Faceți căutări pe acest blog

marți, 12 mai 2020

FINAL DE JURNAL

Yupiiii!
Zice- se... ca  am iesit, partial, din izolare.
Pentru prima zi a fost ok!
Vom trai si vom vedea!
Personal, azi nu am iesit deloc. Nu de frica ci pentru ca nu era cazul.
Nici gimnastica nu am facut... Sper sa nu ma lenevesc. Izolare ma disciplinase si eu functionez mai bine in disciplina!
Inchei aici asadar acest... jurnal si sper sa reusesc sa scriu in continuare
despre lucruri ca-mi ating sufletul!


vineri, 8 mai 2020

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 40 + 15

Oho, ho! 
Cine si-a inchipuit ca o sa stam in arest la domiciliu atata vreme?

Acum deja m-am obisnuit caci am inceput... sa nu mai am timp disponibil. Asta pentru ca fac o multime de treburi pe care le amanam inainte, zicandu-mi ca le va veni lor randul cand... voi avea timp! Si, cum se intampla sa am timp... fac ceea ce-mi place!

Mi-a intrat deja in obicei sa rezerv un pic de timp bucuriei creatiei, cateva minute de meditatie, de admiratie, de minunare! 
Imi iau asadar timpul necesar sa imi bucur ochii si sufletul privind natura, fara graba, fara presiune! Este minunat ! 

Eu sunt om de asfalt - nascuta, crescuta in oras, fara rude, fara bunici la tara... Un mare handicap!
Dar  bun e Dumnezeu si nu m-a lasat sa ratez aceasta mare bucurie - aceea de a trai admiratia, fascinatia in fata perfectiunii creatiei.  



 









Asadar incep iar sa nu mai am timp de atatea bucrii...
Dar cum nu le poti avea pe toate... am si chestii chinuitoare 😞
Ceea ce ma chinuie este... coafura mea! 
Parul mi-a crescut, dar nu intr-atat incat sa-l strang, sta deci in toate partile si am ajuns la bentite si agrafe...
Cred ca nu va fi usor sa apuc rand la coafor, listele fiind deja complete pt o luna inainte!
Poate ca a venit  vremea unei decizii: cu riscul de a-mi accentua aspectul de  bunica... imi voi lasa probabil parul lung! 😂

Apoi faptul de a tot sta la cozi... ma chinuie si asta.
Ma gandeam azi ca pare o predestinare sa nu scap de cozi, de masinile Dacia si de... evit sa spun ce, sau cine, ca sa nu fiu catalogata drept... r....ta! Nu d alta dat nu da bine 😟


Inchei aici ca am program de gim... in sufragerie - eu si televizorul! 
Miercurea si sambata vin si nepotii cei mici (ei nu au scoala video in aceste zile)!

Cu bine si pe curand, spre incheierea izolarii!



sâmbătă, 2 mai 2020

ESARFA

Intamplarea de care mi-a amintit tema propusa de Edie, are legatura cu o alta, petrecuta candva, intr-o zi din acelea in care Bucurestiul copilariei mele era cel mai frumos oras - o zi insorita, calda si nu prea, cu cer albastru,  pe care o identic si azi cu mirosul de liliac.

Cred ca am mai povestit asta...
Bunicii mei locuiau la numarul 3, asa ca, volens-nolens, toti vecinii de pe strada treceau prin fata casei!

Asezata ca intr-un fotoliu pe scandura batuta de bunicul meu in stalpul portii, aveam o placere extraordinara sa privesc de acolo strada, asteptand cu interes sa fac conversatie. 
Eram obisnuita sa vorbesc cu adultii, traind in casa bunicilor, o casa cu porti deschise si, implicit, cu multi musafiri. 

Ii salutam politicos pe tracatori, si ii ispiteam la vorba, intrebandu-i ce fac si cum le merge! 
Desigur,  ii cunosteam pe toti, dupa cum toti ma cunosteau pe mine.




Sotii Almașan locuiau la numarul 84, intr-o casa modesta, cu un singur nivel, asezata intr-o curte plina de "hodrobele".  
Ceasornicar de meserie, Dl Almașan avusese cândva o mică prăvălie, în piațeta situată la intrarea in Parcul Carol, unde, cu o rabdare de invidiat, repara ceasuri si gablonturi, cat era ziua de lunga. Asta pana in '49, cand ceasornicaria i-a fost nationalizata.

