Faceți căutări pe acest blog

joi, 22 august 2019

SFARSIT DE VACANTA

In lumea nostra totul are limite si, pe cale de consecinta, si vacanta trebuie sa se sfarseasca!

Chiar daca pentru multi ea abia incepe, eu ma bucur ca s-a incheiat!

De ce ma bucur?
Pentru ca, desi e bine sa iesi din rutina, sa schimbi cate ceva, pentru catva timp, simt ca disciplina zilnica, programul bine structurat este ceea ce ma tine in forma!

Copiii se bucura sa-si regaseasca jocurile, lumea lor de dinainte de vacanta, 
patul - chiar daca  acesta pare cu cativa centimetri mai mic!

Ma bucur si eu sa-mi regasesc locul, constatand ca ceea ce poarta memoria mea afectiva nu mai este de regasit in realitate!

Toate se schimba - oameni, locuri, dorinte, aspiratii!
C
hiar cred ca nici nu ar trebui sa mai cautam ceva ce nu mai exista decat in mintea noastra, ca e bine sa luam lucrurile asa cum sunt si sa evitam sa mai invartim cutitul in rana.

Acum mai bine de 10 ani, am primit cadou o carte, scrisa de Suzanna Tamaro, Va' dove ti porta il cuore  - Mergi unde te poarta inima.

Era o carte mica pe care am inceput sa o citesc cu gandul ca o voi termina repede dar nu a fost asa! Ba chiar am recitit-o de cateva ori!
Cartea aceea m-a urmarit de fapt in toti acesti ani!

Cele cateva scrisori, pe care o bunica le scrie nepoatei sale, sunt pline de esenta astfel incat oricine le citeste poate gasi in ele adevarul cu privire la 
propriile greseli!

Cateva fraze mi-au ramas inscrise in minte... si ele imi revin ori de cate ori vad ca nu aplic invatamintele acestora in viata mea, de parca ma straduiesc sa gresesc!
Ar fi trebuie sa stiu si eu ca „există lucruri care produc multă durere atunci când le rememorezi." si ca "a vorbi despre ele iti provoacă o suferinţă şi mai mare.”! Dar experienta mea imi spune ca fara suferinta nimic nu se curata!

Ceea ce mi-a mai ramas in minte, peste ani, din cartea asta este ca trebuie sa inveti sa-ti respecti destinul si sa iti asculti inima inainte de a te supara pe el!

Apoi, „…viaţa nu este o cursă, ci o tragere la ţintă: nu economisirea timpului e ceea ce contează, ci capacitatea de a găsi un centru.”

Si centrul universului meu este aici, unde inima mea reuseste sa bata in ritmul vietii care isi cere drepturile ei!

Fie sa punem inceput bun unui nou ciclu...

luni, 29 iulie 2019

JURNAL DE VACANTA - o lacrima de incheiere

Vacanta mea se apropie de sfarsit, un sfarsit pe care, marturisesc,  il astept ca niciodata!

Cred ca am adunat toate dezamagirile posibile.
Si nu numai din pricina functionarilor, a legilor abrogate care m-au afectat, luandu-mi drepturi castigate, nici a superficialitatii si lipsei de empatie a medicilor, nici chiar pentru  nepolititetea vanzatoarelor ori mirosul de gunoi care m-a urmarit ca un blestem. 
Au fost si lucruri frumoase si momente emotionante... de neuitat!

Dumnezeu a fost atat de BUN cu mine, in viata mea de femeie si mama, incat  uneori cred ca atat de mult ma iubeste incat e de-adreptul nebun dupa mine, cum spunea o doamna draguta !
Nu stiu de ce! Nu mi-am gasit inca nici un merit special si nici nu cred sa fi facut ceva anume care sa merite o premiere! Poate ca sunt doar o revansa  a unor suferinte nemeritate, ancenstrale, ale cuiva care, de dincolo, se roaga pentru mine!
E o ipoteza!

Cu cat am devenit mai constienta de acest rasfat divin, cu atat stradania mea in a lucra cu propria mea persoana, spre a deveni cineva mai bun, care sa merite, nu numai sa fie gratificata pentru rugile altora, a devenit mai serioasa.

