti... veti avea ocazia sa cunoasteti si ceea ce se cheama gastronomia franceza!
Echipa lui Christoph Raoux, seful bucatariei, un adevarat artist, ar fi fost cu siguranta apreciata din start chiar si de imparateasa Eugenie! Despre specialitatea sefului, Tete de Veau sublimée - cap de vitel intr-un sos divin- se vorbeste ca despre o opera de arta!

Aruncand o privire in diagonala asupra clientelei, observi cum aici, azi, se aduna mapamondul!
Ici colo, cate un englez ingamfat, afaceristi americani, care mananca intepati, tinandu-si o mana pe genunchi, cate un arab insotit de o card de femei, purtand pe cap voaluri
ce par taiate cu foarfeca din perdelele imperiale, tineri burghezi, nordici spelbi si tacuti, spanioli galagiosi, italieni eleganti, asiatici debordand de Louis Vouitton si, daca e sa ma socotesc si pe mine... chiar si romani... care, paradoxal, nici nu cer de mila si nici nu fura! :)

Mie, Cafe de la Paix imi aduce aminte de sotul meu, de socrul meu, a carui tinerete a fost strans legata de acest loc, in fine, de vremuri a caror rememorare imi incalzeste inima!
Asa se explica faptul ca, a lua pranzul aici cu fiica mea, o data pe an, petrecand impreuna doua ore agreabile, servind un pahar de Kir Royal si mancand ceva delicios, este cu adevarat un dar special, pe care il apreciez infinit mai mult decat un parfum ori o haina la moda!

Mai putin agreabil este, ce-i drept, daca, la iesire, trebuie sa sari peste un furtun rosu, gros si ondulat, in care sunt ascunse firele electrice ale santierelor din Piata Operei, cum mi s-a intamplat mie! Dar... cum fara renovari se pare ca nu se mai poate trai in Parisul de azi, nu-ti ramane decat sa ignori, sa sari... "parleazul" si sa pleci mai departe! Eu asa am facut!
Exista un anume spirit, o anume toleranta si o dragoste pentru traditie si trecut cu care trebuie sa vizitezi acest Parisul! 

Oricum la Cafe de la Paix, serviciul ireprosabil, meniul rafinat si ambianta aristocratica cu iz istoric, te fac sa te simti cu adevarat bine si sa iti propui sa revii  cu prima ocazie!
Si, in fata acestor argumente, dispare orice eventuala neplacere!

luni, 22 septembrie 2014

Ref la... ORBIRE

Ca sa nu zic ca am ocolit complet tema de luni,  va invit sa cititi sau sa recititi, daca va face placere, ultima parte a povestirii mele intitulata  "CU OCHII INCHISI", publicata in 5 parti, in noiembrie si decembrie 2011.

http://cita-topa.blogspot.fr/2011/12/cu-ochii-inchisi-v.html





CONFIDENTE

Pe d.na  Maria I. am cunoscut-o la scurta vreme dupa ce ne-am mutat in primul nostru apartament.
Eu eram foarte tanara, ea avea pe atunci putin peste 70 de ani.

Se imprietenise cu d.na Lizica, o alta doamna, de aceeasi varsta, care locuia la etajul trei.

De aceeasi varsta, vaduve amandoua, fara copii, fusesera adorate de sotii lor si, dupa propriile lor marturisiri, traisera in mariaj acea iubire rara.
Cele doua femei, ajunse la vremea caruntetilor, veneau din lumi diferite, dar multele asemanari pe care le-am enumerat stergeau aceasta diferenta.

Le indrageam si imi placea grozav sa stau de vorba cu ele.
Si multe am mai invatat eu de la dragutele mele doamne, in acei ani, in care si eu ma cautam si incercam se devin o femeie adevarata.

Imi jurasem ca nu imi voi face prietenii in bloc, dar viata a vrut ca cea mai buna prietena a mea sa imi fie vecina!
Nici cu cele doua doamne nu s-a putut altfel, asa ca ne-am vizitat, le-am tratat ca pe bunicile copiilor mei, am petrecut an de an Craciunul impreuna, le-am impins la confidente si, cu mare tristete, le-am fost alaturi pana in clipa din urma!

