Faceți căutări pe acest blog

duminică, 19 noiembrie 2017

INOCENTA SUFLETULUI

POVESTEA UNEI IUBIRI NEFIRESTI

Se crapa de ziua. 
O pala usoara de vant parea sa spuna ca vara era aproape. 

Patrick descuie usa cu greu. Era frant de oboseala dar fericit. Facuse ceea ce trebuia sa faca. Stressul lui de 15 ani luase sfarsit!

Ca si avocatul, politstii se lasara cu greu convinsi. 
Povestea lui le parea de necrezut... dar in final au trebuit sa accepte ca marturisirea lui nu era fabulatia unui schizofrenic. Sase ore le povestise totul! Si ce usurare!
Psihiatrul sau inca nu avusese parte de atatea amanunte... Poate deaceea inca mai lua pastile...
Aprinse lumina in salonul cu mobila putina si ieftina in mijlocul caruia trona sevaletul - acum gol... Dealtfel sevaletul acesta constituia in sine un obiect de decor, ceea ce intriga pe multi si inainte de toate pe Christelle. 

Si totusi, timp de 15 ani, in fiecare noapte, pentru cateva minute, sevaletul  acela a gazduit o capodopera, un Rembrandt!
Atunci cand era sigur ca nimeni nu-l putea vedea, se incumeta sa scoata tabloul din ascunzatoare. Cu gesturi delicate il dezvelea si-l  aseza acolo cu grija, apoi isi tragea un scaun in fata lui si isi contempla pictura fetisa .
Cand sotia lui il surprinsese, intr-o noapte, fu nevoit sa-i spuna o minciuna, cum ca acela era o amintire ramasa de la tatalui sau, mort de mult, si a  carui moarte inca il marca! 
Si plansera amandoi pana la ziua!

Se opri o clipa si asculta cu atentie. 
Isi reveni repede: nu mai avea motive de ingrijorare, - acum pustiul era ferit si de termite si de umezeala si de foc!
Simti pentru prima data o usurare deplina, asemenea celei pe care o traieste un parinte care isi pune copilul la adapost inainte de a da piept cu niste agresori.  
Isi lua un scaun si se aseza in fata sevaletului gol. Scoase din buzunar cele doua fotografii polaroid si le aseza in locul picturii. Atat ii mai ramasese din obsesia lui: doua selfi-uri in fata "tabloului sau!


Totul incepuse intr-o după-amiază din toamna anului 1983. Parca ca a fost ieri...
Echipa de fotbal din Saint-Raphaël tocmai jucase un amical cu echipa locala, a tinerilor din Draguignan. 
Patrick avea atunci 13 ani si adolescenta venise peste el cu un val de .... melancolie . Daca ar fi putut s-ar fi ascuns de lume. Se gasea prea mic, prea gras, prea blond si ... nu se simtea deloc bine in pielea lui!
Spre a-l scoate din casa, mama lui il dusese pe stadion, sa vada impreuna meciul acela. Apoi servira  o ciocolată caldă la cofetaria de langa gara. 
Nevazand nici urma de bucurie pe fata lui, mama sa, care cocheta cu pictura, avand chiar oarecare talent, ii propuse sa mearga impreuna in vizita la muzeul municipal. 

Intrara in prima sala care nu avu darul sa-i trezeasca interesul. Nu se putea spune ca era strain de pictura. Crescuse in miros de vopsele si primele sale jucarii fusesera pensulele cu care mama lui picta. 
Intrara in cea de a doua sala, unde, intre un impresionant cap al lui Iisus, pictat de Philipe de Champaigne și un Renoir, Patrick zari un tablou de mici dimensiuni care il tintui efectiv.

Pictura aceea il impresiona intr-atat incat ramase intepenit, fara sa mai poata face un pas. In dreapta lui, in partea de jos era scris: Copilul cu balonul de sapun, Rembrandt.

Ceva se intampla atunci intre el si copilul acela durduliu, cu buze carnoase si bereta turtita,  imortalizat de Rembrand. Pentru o clipa ii simti privirea de parca s-ar fi aflat in fata unei oglinzi. Ba chiar putea jura ca daca i-ar fi atins buzele ar fi simtit ca erau umede...
Totul i se parea atat de familiar in panza aceea, chiar si zambetul pustiului, dincolo de care intui aceeasi lipsa de fericire pe care o simtea si el in adancul sufletului sau prepuber. 
Parca il auzea  pe pusti spunandu-i : " zambesc dar e doar pentru poza caci stii ... nu sunt deloc fericit, sunt ca tine"!

