Faceți căutări pe acest blog

luni, 18 iunie 2018

BALADA VERII


ELUCUBRATII

E VARA DIN NOU SI POAMELE-S COAPTE
DE VINA E DOAR...  INCALZIREA GLOBALA 
CA NU E RACOARE IN ZORI SI IN  NOAPTE
CA UNII FAC MITING CU MINTEA NECLARA!

E VARA... OFERTA NE-MBIE LA GIM
SI-IN RITMURI LATINO VADIT ESTIVALE
FEMEILE TOATE TREC IAR LA REGIM...
VISAND LA MODELUL EXPUS LA INTRARE

E VARA...BARBATII  SE LASA DE  FIARE
STITI DOAR CA IARASI  E FOTBALUL REGE
E CALD... SI E BERE, SI  MICI PE GRATARE
LA SALA DE SPORT... LA IARNA VOR MERGE 

E VARA SI CELE DE BOTOX UMFLATE
IN LOCURI DE LUX SE DUC SA DEA TONUL
CU BUZE BIZARE... PAPUSI IMPAIATE
LASAND SA GHICESTI FARA GRES SILICONUL 

E VARA  E CALD, SI-N DRUM SPRE SERVICI
VEZI FETE GOLUTE, PE TOCURI INALTE
CU GENTI COPIATE SI FARD CU SCLIPICI
CE SPERA DE MAINE SA PLECE DEPARTE 

E VARA DIN NOU SI MIROASE-A FETID
MAI MERGEM LA MOL,  ACOLO-I RACOARE
IN PARCURI NU-I NIMENI DOAR MUZICA  TARE
SI IARBA E ARSA SI BANCILE FRIG

E VARA TORIDA SI LUMEA-I  NEBUNA
NOAPTEA-I NADUF, IS TANTARI SI-I SUDOARE
TI-E SOMN INSA CAINII TOT LATRA LA LUNA
SI VREI SA ADORMI CU GANDUL LA MARE 

VARA-I IN TOI DAR  BALADA-I SFARSITA
SI DACA N-AR FI...  INCALZIREA GLOBALA
V-AS SPUNE MAI MULTE DE LUMEA TRAZNITA
INCHEI INSA AICI... CA-I PREA CALD AFARA!

miercuri, 13 iunie 2018

MISTERELE PARISULUI (6) - BOUILLON CHARTIER UN LOC MITIC UNDE TREBUIE SA MANCATI!

STIATI CA LA PARIS EXISTA UN RESTAURANT UNDE, CA SA POTI MANCA IN FUGA...  TREBUIE SA... STAI LA O COADA... RESPECTABILA?


PRIVITI!



<a href="https://www.tripadvisor.fr/LocationPhotoDirectLink-g187147-d714938-i142290945-Le_Bouillon_Chartier-Paris_Ile_de_France.html#142290945"><img alt="" src="https://media-cdn.tripadvisor.com/media/photo-s/08/7b/30/01/la-queue.jpg"/></a><br/>
Cette photo de Le Bouillon Chartier est fournie gracieusement par TripAdvisor



Restaurantul este celebru prin aceea ca este singurul care functioneaza din... 1896, fara intrerupere!
Si asta cu doar patru proprietari!

El reprezinta un tipic frantuzesc, fiind expresia unei epoci apuse,  cand clientela era una fidela si consegventa, un tipic care, in mod paradoxal, nu s-a pierdut de-a lungul timpurilor!

Locul este istoric si 
nimic nu devine un mit din întâmplare , caci aici totul se bazeaza pe reputatie!

Chartier are peste 100 de ani și se descurcă bine. 

În inima parizienilor sadea, ca si în amintirile turiștilor din întreaga lume, longevitatea asta are o explicatie!

Bouillon Chartier s-a născut in 1896, dintr-o idee simplă: aceea de a oferi o masă decenta la un preț modest, respectand clienții astfel incat sa le fie câștigata fidelitatea.

Aici s-au servit de-a lungul timpului peste cincizeci de milioane de mese!  Si rețeta adoptata la inceputuri functioneaza si azi!

Locul, de-a lungul anilor, si-a creeat un renume, a vibrat in ritmul vremilor, debordand de clienti,  ilustri sau anonimi, si ramanand mereu acelas. 

A fost si este indragit, prin nota familiala si nepretentioasa, foarte apreciata de francezi, dobândindu-si mai mult decât unicitatea, fiind chiar un loc insufletit care isi poarta cu gratie propria poveste de succes!

Nu va demobilizati vazand coada de la intrare! Nu va pierdeti rabdarea caci... nu veti astepta prea mult. In acest restaurant vii sa mananci si nu sa tragi de timp! Asa ca... un chelner nu va intarzia sa va preia si sa va conduca la masa.