Luminoasa garsoniera a d.nei Maria era o galerie de arta! 
Sotul ei fusese pictor.
Trei, dintre cei patru pereti ai camerei, purtau tablourile in care, aceeasi femeie - imbracata, dezbracata ori sumar imbracata, in ipostaze casnice ori de seducatoare - era infatisata in toate chipurile si din toate unghiurile. Si, oricati ani ar fi trecut de la momentul imortalizat de artist, nu puteai sa nu o recunosti in ele pe D.na Maria, unica muza a maestrului!
Exersase o viata pentru a putea sa-i puna in culoare, nu numai trupul apetisant, ci mai ales frumusetea sufletului ei!
Multe dintre nudurile aflate acolo nu apucasara sa fie expuse si asta dintr-un prea mare atasament al artistului pentru creatia sa!
O simpla privire si intelegeai ca pictorul fusese indragostit pana la obsesie de modelul lui, de formele ei voluptoase, de candoarea unei anume puritati interioare, catalizata de o sensualitate naturala, contrarii pe care se straduise, mereu nemultumit de sine, sa le surprinda in panzele lui. 
Tablourile dezvaluiau frumusetea ei si iubirea lui obsesiva, iubire concurata doar de pasiunea pentru pictura si pentru tigara!
In camera, mobilierul, obiectele fine, asezate cu gust ici, colo, aminteau de casa mare si frumoasa pe care o avusese si care nu scapase demolarii. In mijloc, un generos covor persan, in nuante prazulii, era lasat sa-si arate valoarea, inobiland interiorul.

Doamna Maria traise o viata in umbra artistului, gelos si extrem de acaparator, care fusese barbatul ei. Daca mergeau la restaurant, el alegea masa cea mai retrasa si o invita pe scaunul care era orientat astfel incat ea sa-l priveasca doar pe el si nimeni sa nu o vada peii atingea mereu piciorul ei ea decat din spate! Si daca ar fi putut... i-ar si ascuns si spatele. Sub masa, ii atingea piciorul cu piciorul lui, un fel de lant nevazut care sa o tina legata de el
La vernisaje, ori in vizite, la prieteni, ochii lui o urmareau cu o panica permanenta, suspectand pe fiecare barbat prezent de intentia de a i-o rapi.
Ea se obisnuise cu nebunia lui care, la inceputul mariajului lor o fermecase, dar care devenise destul de dificil de suportat. Invatase insa ca tot ce avea de facut era sa evite orice ambiguitate. Stia ca o privire a ei ii dadea lui linistea de care avea nevoie, asa ca ea il privea chiar si cand conversa cu cineva
asiguradu-l astfel ca ea era a lui si numai a lui pentru totdeauna! 

Nu fusese agresiv si niciodata nu ii reprosase nimic, el fiind cel chinuit de acea gelozie patologica care umbrea seninul unei convietuiri, altfel pasionale. 
Temator si nesigur, artistul a sfarsit prin a se izola de lumea care i-ar fi putut rapi iubirea! Si, in acea izolare  depresiva, a tarat-o si pe ea in anii din urma!

Incontestabil, d.na Maria fusese si ramasese, o femeie frumoasa!
Inalta, planturoasa, cu sani voluptosi, pastra farmecul ei cast, pe care ochii inca il mai marturiseau cu aceeasi sinceritate, farmec
asociat surprinzator cu o armonie  fizica remarcabila si atractiva, pe care timpul nu reusise sa o stearga.
Pe fata-i rotunda, cu pometi mediteraneeni, purta un zambet 
ce-i modela buzele carnoase, pe care si le umezea cu o gratie remarcabila, zambet ce o facea extrem de agreabila.

D.na Lizica era opusul ei.

Mica de statura, slabuta si iute, cu un par bogat, alb ca neaua, ascuns sub basmalute cochet legate, era imaginea bunicii din povesti, desi ea nu era bunica, imagine in spatele careia iti era greu, daca nu imposibil, sa descoperi femeia senzuala care fusese! 
Trecea neobservata, asa cum trecuse neobservata si in tinerete, insa, cine o cunostea cu adevarat, remarca in ochii ei negri, jucausi,
ascunsi dupa lentilele groase ale ochelarilor, o lumina plina de subantelesuri! Si asta ii dadea o aura misterioasa!
Dincolo de aparente, odata cu trecerea timpului, aveam sa cunosc o femeie vie, care iubise cu pasiune, o pasiune pe care se straduia sa o tina ascunsa dupa un zambet melancolic, pierdut in amintiri, acolo unde traia inca o tainica lascivitate!
Nu vorbea mult si ce vorbea era adanc cantarit, atenta parca sa nu cumva sa se dezvaluie.