Legatura lui cu baiatul din tablou s-a strans in timp. 

Ori de cate ori sufletul sau era cotropit de tristete, Patrick  mergea la muzeu, se aseza in fata pustiului si se simtea consolat.  
Si nu au fost putine momentele acelea care i-au umbrit calea!

Tabloul deveni astfel un alter ego, obiectul lui fetis, ceva care incet incet incepu sa ii intre in viata, stapanindu-i-o. 

Incerca sa invete o meserie, tinand insa cont sa nu fie cumva ceva ce ar putea sa-l desparta de baiatul balai si grasut care ii zambea melancolic din simeza muzeului .

Cand mama lui muri avea 28 de ani.

Cu sufletul sfasiat, orfan si trist, isi zise ca poate tocmai aceasta este tainica tristete a baiatului din tablou. Cu siguranta si el era orfan... Si o legatura si mai stransa ii uni.

Zile intregi petrecea in fata "tabloului sau" pana cand, cu o inocenta dezarmanta, se gandi ca singul lucru care il putea ajuta sa se ridice din caderea depresiva pe care o traia, era sa

aibe tabloul... acasa . 


Child With a Soap Bubble, a recently recovered stolen painting attributed to Rembrandt.
Si, intocmai unui copil indaradnic si rasfatat, isi spuse: "Il vreau si trebuie sa-l am, fie ce-o fi"!

Din acel moment incepu sa se gandeasca serios cum sa faca sa scoata tabloul din muzeu. 

Nici o clipa insa nu se gandi ca asta inseamna furt. In fond tabloul ii apartinea! Nimeni nu simtea ce simtea el fata de copilul zugravit pe panza pamantie! Pentru el nu era o pictura,  ci era jumatatea inocenta a sufletului sau!

Intamplator... sau nu, pe atunci chiar lucra in domeniul alarmelor... Dar asta nu i-a fost de folos decat in masura in care a inteles ca pentru  a avea tabloul nu ii trebuia decat un ...ciocan . 


Asa ca se hotara ca totul sa se petreaca in seara dinaintea zilei nationale a Frantei, cand orasul traia un fel de fervoare speciala. 

Si pe 13 iulie, pe la ora amiezii, se duse la muzeu.

Pe unul din holuri, nu departe de intrare, reperase un vechi dulap normand in care, profitand de un moment de neatentie generala, se strecura rapid. Se lungi pe raftul din mijloc si trase usa. Raftul insa se balansa asa ca intr-o secunda se trezi cu capul în jos si genunchii la gura, ca un prunc in burta mamei! Si asa ramase cinci ore; într-o căldura sufocantă, respirand si privind in exterior prin gaurile facute de termite!

La închidere, în jurul orei 19.00, Patrick il auzi pe curatorul muzeului urcand în biroul său apoi, două ore mai târziu, coborând pe scări fredonand "Marseieza".

De departe se auzeau acordurile aceluias imn cantate de fanfara.

Patrick iesi din  ascunzătoarea sa, se duse spre usa din spatele muzeului si smulse din ea doua scanduri, facand astfel o gaura prin care isi programase  sa iasa, si apoi astepta. 
Nu avea nici o emotie.  Parada elicopterelor, programată pentru ora 22 ,  avea să acopere zgomotul  celorlalte "manevre" pe care urma sa le faca! Acesta era de fapt tot planul!

Cu ajutorul unui simplu ciocan de tapiter, la momentul potrivit, lovi  geamul antiglonț care proteja accesul in prima sala a muzeului, baga mana prin bresa facuta si deschise usa.  

In timpul multelor sale vizite masurase frecventa  detectorului de mișcare, asa ca stia ca avea doar două secunde la dispozitie pentru a trece prin acea sala. 
Isi lua avant si reusi sa ajunga fara probleme in sala următoare. 
Tabloul "lui" era al doilea din stanga asa ca intunericul desavarsit din sala nu-l impiedica sa ajunga la el.
Il atinse cu delicatete, il ridica si ... in acel moment, alarma se declansa. 