Odata intrati  veti putea admira salonul imens și legendar cu mobilierul sau renumit, cu sertare în care clientii cotidieni de la inceputuri isi puteau regasi servetelele proprii pe care le utilizau cateva zile! 
Interiorul a fost pictat de pictorul Germonton, care a facut această lucrare în 1929 pentru a-și putea plati ... datoriile fata de patron!

Baletul neîntrerupt al chelnerilor de la Chartier - purtand veste negre și șorțuri albe - cu o eficiența fără egal, este ceva unic!

Și fiti ingaduitori cu meniul servit caci aici mancati ieftin!
Si... rapid!  
Nota o veti primi de indata ce ati terminat de mancat! 
Nu uitati ca afara, in strada, este inca... coada!!

Tradiția și diversitatea sunt disponibile aici la prețuri imbatabile.
La pranz poti servi : ou cu maioneză , o supă de legume sau melci, ca aperitiv; apoi o bucata de carne sau pește ori un fel de mâncare cu sos, feluri bine asezonate, autentice și care costa in jur de 10 €!
Aveti încredere, furnizorii sunt siguri și consecvenți. Răsfățați-vă cu faimoasul desert al casei - paharul cu frisca, o frisca pe care nu o veți găsi nicaieri în altă parte!

De fapt, oricat ai cauta un alt Chartier nu-l vei gasi nicaieri în altă parte ...

Pentru că există doar un Chartier, doar unul, si acela se afla la Paris, in arondismentul al 9-lea.

7 rue du Faubourg Montmartre | 75009 Paris
Deschis 7/7 j | 11:30 până la miezul nopții
Serviciu continuu fără rezervare

01 47 70 86 29

restaurant@bouillon-chartier.com

miercuri, 6 iunie 2018

Azi am avut un moment de dubiu

... completand formularul de inscriere la examenele din anul acesta  - ca deh, asa patesc cei care nu au invatat la timp: o fac la batranete! :)!
Desi de patru ani il completez, nu stiu de ce tocmai acum mi s-a intamplat sa stau pe ganduri...

Cine sunteti? 
Descrieti-va in cateva cuvinte; 
Ce va motiveaza sa urmati cursurile Centrului Dumitru Staniloae?

Auzi: "Cine sunt eu?" Parea o leapsa de blogging!

Pai... Poate ca e bine sa ma intreb eu insami din cand in cand...cine sunt? sau, mai exact, ce sunt?, ce am devenit dupa ce... am fost!? 

Un fir de praf minuscul in universul nemarginit.
O constiinta ratacita printre propriile-i  inconstiente.
Un drum sinuos cu popasuri ascunse dupa fiecare cotitura.
Sunt o nota in rapsodia universului, uneori falsa, alteori precisa, clara si curata, parte a armoniei divine.
Sunt lacrima pe care nu mai ai puterea sa o stergi, si suspinul singuratatii.
Sunt dorul de mama - instinctul sublim cu care Domnul a inzestrat femeia pentru ca lumea sa nu piara.
Sunt inca fetita de odinioara ce pastreaza, intacte si la fel de vii, toate spaimele si frustrarile copilariei.
Sunt rugaciunea de seara uitata din pricina obosealii unei zile pline. Sunt speranta din zorii unei nopti albe...
Sunt durerea si fericirea unite spre a tine lucrurile in echilibru.
Sunt alb imaculat stropit cu negrul pe care ma straduiesc sa il fac sa para gri.
Sunt cuvantul aspru si blandetea mieilor, mania si regretul nestapanirii ei, plansul si hohotul de ras.

Sunt dorinta de pace si spaima de tulburare.
Sunt mainile ce framanta painea, tanjind dupa mantuire.
Sunt femeia care, nepretuindu-se, a devenit de nepretuit.
Sunt bunica ce spune povesti, dojeneste si mangaie, plange si rade mirata de timpul care fuge.

Nevrednica de mine, am fost inzestrata cu putinta de a face orice si am facut atat de putin... Si timpul se scurteaza si nu mai e cale sa recuperez nimic din vremea ce s-a scurs! 
Nu mai am timp sa inmultesc talantii!

Cine sunt eu?

Sunt regretul amurgului gonit de intunericul ce se joaca inselator si cinic cu umbre si  lumini palpainde.
Sunt doar o biata femeie  ingenunchiata de propriile ingustimi si neputinte dar... care, trezindu-se in genunchi, a intreles ca in umilinta gasesti cele mai dulci bucurii duhovnicesti si in rugaciune ti se deschid ochii mintii astfel incat sa iti vezi greselile, rautatile, pripelile si mai ales uitarea de Dumnezeu pe care ti-a adus-o nefericirea la care nu te asteptai! 
O femeie care se smereste, ingozita de acea uitare...!
Sunt cineva care a invatat sa se bucure in intristare si care se intristeaza in bucurie si asta din convingerea ca totul in lume se afla intr-un echilibru fragil si, pentru a remedia dezechilibreletrebuie sa fii mereu pregatit ...
Sunt doar o fiinta care asteapta trecerea dintre lumi cu impacarea pe care o simti doar in fata implacabilului.