Si asta imi placea la ea, eu fiind prea repezita, prea spontana si mult prea deschisa!

D.na Lizica traia vizibil mai modest decat d.na Maria.
Garsoniera ei era mult mai "aerisita", ca sa nu zic goala, cu obiecte putine, ponosite si fara stil. Traise cu sotul ei toata viata intr-o camera cu chirie si, daca nu ar fi fost Ceausescu sa o demoleze, nu s-ar fi gandit niciodata sa-si cumpere o locuinta.
 Dar, impinsi de realitate, au fost nevoiti sa se mute,la apusul vietii, intr-un alt loc, de data asta, al lor.
Din nefericire, se instalase singura in noua locuinta, caci el plecase la cele vesnice inainte de a se muta in ultimul lor cuib! Cauza mortii sotului ei era unul din subiectele tabu de care refuza sa vorbeasca!
Deprimata de disparitia lui, isi pierduse orice chef pentru decoratii si amenajari, si, de n-ar fi fost nepotul ei, garsoniera ar fi aratat cu siguranta cu mult mai goala. 

Chiar daca cu mult mai modesta, dusese insa o viata ceva mai relaxata, decat d.na Maria, impartasind in cuplul ei principiile unei anume egalitati, extrem de rare pentru generatia ei. La vremea cand barbatul nu cumpara decat ziarul si nu stia pretul painii, sotul ei o ajuta la toate treburile casnice, pentru a se putea bucura de cat mai mult timp impreuna.
Ea lucrase toata viata cot la cot cu el, intr-o frizerie din centrul Bucurestiului, dar, cum nu ii placea deloc sa vorbeasca despre acest subiect, putine persoane cunosteau acest "amanunt"! 
Cei mai grei ani ai cuplului fusesera, fara indoiala, cei de dupa razboi, cand sotul ei, de origine germana, fusese deportat in Transnistria.
Amintea foarte rar despre acest moment si aveam sa inteleg si de ce.
*  *
*
Era o zi de sfarsit de vara. Eu tocmai invatasem sa fac gogosi dupa reteta bunicii si, unde mai pui ca imi si reusisera din prima incercare - norocul incepatorului!
Mandra de mine, mi-am zis ca nu ar fi rau sa le ofer si celor doua doamne cateva. Stiam ca, in fiecare joi, isi beau ceaiul de dupa amiaza impreuna. Si apoi era un motiv de a ma presenta si eu in chip de gospodina!

Cand am intrat le-am simtit... ghiduse.
Cu obrajii trandafirii, radeau privindu-ma cu o oarecare jena.

Pe masa rotunda de mici dimensiuni, asezata in fata geamului si acoperita cu o splendida fata de masa alba, brodata, se odihneau doua cesti de ceai din portelan fin, un elegant ceainic din acelas set, doua paharele de lichior, un platou cu cateva fursecuri si o sticla de cristal cu visinata... !
Gogosile mele picau bine caci era nu numai joi ci si aniversarea d.nei Maria! 
Am baut si eu cu ele un ceai, am schimbat felicitari si, din vorba in vorba, am aflat care era subiectul care le inveselise, in afara visinatei!

Doamnele mele, cu limbile dezlegate de bautura rubinie, isi facusera cateva confidente.
D.na Maria, usor atinsa de regrete, spusese ca nici in gand si nici in vis nu fusese ispitita de alt barbat, in afara gelosului sau sot. 
- Si uite asa, azi nu prea am la ce sa ma gandesc! zise ea hohotind de ras, lasand jena la o parte.
- Ei bine, in replica, eu i-am spus ca, spre deosebire de dumneaei, eu am la ce ma gandi! ma lamuri d.na Lizica, zambind cu subinteles!
Imbujorata, cu privirile pierdute departe, lasa de inteles ca ea cunoscuse mai mult decat iubirea conjugala.
Pe chipul ei, in fata acelei indiscretii, era si placere si regret, un regret atenuat de o anume tandrete.
Felul in care incheie fraza fu explicit astfel ca nu era cazul sa mai pun si alte intrebari!
Mai multe nu am aflat atunci, insa... era destul!