Apoi a trebuit sa se  descurce cu greu, traind de azi pe maine.   
El mai facea mici reparatii prin vecini iar doamna... vindea in talcioc mai mereu cate ceva -  ca sa se debaraseze de trecut , dupa spusele ei.

Copii nu avusesera,  dar in mod vizibil ei erau fericiti, traind o complicitate de invidiat.

Doamna Almasan, pe care sotul ei o numea, cu glas tremurand, "Doinita mea", avea o voce de copil. Nu era prea vorbareata dar cand spunea ceva afisa o dragalasenie nevinovata. 
El o privea atat de fascinat, de parca ar fi vazut-o si ar fi auzit-o pentru intaia oara, gata sa se indragosteasca din nou! 

Asa mica cum eram, intelegeam ca intre cei doi soti exista ceva special si frumos, ceva ce nu observasem niciodata in casa noastra, in care sentimentele, daca existau, ramaneau ascunse.

Mi-am dorit, de cand ma stiu, sa le seman oamenilor fericiti, sa fiu ca ei, sa traiesc ce traiau eu, sa rad, sa ma bucur... desi nu stiam bine nici de ce, nici ce inseamna si nici in ce fel ar fi fost asta cu putinta. Slava Domnului, dorinta mi-a fost implinita!

In ziua aceea, domnul Almasan aparu in capatul strazii, elegant nevoie mare, purtand in brate un buchet de trandafiri rosii! 
Un buchet asa de frumos nu mai vazusem pana atunci si nici nu cred ca era ceva obisnuit la vremea aceea. 
Bunica mea oferea cu orice prilej de sarbatoare mai curand un cozonac sau 2metri de stofa decat un buchet de flori! Iar barbatii... nici vorba sa aibe astfel de sensibilitati!

- Buna dimineata, domnule, zisei eu grabita si sfatoasa, atragandu-mi victima in conversatie, cu o politete indrazneata, despre care stiam ca este chiar seducatoare.
- Buna, Albastrico - imi raspunse el, fericit.
- Pentru cine sunt florile?
- Pentru Doinita mea, zise el prietenos, de parca ne-am fi jucat amandoi la groapa cu nisip.
-  Este ziua dumneaei? intrebai eu, privind cu coada ochiului sa vad daca nu cumva ma auzise si bunica. 
- Da si nu...
- Cum adica? Ori da, ori nu.
- Pai... astazi se implinesc 40 de ani de la nunta noastra! raspunse el.

"Ce de  ani!"...  imi zisei in gand eucare abia invatasem sa numar pana la 100 !

- Stii , Albastrico, continua el cu chef de vorba, la 40 de ani de casatorie se sarbatoreste nunta de rubin!  Stii ce este acela un rubin?
- Nu. ii raspunsei eu, cascand ochii mari, in asteptarea lamuririlor.
- Rubinul este o piatra pretioasa, ca cele despre care se spune in povesti, o piatra de culoare rosie; din ea se taie bucatele cu care se fac inele...
- Si unde este inelul, intrebai eu fara sa stau pe ganduri.
- Pai... nu e nici un inel ca e foarte scump... insa florile si... o esarfa o vor incanta pe doamna mea.
- Aha...  In loc de inel ...  Si esarfa e tot rosie?
- Smecherie mica, toate le stii! 

Domnul Almasan se grabi spre casa, nu inainte de a ma saluta, scotandu-si ceremonios palaria si facand o reverenta, ca la teatru.
Eu, bagata in seama, m-am simtit obligata sa-l conduc cu privirea pana a intrat in curtea lui.

Anii au trecut dar nu am uitat ca, la 40 de ani de casatorie, se serbeaza nunta de rubin!

Si cred ca nu degeaba mi-a ramas asta in minte caci, atunci cand am ajuns si eu ziua aceea ... mi-am amintit de Domnul Almasan.

Eram singura, fara omul meu, si bolnava pe deasupra... 
Nici vorba de sarbatoare, de nunta nici atat!  
Ziua aceea a picat in vremea in care eram, pentru a doua oara, in plina chimioterapie - complet cheala, umflata de cortizon, facand pe curajoasa, fortandu-ma sa stau in picioare.