Ce ma motiveaza sa invat la aproape 70 de ani?

Nevoia de a implini porunca iubirii. 
Am primit, intre altele, darul iubirii - un dar pentru care multi si-ar vinde sufletul!  Dar e usor sa iubesti cand esti iubit... 

Fara acea iubire a celor care nu ne iubesc, la care suntem chemati spre mantuire... nu suntem nimic!

Am privit indelung casuta in care trebuia sa-mi asez raspunsurile si, cum toate acestea nu ar fi incaput in ea ... am scris si eu, parafrazandu-l pe B. Pascal: 

"Sunt o femeie cate-l cauta pe Cel ce a gasit-o cu mult inainte ca ea sa stie ca-L cauta!"

joi, 17 mai 2018

GREVA... NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE


Franta traieste de mai bine de 200 de ani cu iluzia revolutiei... reusite!
Poate pentru ca Napoleon le-a deturnat idealurile nascute pe baricate si gustul amar inca nu le-a trecut, cu toata gloria capatata prin el!

Ce ma impiedica sa deslusesc dragostea lor pentru... "contra" este tocmai paradoxul sub care se pot gasi militantii francezi de astazi, exaltati de vorbe fara pic de legatura cu realitatea, ramanand cumva incremeniti intr-un vis care nici macar nu le apartine ! 

Ca societatea s-a schimbat... nu e doar vina unora ci a tuturor! Lenea sociala de care sufera azi omenirea, a compromis si continua sa compromita democratia! 
Timpul ne va arata ce vom reusi sa punem in loc!

Introducerea poate e cam lunga...
Eu voiam sa va spun cate ceva despre GREVA!

Sunt destul de enervata de greva lucratorilor Societatii Cailor Ferate Franceze - falimentara ca antrepriza dar plina de pretentii! 
Sindicatele lor, conduse de niste personaje bizare, venite parca din timpul istoric '68.tist,  in loc de propuneri pt iesirea din criza,  revendica... mereu mariri salariale (salariile lor nefiind mici caci ele au crescut periodic, in ritmul grevelor facute tocmai in perioade de sarbatori ori vacante, astfel incat lovitura sa le reusesca) !

Cum greva este azi un cuvant aflat pe buzele tuturor m-am documentat, dorind sa vad si eu  "de unde ni se trage"!

Si am aflat!

Stricto-senso, cuvântul "greva", "grève", "grava", este de origine galică si desemna odata ceea ce noi am numi  azi "pietriș", mai exact aluviuni pietroase.
Prin secolul al XII lea, Parisul  se extinsese mult pe malul drept al Senei. In locul unde cele doua maluri erau mai apropiate, fluviul a adus aluviuni, invadand faleza cu pietriș gros si bolovănos .
Astfel, acolo s-a format un loc  numit Place de la Grève!

Piața asta deveni locul unde erau executati condamnații la moarte - prin  spânzurare, ardere pe rug, tragere pe roata... orori medievale, care mai de care mai înspăimântătoare.

Între doua execuții însă, cei aflati in cautare de lucru, veneau aici, regăsindu-se între ei, schimband pareri, legand prietenii de conjunctura dar, mai ales, in speranta unei posibilitati de castig, asteptandu-i pe cei care aveau nevoie de forța de munca.

«Faire grève » - a face greva - însemna deci "rechercher du travail" adică a caută de lucru!
Expresia « faire grève » - a face greva - in întelesul  ei de azi, a apărut abia in secolul al XIX. lea, odata cu nasterea proletariatului! 
Si totuși, oricât de greu ar fi de crezut, prima greva din lume, atestata documentar, a avut loc cu mult timp înainte de acel moment! 

Dupa informațiile găsite intr-un papirus, aflat azi în colecţia Muzeului Egiptului din Torino, spre finalul lungii domnii - de aproximativ 30 de ani - a lui Ramses al III lea, aproximativ in jurul anului 1151 î.Hr, in timpul lucrarilor din Valea Regilor,  meşterii şi muncitorii, care lucrau la monumentele comandate de faraon, au refuzat la un moment dat să mai lucreze.

Unul dintre scribii din satul in care traiau artizanii angajati, pe nume Amennakhte, a notat desfăşurarea zilnică a evenimentelor. Astfel, greva  a început în ziua a zecea a celei de-a doua luni de iarnă din anul 29 al domniei lui Ramses III, cand  „o echipă a trecut de cele cinci gărzi ale mormântului, spunând – Ne este foame, au trecut deja 18 zile din această lună [de când ar fi trebuit să îşi primească salariile] – şi s-au aşezat în spatele templului mortuar al lui Menkheperre
[Thutmose III].