In timp aveam sa pun toate informatiile cap la cap si sa inteleg povestea ei.
Cand sotul ei fusese deportat, frica si disperarea o cam incoltisera. Invatata sa imparta totul cu omul ei, banuiesc ca viata i s-a parut imposibil de trait in singuratate si... cineva se pare ca "o scosese din depresie"!
Si acel cineva a bantuit-o pana in ultimul ceas!
Am inteles astfel si de ce nu prea vorbea ea despre deportarea sotului, perioada aceea fiind pacatul ei, pe care se straduia sa-l uite. Sotul ei abia a scapat cu viata din lagar, intorcandu-se cu o boala care i-a scurtat viata, in timp ce ea, convinsa ca nu se va mai intoarce, considerandu-l mort, s-a "consolat"
Revenirea lui trebuie sa fi fost un soc mai mare decat plecarea!
Si, de sub umbra asta, tot incerca ea sa iasa!

In ziua aceea, incercand sa-mi ascund surprinderea, am ras si eu cu ele insa, recunosc, in sinea mea eram socata.
Pentru mine toata lumea era ca bunica mea: un monument de devotament, daruire, sacrificiu si... fidelitate!

Le priveam uimita pe cele doua femei, dintre care cea frumoasa si decorativa fusese fidela, traindu-si povestea aproape captiva, iar cea pe care nu ai fi remarcat-o pe strada, experimentase o iubire ilicita, pe care eu, cu mintea mea de femeie tanara si indragostita, o socoteam de neinchipuit pentru cineva din generatia ei!
Mi se descoperea ca viata era mai mult decat surprinzatoare!


Ceasul acela, petrecut impreuna cu cele doua doamne, atunci, m-a facut sa privesc altfel in jur si sa constat ca lumea nu era ce parea a fi si nici pe departe ce-mi imaginam eu ca este!
Cu timpul insa toate neintelesurile capata  inteles... caci intelepciunea vine cu trecerea lui!

miercuri, 3 septembrie 2014

LACRIMI

Acum ma doare iarasi printre coaste
Si-mi sare iar camasa de pe mine!
Din nou ma vad plutind  in spatii vaste
Si simt ca-mi curge sange nou prin vine.
Ce bine mi-e cand ochii-mi varsa lacrimi!
Pot iar sa plîng si pentru mîta din pervaz
Si simt cum iarasi sufar pentru patimi
Si iar ma frang in bucatele, de necaz!
Credeam ca-acum nimic nu ma atinge,
Ca corpul meu nu poate sa mai scoata
sublima lacrima ce focul stinge
si ma trezeste chiar de cred ca-s moarta.
Dar iata, ma preling in lacrimi clare,
Durere pura ca plansul unui prunc,
si-un inger alb ma prinda-n sarutare
Fara sa pot privirea-mi sa-i arunc...
Si cad si ma ridic ca prin minune
Si iaras plang, si ma golesc de tot,
Si-alung durerea ce sporeste-n mine,
Si- ncerc din nou sa plang, chiar vad ca pot...
Si din durerea mea se naste pace!
Plang, rad, renasc cand trupu-mi sangereaza...
Jertfa de lacrimi dau si vantul tace
si tanguirea lumii inceteaza!
Cita


luni, 1 septembrie 2014

IN MEMORIAM

MOTTO:
"Orice zid are crăpătura sa prin care poate crește iarbă sau se poate vedea înăuntru. Viaţa îşi face loc oriunde." Ierom. Hrisostom Filipescu


Nu prea filozofa ea. Ii era frica de concluzii, de amintiri, de asumarea greselilor - de parca problemele ar fi disparut doar ignorandu-le! Nu se plangea niciodata si, daca nu ii stiai nefericirile, ai fi zis ca nu are nici o problema.
In fond umorul ei nativ o ajuta sa treaca peste posibile caderi in abis.

Stia ca se invartea in cerc de vreo 20 de ani si, desi era sigura ca undeva, pe orbita lui, este o deschizatura prin care ar putea sa fuga, nu facea mare lucru sa o gaseasca!
Era victima propriei lasitati, al acelui "lasa-ma sa te las" care ii amanase in toti anii aceia salvarea - chiar daca, pentru confortul ei, obisnuia sa dea vina pe soarta.

Si in sambata aceea, ca mereu, era prea obosita, asa ca amana din nou convorbirea cu sine. Simtea insa ca venise vremea sa caute acea bresa prin care sa iasa la lumina.  Primavara, cu efluviile ei,  o impingea spre schimbare.

Da, era obosita dar multumita ca terminase curatenia!
Ii facea bine sa se osteneasca: uita de toate frecand covorul, spaland perdelele ori calcand... Ergoterapia ii era de folos!