Patrick estimase asta si, fara pic de emotie dar cu rapiditate, iesi prin gaura facuta in usa din spate si... se facu nevazut!

Ajuns la masina, puse Rembrandt.ul  într-o pungă de gunoi si asezandu-l  pe bancheta din spate, tresaltand de bucurie, demara linistit!

Nu-i venea a crede! Prietenul sau era in casa lui!

Scoase tabloul din punga oribila si il aseza  pe acel sevalet, pe care il cumparase de indata ce se hotarase sa-l ia din muzeu! 

Il privi ore in sir, admirandu-i diversele irizatii de lumina si culorile pamantii ale fondului. 
Contemplarea aceea avea sa devina o obsesie, un drog.
In timp efectul tabloului asupra sa fu mai obnubilant decat betia!

Cum era si firesc, a doua zi toate ziarele aveau pe prima pagina articole despre "furtul unui Rembrandt din muzeul municipal al orasului Draguignan"! 

Patrick realiza ca, incepand din acea zi, viața lui nu avea sa mai fi niciodata la fel. 
Isi ambala pretiosul "prieten" si il baga sub pat, apoi ii facu loc in dulap. 

Se apuca sa-l studieze pe Rembrandt si, afland ca a avut o viata  mai nefericita chiar si decat a lui, simti un soi de mangaiere.

Printre comentariile unor critici gasise opinii potrivit carora baiatul din tablou "lui"ar fi putut fi chiar fiul pictorului. 
Din ce-l privea era tot mai convins ca-i seamana si asta il fascina!
Câteva luni mai târziu, avea sa o intalneasca pe Christelle, viitoarea sa soție. Casatoria cu aceasta schimba nu numai viata lui dar si cea a pustiului din tablou, Patrick trabuind sa-i gaseasca o alta ascunzatoare, una sigura! Cum tabloul masura 50/60 de cm, il acrosa de fundul unui sertar. Nemultumit pentru soarta panzei de care nu se mai putea bucura in voie, Patrick i-a propus sotiei  sa-si schimba locuinta! 
Si avea sa se mute inca de trei ori.

Devenea chiar si pentru el evident ca pictura furata preluase controlul aspra vietii sale.

Masura permanent umezeala casei, il scotea pe "copil" in fiecare noapte, pe furis, "sa respire".
Intr-o noapte observa ca ceva nu era in regula: capetele cuielor care fixau panza pe cadru isi modificasera culoarea. Cum asta insemna oxidare din pricina umezelii se mutara din nou.

In noua locuinta traise insa spaima vietii lui cand, intr-o zi il vizitara hotii!
Din fericire acestia nu furara decat electronicele!

Atunci ii trecu prin cap chiar sa se lase de serviciu sau sa se apuce de o activitate pe care sa o poata face lucrand acasa!

Erau primele semne de paranoia si asta avea sa-l izoleze de lume, sa-l faca sa caute un psiholog si sa sfarseasca la un psihiatru!

Pentru el copilul cu balonul de sapun era aproape viu, daca nu chiar viu de-a binelea, si se simtea responsabil fata de el! Si-l simtea in pericol!


Depresia risca insa sa devina cronica si, in speranta de a -si ameliora starea... se mutara din nou, de data asta intr-o casa, situata intr-o zona fara umiditate. 

Pentru catva timp se simti linistit.
Traia noapte de noapte ritualul contemplarii tabloului si se minuna de cat de drag ii era copilul bucalat. El era confidentul lui, prietenul, fratele lui!
Numai ca in scurt timp afla ca intreaga locuinta era infestata de termite. Asta aproape ca l-a inebunit. Ii era frica sa mai scoata tabloul la lumina. Il tinea sub vid si suferea ca si cand cineva drag s-ar fi sufocat in fata lui fara ca el sa-l poata ajuta!


Si iar schimbara casa. De data asta uscaciunea atat de dorita pentru conservarea  panzei, devenea ea insasi un pericol, frica pentru umiditate fiind inlocuita de cea de incendiu!

Incepuse sa simta ca el nu mai era capabil sa protejeze tabloul! Gandul ca sosise momentul sa se separe de prietenul sau nu-i mai dadea pace asa ca... facu ceea ce trebuia sa faca!