Incerc asadar, uneori cu succes, alteori fara, sa devin mai toleranta, mai intelegatoare, sa ajut, sa iubesc fara sa judec, fara sa am prejudecati, si chiar sa-i invat si pe altii sa o faca!
Sunt o iubitoare de pace si, daca cumva eu sunt cea care aduce nelinisti si dezordine, ajung chiar sa platesc cu sanatatea! Daca supar pe cineva, regret intr-atat incat cad la pat! Si nu glumesc si nici nu spun aiureli!
Nu observa asta multa lume! Pot spune ca mai nimeni!

Evident sporirea tolerantei mele nu are ca scop primordial decat incalzirea sufletului meu cu Duh Sfant! Egoist s-ar putea spune!
Nu am pretentia ca lumea din jur sa faca la fel si nici sa imi raspunda sentimentelor pe care le investesc.
Se zice ca ce daruiesti ti se intoarce, ca ce dai primesti...
In cazul meu nu se prea verifica, as zice deloc. 

Dar e si asta un test divin! Trebuie sa suferi ca sa te mantui!

Revin ades in sinele meu sa aflu de ce acest transfer uman de sentimete nu functioneaza si in cazul meu! 
Nu stiu daca asta e o chestiune de destin - sa iubesc oamenii si sa ii inteleg iar ei sa nu ma inteleaga in momentele mele de criza...
Poate e o lectie a iubirii, aceea pe verticala, de tip Agape!?

Criza este un cuvant care vine din greaca veche si inseamna "hotarare", "decizie", adica un moment crucial in care trebuie sa gasesti o iesire, un mod de a te elibera, sa te zbati! 
Toti avem momente cand ne dezechilibram si simtim apoi nevoia sa ne reasezam , uneori varsand mai intai din noi tensiunile adunate!

Pentru a clarifica lucrurile, mai intai cu mine, pun negru pe alb deceptia prin care trec. 
Nu pot sa nu ma intreb onest cat din ce sufar e inteles, cat din ce am facut eu pe altii sa sufere este  de neiertat si care cantareste mai mult!

Cred totusi ca  dazamaginea si lacrima din coltul ochiului explica faptul ca  nu mi-am invatat lectia. 
Ca nu reusesc sa inteleg decat teoretic ca rasplata pentru ganduri si trairi frumoase nu iti vine de la cei pe care ii inconjori cu ganduri si trairi frumoase - ca sa nu zic de la cei  in care ai investit sentimente!
Rasplata vine de la Domnul! El stie sa consoleze, sa ierte si sfinti si criminali!

Oamenii sunt egoisi, nu le pasa de nimeni in afara "distinsa" lor persoana!  Le place sa fii dragut cu ei, li se pare chiar firesc sa faci asta dar... invers niciodata! 
Nimeni, cu atat mai mult cei in care investesti sentimente, Nu iarta in fond NIMIC! 
Nu ti se iarta sansa pe care ai avut-o poate, nici frumusetea, nici faptul ca ai avut o viata tihnita, nici ca ai copii reusiti, daca ii ai... desi toate astea au insemnat sacrificii pe care nimeni nu vrea sa le vada!
Daca ai cancer si nu ai murit nici pentru asta nu te iarta oricum nimeni! Asta simt de 11 ani! 
Restul... de ceva mai multi ani, de cand am observat gelozia celor foarte apropiati...

Daca ai gresit cumva cu ceva... nimeni nu se oboseste sa se intrebe "de ce?" "ce i s-o fi intamplat?", "de nu e altfel si nu-i in apele ei", "oare sufera?"! 
Cu alte cuvinte lumea asta nu-ti da nici o sansa, nu-ti acorda nici un credit! Desi toti gresesc, in mod similar chiar,  devin iute judecatorii tai chiar daca inca nu stiu cu ce se mananca nici viata nici suferinta adevarata!

Daca sunteti constienti ca ati gresit cu ceva, pentru ca, sub imperiul unei stari malefice v-ati pripit si, evident, va pare rau... daca sperati in intelegere, in acceptarea unor circumstante atenuante... amintiti-va ca singurul care iarta e doar Dumnezeu!
El stie sa citeasca in inima voastra! El, singurul si adevaratul judecator... el stie sa iubeasca neconditionat!