Mai aranja o data in vaza ramurile de forsitia, pe care le cumparase dimineata de la florareasa din fata blocului.

In garsoniera aceea se gaseau adunate lucruri din casa 
parintilor, cate ceva din casa ei, in care traise bune... dar mai ales rele,  precum si un strop de nou, ceva care, pentru cei care o cunosteau, dezvaluia dorinta ei nemarturisita de a lua totul de la zero! (Schimbase draperile, imbracase fotoliile vechi cu huse noi, cumparase flori...)

Pe langa trei matusi si un cumnat, isi pierduse, in ultimii cinci ani, tatal, sotul si mama. Le fusese alaturi si inainte si in timpul si dupa trecerea spre Dincolo. 
Cu fiecare din ei insa murise si ea un pic si n-ar fi putut spune care din aceste ultime trei "plecari" o golise mai mult pe dinauntru.
Desi isi dorea sa iasa din doliul care ii intrase sub piele, era inca neputincioasa, ca si cum corpul si sufletul ei  erau prea ostenite sa poata face schimbarea de...  culoare. 

Privi cu jind patul, nerabdatoare sa se bage in asternutul alb, apretat si calcat impecabil.
Era un pic infrigurata, dupa dusul cu apa calaie, dar se bucura la gandul ca se va incalzi de indata ce va bea un ceai bun.
Facuse o pasiune pentru ceai si, cum primise in dar, de la vecina ei, o cutie cu zahar cubic din Germania, era nerabdatoare sa-si ofere placerea de a-l servi "a la russe", ceea ce ii asternuse deja pe fata un zambet.

Pe tava argintata, asezata pe vechea masuta cu intarsii, pregatise termosul, cu infuzia de ceai rusesc, ceasca si zaharnita cu pretioasele cubulete albe! 

Aprinse televizorul si se cuibari confortabil in fotoliu, invelindu-si picioarele intr-o patura uzata. Era sambata asa ca spera sa fie Tele-Enciclopedia si poate vreo emisiune muzicala.

Isi turna ceaiul in ceasca de portelan de Sevres, ultima "relicva" din zestrea mamei sale. 
Puse un cubulet de zahar in gura si apoi sorbi incet lichidul cald si aromat, lasand cristalele dulci sa se topeasca lent,  inghitind apoi usor amestecul cu gust dulce-amarui, dupa ce papilele s-au bucurat si de aroma  si de dulceata. Tehnica asta o deprinsese de la nasa ei de botez, rusoaica "alba", refugiata in Romania, cu intreaga ei familie, la Revolutia din 1917!

- Of, Doamne, ca toti s-au dus... zise incetisor, amintindu-si de cea care ii deschisese gustul pentru ceai ... dar si pentru tigara!


Oboseala isi spunea cuvantul. Ceaiul, ca si cuburile de zahar, erau pe sfarsite si la televizor incepu un program de romante.

Sorbi ultima inghititura din ceasca si se strecura in pat.
"Oh! Ce placere!"
Asculta cu ochii intredeschisi muzica trista, abandonandu-se oboselii. 
Aflata intre vis si realitate, simti pe obraz calda alunecare a unei lacrimi. Mereu plangea cand asculta romante!  Atunci toata tristetea tineretii ei, irosite in frictiuni fara rost, iesea fara sa o poata opri.
Avea o presiune in ceafa si ghemul, care i se asezase in capul pieptului, parea sa se tranforme intr-un cerc ce o strangea, impiedicand-o sa respire. Lacrimile continuau sa-i curga pe obraz si tot ce ii trecu prin gand era ca avea sa i se ude fata de perna, proaspat schimbata, dar nu fu in stare sa si le stearga. 
cuprinsese toropeala... Era ciudat caci avea senzatia ca ar fi putut pluti, dar nu reusi sa faca nici o miscare.

Vazu o lumina. In lumina erau toti... toti cei morti... Si o cuprinse o dorinta de nestapanit sa ajunga la ei!

Avea insa picioarele infipte intr-un morman de pamant care o impiedica sa avanseze.  
O zari pe mama ei care ii facea semne disperate sa stea de partea cealalta, dincolo de culoarul luminos. 
Nici nu ar fi putut face altceva caci picioarele ii erau intepenite in pamantul cleios. 
Simtea o oarecare dedublare, ca si cum era facuta din doua parti. 
Se intreba cum oare de putea sa fie lungita in pat si sa vada asta de sus ... 
Tot mai contrariata asista neputincioasa cum mica ei camera devenea mereu mai plina de oameni...
"Of, or sa-mi murdareasca covorul pe care abia l-am curatat!"
Oare cu cine isi lasase fata ei copiii, de venise pana la ea; si de ce plangea si isi frangea mainile?