Dezvoltarea tehnologica de dupa Marele Razboi a adus la nasterea proletariatului si a luptei pentru drepturi si conditii optime de lucru.

In timp, stipendiile considerabile acordate sefilor sindicatelor, ce s-au format in consecinta, au dus, la concentrarea atentiei asupra intereselor financiare ale muncitorimii si mai putin asupra conditiilor de munca.

In prezent lucrurile sunt asa de grave incat toate antreprizele par a fi falimentare...
De unde vor scoate  bani? 
Poate din... tiparnite, o solutie creatoare de inflatie, un fel de  
bandaj pus peste o buba infectata!
Dar...


vineri, 4 mai 2018

MISTERELE PARISULUI (5)

AI FOST LA PARIS  
SI 
NU AI GUSTAT  UN ... CROISSANT ADEVARAT?
NICI NU STII CE AI PIERDUT!




Este stiut ca Franta, in oferta ei turistica, are inclusa, cu mare succes, GASTRONOMIA. 
Francezii insisi adora vacantele gastronomice, un gen de circuit prin locurile unde exista bucatari celebri si pot savura mancarurile lor premiate!

Daca vii aici si nu esti dispus sa apreciezi mancarea lor... esti privit cu condescendenta, luat drept... "peizan", un calificativ care, in franceza, suna ceva mai dragalas decat... "taran" in limba noastra... oraseneasca! 
(In paranteza fie spus, sa-l faci taran pe un oarecare din Bucuresti... este o insulta adusa taranului roman!)

REGELE SEFILOR BUCATARI, cel care a facut din gustul rafinat, dragostea si talentul francezilor pentru bucatarie  o chestie de mandrie nationala, a fost PAUL BOCUSE - care s-a stins din viata de curand si a carui inmormantare a fost 

absolut regala!

El  a popularizat bucataria franceza si i-a facut loc intre arte!
Azi, patisieri si bucatari  de succes sunt celebritati, fiind  tratati ca starurile de cinema - ba uneori chiar mai ceva! 

Résultat de recherche d'images
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/ce/Paul_Bocuse_2007_-2.jpg?download

Dar Paul Bocuse nu a fost patisier si nu are nimic a face cu... croissant-ul! 
Ca sa intru in subiect... mai  trebuie sa spun ca fiecare fel de mancare are aici o poveste. 
Si, evident, exista si o poveste  a croissant-ului, acest "franch touch" atat de cunoscut.

Legenda spune ca  minunatul corn facut dintr-un foitaj al carui aluat de baza are si drojdie,  isi trage originile din cu totul alta parte decat din Franta, fiind de fapt o patiserie de... import! 
Si unde mai pui ca, la inceput... nici nu era facut din foitaj!

Povestii mele pare sa i se potriveasca bancul acela cu Maiacovski si Radio Erevan! Daca nu-l stiti, vi-l spun:

Un ascultator intreaba Radio Erevan daca este adevarat ca Maiakovski a furat o masina. Radio Erevan raspunde:
- Nu, Maiakovski nu a furat o masina ci lui i s-a furat... dar nu o masina ci... o bicicleta! :)


Cam asa stau lucrurile si cu povestea mea!

Exista mai multe variante. Eu insa am ales-o pe cea care mi se pare mai... sic si in care imi place sa cred ca exista si ceva romanesc ! 

Asta pentru ca... croissant-ul se pare ca s-ar fi nascut in timpul razboiului austriaco-turc, in vremea asediului Vienei, cand Sobieski i-a infrant pe turcii lui Mustafa - desi acestia aveau o armata de trei ori mai mare decat a asediatilor! 
Si, dupa cata istorie stiu eu... au fost si romani pe acolo!

La 12 septembrie 1683, trupele de eliberare, o uniune numita "Liga creștina", cu 70.000 de luptători, sub conducerea regelui polonez Jan Sobieski, reusesc sa infranga oastea otomana.
Mustafa, conducatorul turcilor, lasase 5000 de mineri la portile Vienei, ca sa sape niste galerii menite sa surpe zidul de aparare al orasului. Numai ca planul turcilor a esuat lamentabil.

Se spune ca reusita bataliei decisive s-a datorat unui... brutar vienez, pe nume Adam Spiel, care, sculat in crucea noptii, asa cum fac toti brutarii, mergand spre cuptoarele de paine, a remarcat activitatea turcitor si a dat alarma. 
Astfel asaltul turcilor a fost respins. Planul turcesc de surpare a zidului a esuat si trupele otomane au fost respinse, retragandu-se in dezordine!

In cinstea victoriei, brutarul erou a facut niste cornulete din aluat de cozonac ( kipferl) pe care le-a curbat usor, pentru a sugera sabiile turcesti, devenite inofensive prin infrangerea suferita, cornulete pe care le-a  oferit vienezilor.