Si, daca ati fost pusi la zid de oameni... si va plange inima... nu uitati ca mai rau decat  I-au facut oamenii Lui Hristos-Dumnezeu... nu va poate face nimeni!

Scriam in prima postare a vacantei

"Traind departe de casa ne hranim cu imagini ce fac parte din memoria noastra afectiva dar odata reveniti nu putem sa nu realizam ca suntem cu adevarat acasa doar alaturi de cei pe care ii iubim si care ne iubesc!
Pana la urma totul se rezuma la... dragoste!

Asa ca ma bucur sa plec de aici, unde, in acest moment, nu imi doresc sa mai revin! 
Plec acolo unde ma poarta inima, acolo unde ratiunea de a trai e in iubire si in daruire.

Dumnezeu este IUBIRE!
Faca-se deci voia Lui!

Sa fiti iubiti si... iubiti!

joi, 25 iulie 2019

TRAIM SPERAND... DAR CE SPERAM ?

Noaptea trecuta nu am putut inchide un ochi. 
Mi-am spus rugaciuni, mi-am pus dopuri in urechi si tot am ravasit patul rasucindu-ma. Asa ca, am sfarsit prin a abandona lupta.
Mi-am facut un ceai si am rasfoit cateva carti gasite pe internet.

Asa am ajuns la textul scris de un autor francez din secolul XIX, Auguste de Villiers de L’Isle-Adam. 
Mica istorioara, de numai cateva pagini, este intitulata Tortura prin speranță” (1888,Paris). 
Aflasem de ea din "Jurnalul Fericirii" lui N Steinhart, unde este amintita in treacat. 

Si poate nu am dat de ea intamplator...
Ma aflu in Romania, in vacanta, unde ma cam simt prizoniera propriilor mele sperante!

Actiunea se petrece in vremea Inchizitiei, in beciurile adanci si inspaimantatoare in care condamnatilor la moarte li se aplicau mai intai cele mai cumplite torturi.
Acolo se afla si rabinul Aser Abarbanel, un evreu din Aragon, care, de aproape un an, indura cele mai inimaginabile suplicii.

Marele Inchizitor vine sa il anunte ca in ziua urmatoare
suferintele lui aveau sa se sfarseasca. 
Cum nu se lepadase de religia lui, motiv pentru care fusese incarcerat, cu toate dureroasele "insistentele" , rabinul afla ca
urma sa fie ars pe rug. 
In fine, inchizitorul incepe sa ii descrie cu lux de amanunte  scena infricosatoare a mortii sale viitoare care, din pricina prea multor condamnati si a putinelor lemne necesare pentru aprinderea rugului, avea sa fie, evident, lunga si dureroasa!

Dupa plecarea inchizitorului, bietul rabin ramane devastat, cu toate simturile rascolite de frica mortii. 

Il cuprinde o agitatie necontrolabila. Astfel, zbatandu-se ca un nebun, se atinge de niste usi care, in mod cu totul surprinzator, se dovedesc a nu fi inchise... 
Omul, destabilizat de constatare, ajunge sa iasa pe ni.ste culoare lugubre pe unde, din cand in cand, treceau temnicerii In mod absolut miraculos, nimeni nu-l observa, de parca frica il facuse invizibil. 

Trecerea prin holurile lungi il secatui si de putina forta de care mai dispunea, ochii i se impaienjenira si toate celelalte simturi parca il parasira. Inima ii batea mai-mai sa ii iasa din piept dar speranta de a fugi de moarte ii dadea putere. 

Ratacind haotic prin coridoarele intunecoase si umede bietul rabin pierde notiunea timpului.
La un moment dat insa simte un curent puternic de aer rece. Ii trecu prin minte ca ar putea sa se afle in fata unei usi care sa-i aduca libertatea. 

Impinse usa veche de fier ruginit si...  ea se deschide in chip neasteptat la prima atingere, scartaind din toate canatele. 
Zgomotul aproape ca i-a oprit inima de frica. 
Ba i se paru ca aude chiar un tarsait de pasi, ceea ce  ii ingheta total sangele in vine dar, temnicerul, care tocmai trecu pe langa el, din fericire nu-l remarca. 