Apoi se vazu aproape goala, privita cercetator de niste barbati care o ciupeau de sani si ii bagau degetele in ochi...

"Ce nebunie mai e si asta?" 
Noroc cu starile de plutire caci altfel aceasta confuzie ar fi ravasit-o definitiv.
Oare cand se va trezi din visul asta? 

Timpul neputintei de a se misca si de a se face auzita i se parea dilatat la maximum. Lumina incepea sa se estompeze si cei pe care ii stia morti se lasau vazuti din ce in ce mai neclar. 

Se simtea ceva mai increzatoare caci imaginile cu cele traite incetasera sa o mai tulbure. Ele ii dadeau senzatia de vinovatie... si o tristete profunda, ca aceea in care vrei sa te topesti plangand, o coplesa atunci.

Si iar se vazu de sus.

O multime de oameni stateau in jurul ei iar ea era intinsa pe un pat de fier cu vopseaua decojita, intr-un asternut mizerabil. 

- Am luat in calcul toate cauzele declansarii unei stari comatoase... dar odata cu timpul le-am cam eliminat...


"Ce tot spune asta? Doamne si nimeni nu vorbeste si cu mine?"


- Nu avem nici o explicatie pentru coma prelungita. Asteptam.


" Eh, nu schioapata calul de-o ureche! Asteptati, ca vin!"

Langa patul acela dezgustator, cu cearceafuri gri, gaurite si sifonate, isi vedea fata si tare ar fi vrut sa o trimita acasa. "Oare cu cine a lasat copiii?"

Pendula intre lumini si umbre, prezenta si absenta.
Incepuse sa se invete cu toate astea, cand simti in nari un miros intepator, ceva asemanator aluatului cu amoniac din care facea fata ei o delicioasa prajitura cu crema de vanilie.... 

Dupa o stare de confuzie,  cazu intr-un somn binefacator!

"Doamne multumesc ca ma lasi acum sa ma odihnesc!"
................................................................................


Si odihnindu-se un pic, dupa calatoria in spatiul dintre cele doua lumi,  a revenit spre a termina ce mai avea de terminat si a indrepta ce era de indreptat. 
In pofida oricaror pronosticuri, a iesit din acea "anticamera a mortii" pe picioarele ei, fara diagnostic dar vesela si cu un mare buchet de flori in mana, primit de la medicii - care s-au aratat complet surprinsi de resuscitarea ei miraculoasa!

Dumnezeu mai avea planuri pentru ea si a readus-o la viata, dupa 12 zile si 12 nopti, asa cum Frumoasa din Padurea Adormita s-a trezit din somnul de 100 de ani, pe care fusese ursita sa-l doarma!
In marinimia Sa, i-a ingaduit sa gaseasca bresa cercului care o tinuse prizoniera si i-a daruit  cei mai frumosi ani ai vietii ei! O revansa binemeritata!


Si a mai trait inca 30 de ani! 
Si-a rasfatat si si-a iubit nepotii, a dansat cel mai spectaculos tango la nunta nepoatei ei si si-a tinut in brate trei stranepoti! 
Si, ca sa fie ca in povesti, nici macar romantele nu au mai reusit sa o faca sa planga!

Povestea mai spune ca viata ei nu a mai fost niciodata aceeasi, ca si cum, in timpul acelei calatorii, la hotarul dintre cele doua luni, Dumnezeu o smulsese de pe  orbita, pe care gravita in gol,  pentru a o aseza pe o alta.


Cand si-a incheiat misiunea, in pace, a plecat la Domnul, lasandu-ne sa ne scaldam cu lacrimi... un zambet.
Si, daca de dor de ea, se umezesc ochii... amintirea
glumelor ei, ii usuca cu hohote de ras.

Si a lasat urmasilor ei o bogatie imensa: intelepciunea de a te bucura de viata, chiar si in cele mai nefaste momente, filozofia trairii nefericirii luind-o peste picior!
Si Domnul i-a dat timp sa poata darui toate astea.


Cercul pe care gravitam este mereu deschis si nu putem fi prizonierii existentei decat daca uitam ca viata este un dar de care trebuie sa ne bucuram, fie ce-o fi!



In memoria mamei mele