Astfel s-ar fi nascut aceasta patiserie, a carei istorie este legata de cea a turcilor dar care nu are nimic cu... semiluna lor! 

Insa ce legatura sa aiba cornuletul cu Parisul, orașul unde, in mod traditional, se poate manca cel mai bun croissant din lume? 
(Élisabeth Vigée Le Brun — http://www.ladyreading.net/marieantoinette/big/marie167.jpg)

Marie-Antoinette de Austria, regina a Frantei si sotie a lui Louis (Ludovic) al XVI.lea, este cea despre care se spune ca ar fi adus in Franta cornuletul vienez si l-ar fi popularizat - desi sunt dovezi ca produse de patiserie in formă de semiluna au existat inca din secolul al XVI-lea la banchetele regale. 

In secolul al XVIII-lea, croissant-ul era totusi doar un corn din aluat de paine imbunatatit!

La Paris, primele croissante sunt vandute in brutaria vieneza de pe Rue de Richelieu, la numarul 92, deschisa de  austriecii August Zang si Ernest Schwarzer, in anul 1837. 
Produsele lor - Kipferl-ul (in forma de croissant) si Kaisersemmel-ul (painica imparatului) - au inspirat o multime de imitatori. 

Asa se face ca, in anul 1850 croissant-ul ajunge sa fie citat ca o varianta de paine potrivita micului dejun.

La inceputul secolului XX, brutarii parizieni au deschis mai multe brutarii in care se vindeau asa -numitele "viennoiseries", prajituri vieneze,  avand ca baza aluaturi dulci facute cu unt!

La Boulangerie viennoise en 1909 (quand Philibert Jacquet en était propriétaire)
source: https://fr.wikipedia.org/wiki/Croissant_(viennoiserie)

Louis-Ernest Ladurée, venit din sud, si-a deschis o brutarie la Paris, pe Rue Royale, la nr 16. 

In 1871, dupa un incendiu care i-a distrus brutaria, a tinut sa-si transforme magazinul intr-o patiserie. Ca sa fie mai eleganta, a incredințat decorarea ei lui Jules Cheret, care, la vremea aceea, era un faimos pictor și designer de postere. 
Soția sa, Jeanne Souchard, are ideea ca patiseria sa aibe si un Salon de Ceai!

Croissantele au cunoscut astfel un succes teribil, mai ales ca femeile puteau si ele sa iasa in lume! La vremea aceea femeile de buna conditie nu puteau intra oriunde , cafenelele fiind pentru barbati si, eventual, pentru "doamnele  ... de moravuri usoare!"

Dupa primul razboi, chiar daca "semiluna" se mai democratizase, ea a ramas totusi accesibila celor mai bogați, pentru ceilalți fiind o placere gartronomica rezervata anumitor perioade ale anului: la petreceri, zile de naștere, sarbatori religioase.  


Treptat, croissantul a devenit, ca si bagheta și Camembert-ul, unul dintre elementele de baza ale identificarii sau caricaturizarii francezului de mijloc, ca "accesoriu" nelipsit al unui mic-dejun servit in intimitate, intr-o cameră de hotel, sau inghițit in graba într-o cafenea.  
Si Francois Holande a actualizat imaginea!

Lupta de clasa a fost vizibila pana si la... croissante, caci bogatii le mancau pe cele cu unt - cu forma alungita - iar cei cu venituri mici se multumeau cu croissantele facute cu margarina! 

Daca intrati intr-o patiserie ori intr-o brutarie si vreti croissante, sa stiti ca si azi cele cu unt sunt drepte si cele cu margarina sunt in forma de semiluna!

Prima reteta de croissant data publicitatii dateaza din anii 1920 si asta coincide cu perioada cand, in fine, croissantul francez cunoaste succesul ramas pana azi!

In Larousse-ul gastronomic (caci francezii au si asa ceva!) croissantul este inscris abia in 1938!  

" mon péché mignon!"
Ia, uitati-va, ce drum lung are afirmarea si succesul sanatos!

In familie, noi consumam  "croissante" la micul-dejun al zilelor de sarbatoare si aniversarilor! 
Asta nu pentru ca am fi prea saraci ci pentru ca au enorm de multe calorii...

Personal, ador aceasta "viennoiserie"!
Ma gandesc de fiecare data cat a fost de genial brutarul care a gasit o atat de delicioasa varianta la painea cu unt!

Si, desi stiu ca e TOTAL INTERZIS,  imi asum riscul  si ma bucur de un croissant si o cafea cu lapte... cam o data pe luna!  "C'est mon péché mignon!"