Revenindu-si din emotii, realiza ca este deja afara si, desi era o noapte neagra si rece, bucuria de a fi reusit sa evadeze in chip neasteptat ii spori puterile si incepu sa fuga  spre padurea mai mult intuita decat vazuta in zare, plutind de fericire.

Numai ca, tocmai cand se socoti scapat, Rabinul Aser Abarbanel, cu ochii scosi din orbite si gafaind ca un animal prins in capcana, se trezi in bratele scheletice ale Marelui Inchizitor, Dom Arbuez! 

Dezmeticindu-se,  înțelese insfarsit că toate etapele asa-zisei sale evadari nu fusesera decât o ultima tortură, perfid planificată, numita speranta

Marele Inchizitor, cu ton acuzator și priviri ucigatoare, ii murmură în ureche, cu respirație fierbinte si urat mirositoare:

- Ce-i, copile! Doar nu 
voiai sa ne parasesti tocmai in ajunul apropiatei tale mantuiri!

Nădejdea, speranta, este una dintre cele trei vir­tuți teologice, alături de credin­ță și dragoste. 

Spe­ran­ța poate devia pe nesimtite din virtute in chin, sfarsind a fi o suferinta lunga si grea.

Nu trebuie să fii victima unei masinatiuni odioase, ca aceea descrisa in povestioara lui Auguste de Villiers de L’Isle- Adam, pentru ca nădejdea ta sa-ti devina rana care sa te indurereze pana la a te ucide.
Este destul sa nadajduiesti in chip eronat!

Traim timpuri in care TOTUL se planifica, viata fiind prevazuta in desfasurarea ei in cele mai mici amanunte. 

Cunosc o persoana care s-a  dus la spital si a cerut sa i se declanseze nasterea mai devreme pentru ca tatal copilului, care urma sa plece in deplasare, sa poata fi prezent!
Nu mai vorbesc de concepere de copiii in functie de zodiei, contracte semnate la ore si in zile faste, ori planuri laborioase de imbogatire!

Astea toate insa inseamna sa nu te increzi deloc in Dumnezeu!  
Proiectele noastre ambitioase nu mai lasa azi loc lui Dumnezeu si voii Sale. De aceea speranta de implinire viselor concepute de noi cu ambitie si insistenta, este un fel de a-L exclude pe Dumnezeu din ecuatie. 

Asta nu este nadejdea crestina ci ambitia, vointa, indarjirea noastra, spre implinirea viselor noastre cele lumesti din care Il excludem in mod evident pe Dumnezeu!
Pe El Il folosim pentru micile noastre neputinte, rugandu-L, eventual, sa castigam la Loto! 😄

Speranta, nadejdea crestina, nu inseamna planul tau binedefinit, pus la punct in cele mai mici amanunte ci voia lui Dumnezeu! 

Urmarindu-ne scopurile cu incrancenare, Il dam la schimb pe El pentru bunastarea si opulenta omeneasca, pentru viata in huzur si o falsa si iluzorie stabilitate!

Nădejdea ca virtute teologică nu are un scop in sine.

Speri in mila lui Dumnezeu, convins  fiind de dragostea Lui, increzator  fiind in logica divina care depaseste orice vis ori plan omenesc. 

Speranța care nu tinteste catre Dumnezeu este vanare de vant si mai devreme sau mai tarziu se va transforma in suferinta, aducand deznadejde! 
Acest fel de a spera poate deveni chiar ucigator de suflet pentru cei care confunda visele proprii bazate pe ambitii cu virtutea nadejdii crestine! 

Singurul lucru pe care avem voie sa I-l cerem lui Dumnezeu este ca El sa aiba mila de noi si sa ne trimita Duhul Sfant care sa ne mangaie si sa ne intelepteasca, sa ne dea gandul cel bun si sa ne ajute sa facem alegerile cele bune!

Sa traim sperand sa devenim mai buni nu mai bogati, mai milostivi nu mai frumosi, mai intelepti nu mai... tineri!