Amintirea aceea, veche de 60 de ani, m-a ajutat in mod neasteptat sa fac fata acelui moment dificil, pe care am reusit sa-l trec fara lacrimi si lamentari.

In fond, dorinta mea de a le semana acelor oameni, mereu indragostiti, fericiti in pofida necazurilor, mi se implinise. 
Ce mai era nevoie de fast? Tot ce trebuia sa fac era sa ma bucur de ce am avut! Deloc putin!
Am realizat ca avusesem deja acel ceva pentru care multi si-ar da ani din viata! Si apoi... nu le poti avea pe toate!

M-am imbracat in alb, mi-am pus in obraji un pic de fard, mi-am creionat niste sprancene pe locul celor cazute, m-am rujat un pic si m-am dus sa-mi fac un cadou... rubiniu!
Ma gandeam la o bluza ori la niste cercei... 
Cum nu prea eram in forma ...  mi-am cumparat la repezeala primul lucru  pe care mi-au cazut ochii si acesta a fost... o esarfa, o esarfa rubinie! 

A fost ca un semn primit de departe, o mangaiere de inger!
Mi-am invartit-o imediat pe capul chel, in chip de turban, si... am plecat in parc, cu impresia vie ca omul meu era cu mine. 

Ziua nuntii mele de rubin  a trecut fara petrecere, fara prieteni, fara fast, asa cum mi-au trecut dealtfel toate celelalte "nunti"!
Dar, dincolo de toate aparentele nefavorabile, am reusit sa imi fie bine, fara sa plang, fara sa ma simt o victima si, mai ales, fara sa ma simt singura!

Toate visele mi s-au  implinit! 
Nuntile cu fast... se pare ca nu mi-au fost harazite.
Poate, cine stie, nici nu le-am cerut cum se cuvine!

  
LA... ULTIMA RAZA DE SOARE

 

Sa vii, unde se termina lumea ce moare!
 Sa ma astepti acolo!
Si, cand se va stinge ultima raza de soare,
sa ma treci dincolo.
Unde timpul nu este si nevazutul apare,
sclipind orbitor...
Unde-si va pierde puterea-i sfasietoare
ceasul neiertator!
 Taramul cel nou ne scapa de ora, de ziduri,
de porti si de margini ...
 De cele perfid asezate in vise si ganduri...
nevoi si imagini...
Dincolo de bariere voi deveni, sine die,
o traire vie!
Fara emotii desarte, ce mor inainte sa fie:
doar bucurie!
Tu ma vei recunoaste indata, dupa dor
ori dupa soapta...
Voi fi o ruga nesfarsita purtata de nor:
lumina toata!
Voi fi suflet, un abur, cantare duioasa,
cuvant nerostit...
Voioasa... de-am putut sa te bucur, frumoasa...
 pe cat te-am iubit.
Sa vii unde se termina iubirea trecatoare,
sa ma astepti acolo.
Si, cand se va stinge ultima raza de soare,
 sa ma treci dincolo. 
Voi darui iubirea asta jertfelnica:
 ofranda mea!
Sa vii unde se termina lumea bicisnica
caci voi scapa de ea...
Si sa ma duci direct unde viata e vesnica,
ca dragostea mea!
Unde toate ranile-adanci ni se vindeca...
si boala cea rea!
  Sa ma astepti acolo, departe de lumea nebuna,
in clipa divina!
Fara teama, in alt ipostas, sa pasim impreuna...
spre Lumina!
Sa vii unde se termina iubirea trecatoare!
Sa ma astepti acolo.
Si, cand se va stinge ultima raza de soare,
sa ma treci dincolo...
De te chem nu-i din slava desarta, mandrie
ori prea-indrazneala,
Imi simt iubirea intacta, ea zboara, e vie,
 tanscendentala!
Sa vii si sa ma treci dincolo si atunci vei vedea
cum totul devine,
La Cerul cel Mare, in lacrimi, cu pulberi de stea,
Iubire in sine!
Si chiar de vom fi la-nceput un abur si-un duh,
 "ceva" neterminat,
Dincolo de Poarta cea Mare, acolo-n vazduh,
deveni-vom Intregul visat!

 Sevres, 2 Mai 2015