Si acum, sa va dau 5 adrese unde se spune ca se gasesc cele mai bune croissante din Paris:

8 rue Monge, arr.5 Paris si 69 rue Monge, arr.5 Paris
134 rue de Turenne, arr.3 Paris;
16 Rue Mouffetard, arr.5 Paris;
22 rue Caulaincourt, arr.18 Paris.

Va doresc sa le degustati! Merita! 

Dar aveti grija: croissantul adevarat nu tine pana a doua zi,  mai exact, nu mai este la fel de delicios!

Sa aveti parte de ele! :)



joi, 15 februarie 2018

Poveste despre o simfonie... de ghiata!

Paris, 12 decembrie 2011

Sa fi fost in iarna lui 1988...


Ca in fiecare joi seara, am plecat la concert, la Ateneu. Stiam ca va fi o seara “racoroasa”.

Afara erau –28 de grade si in Ateneu nu venea caldura decat in zilele in care se desfasura vreo activitate la Palatul Republicii (Palatul Regal).

Nu stiu daca era o chestie tehnica, economica sau una politica, dar asa stateau lucrurile in iernile geroase ale anilor '80!

Am plecat asadar imbracata ca pentru mers pe munte iarna si nu ca la un spectacol la Ateneu!

Nu mai stiu ce era in program si nu mai stiu nici ce subiect abordasem in conversatie, asteptand in foaier. Imi amintesc insa ca nimeni nu discuta despre frig. Toti eram destul de tacuti si nu foarte nerabdatori sa ni se permita accesul in sala.

In foaier era cu mult mai bine; stiam ca in sala e si mai frig si, in plus, curentul ne facea percepem temperatura ca fiind cu cateva grade bune sub cea de afara!

Cand usile salii s-au deschis, din sala ne-a izbit o “briza” de frig... si mai frig, de parca eram pedepsiti pentru indrazneala de a fi venit pentru un concert pe asa o vreme.

Locul meu de abonat era in loja din dreapta scenei, chiar in spatele violoncelistilor. Imi placea acolo caci ma simteam parte din spectacol si puteam vedea mimica dirijorului, ceea ce era ceva special!

In zilele cand obisnuitii abonati erau mai putini, imi cautam un loc in fata scenei, incercand sa fiu un spectator obisnuit.

Cum frigul ii tinuse pe multi acasa, in seara aceea eram decisa sa nu merg in loja. Mi se parea prea frig pentru a sta practic pe scena, unde se simtea curentul din culise.

Mi-am gasit un loc in sala si m-am instalat fara sa schitez macar gestul de a-mi scoate haina, necum manusile sau caciula - nimeni nu a facut altfel - si am asteptat linistita sa inceapa concertul.

Asteptarea a durat ceva mai mult decat de obicei si, in sala, lumea dadea semne de neliniste.

Prietena mea si cu mine ne intrebam daca nu cumva venisem degeaba si spectacolul avea sa fie anulat.

Dar… nu.

Cand eram mai convinsi ca vom pleca acasa, pe scena au inceput sa intre… niste persoane,  insiruite ca la coada la puii de Crevedia!

Dupa instrumentele ce le purtau in mana am inteles ca era orchestra Filarmonicii. Toti erau imbracati cu haine de iarna, ca pe strada.

In mod normal, cand intra orchestra publicul aplauda. Noi insa... nu am fost capabili de nici un gest.

Spectacolul de pe scena era grotesc.

Cu haine ponosite, in culori de toate felurile, caciuli carachioase si manusi decupate, pentru a lasa degetele libere, cizme scalciate, partial ude, fulare rasucite la gat, cu nasurile rosii bagate in gulerele puloverelor decolorate, tricotate grosolan, artistii filarmonicii romane aveau aspectul unui grup de amarati iar pe fetele lor li se citea o mare impotrivire, un fel de protest.

Parca demonstrau! Iesisera sa ne spuna mut : "Uitati-va la noi si spuneti si voi daca astfel este posibil sa te numesti artist!"

O imagine pe care nu o voi uita.

Dupa cateva momente, pe parcurs ce scena se umplea si instrumentistii intrau ezitand, precum vitele la abator, intreaga sala a izbucnit in ras, un ras nervos, cu hohote pe care nu puteam sa ni le oprim. Artistii, cu capetele in pamant, umiliti, inghetati, asteptau tacut sa ne linistim, pentru ca, in final, sa inceapa si ei... sa rada.

Un fou rire... intretinut de faptul ca eram de ras cu totii privindu-ne ... unii pe altii!

Si a urmat, inevitabil… plansul de dupa ras!

Rasul s-a transformat in ranjet ce ne-a schimonosit fetele si lacrimile au inceput sa ne curga din ochi in tacere, o tacere de mormant.

Nu stiu cat am stat in picioare asa. Mie mi s-a parut o vesncie.

O clipa, un minut, o ora... un veac, nu conteaza! Oricum a fost timpul necesar in care am convenit ca eram de ras cu totii. In fond, aratam cu totii jalnic!

Nimeni nu schita nici un gest, acolo si atunci, locuindu-ne doar linistea si lacrimile, umilinta capata demnitate.

Imbracati cu totii, artisti si spectatori, infrigurati, cu fetele cazute, am simtit compasiune unii pentru altii, ne-am infratit instantaneu si ne-am consolat cu tacerea.

Am inceput apoi sa aplaudam, artistii pe noi si noi pe ei, aplauze graitoare, un fel de imn inchinat indraznelii de a arata ca, oricat de umiliti am fi fost, ne straduiam sa tinem capul sus!

Cu palmele fripte de aplauze, intr-un tarziu ne-am asezat smeriti si, dupa ce artistii si-au revenit, au dat in final un spectacol adevarat!

Simfonia de ghiata a facut ca in sala sa fie mult mai cald. Era insa o altfel de caldura!

Cand spectacolul s-a terminat aplauzele au durat minute in sir.

Am iesit tacuti in Piata Palatului, goala dar totusi luminata.
Nimic nu ne lasa sa banuim ce avea sa se intample peste putin timp, acolo - locul in care, indiferent de scenariu, s-a scris pana la urma o pagina de istorie.
Era o noapte argintata de ger si de luna plina si rece ce stralucea pe cer.
Desi era mai putin frig decat in sala, zapada scartaia sub incaltari si narile ti se lipeau... Dar... nu mai conta!

Am plecat spre casa cu sufletul ca framantat intr-un malaxor, dar si cu un soi de mandrie, mandria ca acolo, in frigul mai cumplit decat afara, am participat la un moment de protest.
Bucuria de a fi fost cu totii in comuniune de sentimente mi-a incalzit sufletul in seara aceea intr-un fel pe care n-am sa-l uit.

Cu trecerea timpului toti avem amintiri si ele se aduna si se asaza dupa structura fiecaruia.

Invatam sau nu, trece viata cu folos pentru suflet sau e doar un pasaj in cautare de senzational... astea sunt pana la urma rezultate personale.

Pentru unii viata e o insiruire de frustrari, pentru altii o succesiune a reusitelor.

In realitate avem cu totii de toate! Doar felul in care se succed intamplarile vietii face diferenta.

A fi nostalgic cu privire la trecut mi se pare, pana la un punct, firesc caci acolo, in trecut, este tineretea, sunt clipele frumoase, timpul in care eram frumosi, sanatosi, in putere.

Unii, ajunsi azi la varsta retragerii din viata activa, pun neplacerile prezentului si uitarea cu care societatea ii “rasfata” pe seama schimbarilor survenite in ultimii ani. Ei sunt nostalgicii comunismului.

Personal nostalgii nu am caci consider viata trebuie sa mearga inainte si doar ignorantii, neputinciosii sau vinovatii se tin de trecut.

Daca ai simtit macar o secunda ceea ce am trait noi in seara aceea la Ateneul Roman... pentru nimic in lume nu mai poti sa ai nostalgii, indiferent cat de grea e viata, cat de inselate ti-au fost sperantele sau cat de scos din circuit ai fi.

Si nu stiti cat de dulce e gustul demnitatii!

O CARTE DE CITIT: "NOAPTEA DE FOC "

 IN NISIPURILE MISCATOARE  ALE DESERTULUI


Hogar,  Algeria
Prolific si serios,  romancier, scenarist, dramaturg si director de teatru, un om disciplinat si un adevarat profesionist al scrisului, Eric-Emmanuel Schmitt este unul din scriitorii francezi contemporani, foarte drag mie. 

Cum cartile lui sunt traduse si publicate in 50 de limbi, ele exista, evident, si in librariile romanesti.

Ma folosesc de aceasta Duzina de cuvinte (in care intru cam tarziu si pentru asta imi cer scuze) pentru a va imbia sa cititi una din  cartile acestui scriitor - care m-au fascinat teribil.
Este vorba de  "NOAPTEA DE FOC" - La Nuit de feu.

Cartea s-a nascut din cele mai intime si pretioase  amintiri,
ale scriitorului, tinute ascunse vreme de 30 de ani! 

Autorul ni se confeseaza, purtandu-ne prin ariditatea  Saharei, in trecut, in acea zi unica din viata sa cand,  dupa o noapte... de foc, a devenit altcineva!

Totul incepe cu o expediție in desertul algerian. 
Tanar filozof de 28 de ani, crescut intr-o familie de atei, plecat in Algeria sa arunce o privire informala, necesara scrierii unui scenariu de film despre pusnicul Charles de Foucauld, nemultumit de lume si de sine, se indragosteste instantaneu de pamantul  Saharei, in care piatra vulcanica si nisipurile miscatoare, trei smocuri de iarba si un izvor rasarit din "nimic", serpii si soparlele, arsita si frigul, il vor face sa se simta uman, viu si adevarat.

Acolo, in mijlocul desertului, cand se astepta mai putin, scriitorul cunoaste cea mai mistica dintre trairi, intalnirea cu Dumnezeu. Fara sa o fi dorit, fara ca asta sa fi fost un crez al sau sau un scop propus!

Pe parcursul a catorva zile totul il va impinge sa se detaseze - tacerea, caldura, asprimea unui deșert care ii dezvaluie pe rand toate defectele si neputintele sale, mersul continuu alaturi de cei câțiva însoțitori ...
O singură fraza venita de nu se stie de unde il obsedeaza aiurea facandu-l sa vibreze, fara sa stie de ce : "Undeva, un chip ma asteapta"!

Aceasta tacere adanca, aproape sufocanta, a desertului, care il forteaza sa rezoneze cu sine si cu natura cea mai ostila, il va marca pentru totdeauna.
Ghidul arab... il fascineaza. Faptul ca se izola regulat sa se roage,  ii zgandarea curiozitatea. 
Scopul rugăciunii o fi acela de a auzi sau de a fi auzit? Unde este el, acest Dumnezeu? Intrebările se inmultesc, cele mai importante ramanand fara raspuns.

Pierdut în desert, după ce s-a urcat pe Muntele Tahat, ratacit de tovarășii săi, invaluit in negura noptii, singur, exilat si fara optiuni, tanarul se trezeste in "piscul existenței sale". 
Această experienta inexprimabila, care se poate numi banal "intalnirea unei creaturi cu Creatorul său", este descrisa de Eric-Emmanuel Schmitt in două capitole zguduitoare. 
Dumnezeu il vizitase!
In zori, dupa ce ii regaseste in cele din urma pe membri  grupului - carora nu le va spune nimic despre "vizita minunată" din timpul noaptii - prima sa rugaciune va fi cea a lui Charles de Foucauld Doodled, pustnicul, personajul filmului pentru care venise sa se documenteze in Algeria, rugaciune pe care o notase in graba intr-un carnetel: "Parinte, ma las in mainile Tale, fie mie dupa cum voiesti!"
Marturisirea acelei trairi surprinzatoare, a ceea ce el numește în mod repetat "un extaz mistic" este tocmai subiectul cartii, scrisa cu inima in mana. 
"Zâmbesc gândindu-mă ce dar minunat am primit. Credinţa…Soarta mi-e pecetluită: fie rătăcesc în continuare, şi-o să mor credincios; fie reuşesc să mă întorc în tabără, şi-o să trăiesc credincios. În ambele cazuri, sunt de acord, mă supun!"
Cuvintele folosite pentru a descrie   "noaptea sa de foc"  in care ateismul sau ceda in fata unei noi descoperiri fundamentale, sunt cele ale unui intelectual profund ancorat contemporaneitate.
Cartea aceasta cuprinde in  100 de pagini confesiunea unei  zguduitoare convertire a unui spirit elevat, cautator si tandru!
Cu detasarea celui care a meditat la acest moment aproape treizeci de ani, Éric-Emmanuel Schmitt ne face partasi ai unei povesti foarte ontime. 
"Credinţa care-mi fusese sădită la poalele muntelui Tahat creştea acum în mine. Îmi simţeam metamorfoza spirituală aproape organic, ca un arbore a cărui sevă dă naştere unei mulţimi de frunze"
"Mă gândeam la anii pe care-i consacrasem filozofiei. Sub influenţa lui Heidegger, purtaseră pecetea angoasei, tulburarea aceea radicală, esenţa conştiinţei, în viziunea gânditorilor moderni, angoasa sfâşietoare pe care-o trăisem în prima noapte în deşert. Dar, cu toate că mă făcuse să ies din lume, angoasa nu mă apropiase de Dumnezeu. Dimpotrivă, mă condamnase la o singurătate şi mai profundă şi la o mai mare aroganţă, dându-mi statutul de unică fiinţă cugetătoare într-un univers lipsit de gândire."

Cautator autentic al lui Dumnezeu, pe care este convins ca l-a aflat în mijlocul Saharei, el va pastra mereu in sine, indemnul

lui Abayghur Saharan, ghidul arab, acela de a "nu uita ceea ce este de neuitat"

In paginile acestei carti, autorul  ne permite sa atingem stelele care l-au luminat pe el in acea noapte desprinsa din vesnicie!

Va asigur, este o lectura fascinanta.

PS 
Traducerea in romaneste a cartii - care exista pe internet - 
n-as spune ca e pe gustul meu dar... pana la urma sinceritatea acestei marturisiri zguduitoare  invinge, asa cum s-a intamplat in desert cu tanarul filozof si ghidul arab, pana si bariera lingvistica!

Muntele Tahat din inima Saharei centrale (Wikipedia)