Inapoierea tabloului implica pentru el o jertfa asumata... se astepta sa fie zdrobit de suferinta...

Si totusi... acum privea fotografiile asezate pe sevalet si se minuna de linistea pe care o simtea.

In camera intra Christelle.
- Ce simti? il intreba ea cu jumatate de glas.

- Pace. raspunse el dus pe ganduri. Acum imi dau seama ca in toti anii astia de fapt... nu am trait. Te rog sa ma ierti...

Tacu. Daca nu ar fi fost asa de epuizat iar mai fi spus...
I-ar mai fi spus ca simte ca si cand, odata cu iesirea din viata sa a pustiului blond si trist, sufletul sau pierduse ... acea parte de inocenta pe care si-o conservase prin el! Dar tacu.


Se ridica, o cuprinse pe dupa umeri pe femeia cu care traia de 15 ani si care abia de cateva zile ii aflase secretul si, tarsindu-si picioarele, stinse limina si impreuna iesira din camera.

Maturitatea avea sa inceapa in zori!


"Să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua." (Fapte, 20, 35)

luni, 13 noiembrie 2017

MINUNEA DE A FI... IN VIATA

PROVOCAREA DE LUNI

Alexandra era o adolescenta ca oricare. Ceea ce o deosebea de celelalte fete de varsta ei era o anume candoare, o prospetime pe care blondul venetian al parului ei i-o punea in evidenta cu nonsalanta. Privirile-i albastre nu aveau nici urma de ascunzis, lasandu-te sa-i ghicesti vulnerabilitatea.

Mama ii murise cand nu avea inca 14 ani. Tatal sau se arunca de  atunci cu disperare in munca si nimic nu mai arata a camin in casa lor.
Avea capul plin de vise, de proiecte de viitor, dorind sa invete, convinsa ca doar asa va putea sa-si faca o viata demna de trait. 

Cand implini 18 ani se hotara sa locuiasca singura. Isi gasi un serviciu de vara pe litoral si isi inchirie o mica cabana pe malul marii.
I se intampla insa ceea ce se intampla tuturor: cunoscu un barbat de care se indragosti!
El, Mark, era un tip vesel, chipes, trecut deja prin viata, fiind, la cei 28 de ai lui, deja divortat si tata al unui baietel...

Dar el o iubea nebuneste si dragostea lui o coplesea. Avea mereu solutii si raspunsuri la toate, era amuzant si foarte atent, rasfatand-o cu cadouri si complimente. Se si intreba uneori cum de un tip ca el se uitase la ea dar incet incet se obisnui cu gandul ca este adorata. 

Si, intr-o noapte romantica de vara, pe plaja langa care isi avea locuinta deveni femeia lui!
Totul fusese ca un vis, un vis din care se trezi insa brusc cand Marc ii trase o palma zdravana, nemultumit ca ea isi salutase vecinul!
O prima criza de gelozie pe care el o regreta si pentru care ii ceru imediat iertare. Cu lacrimi si un superb buchet de flori totul intra in normal.

Au inceput sa traiasca sub acelas acoperis, ea incercand sa fie femeia pe care intuia ca el si-o doreste. Visele ei legate de studii si le puse in paranteza!
Marc insa bea cam mult. Daca ea imbraca o bluza pe care el o socotea prea decoltata... era prilej sa ia o palma de-i sucea capul din loc, o iesire in oras cu prietena ei se solda chiar cu un ochi vanat... dar el o iubea ca un nebun, regreta totul, isi frangea mainile apoi si isi cerea iertare, de fiecare data coplesind-o cu cadouri si flori.

Dupa o bataie zdravana in urma careia statu trei zile in pat, el o ceru de nevasta! 
Se casatorira ca doi fugiti de acasa, singuri dar fericiti.
Oricum tatal ei nu il placea pe Marc asa ca il evita cat putea. Cat despre prietena ei... pe ea nu o suporta Marc asa ca nu anuntara pe nimeni de eveniment.

In scurt timp deveni mama. Nascu o fetita care o facu sa simta ceea ce nu crezuse ca se poate simti! Maternitatea o facu si mai frumoasa. Marc devenea insa mai dependent de bautura si mai gelos. 
Motivele pentru care Alexandra lua bataie erau diverse si aleatorii: de la camasa considerata a fi fost prost calcata, la mancarea sarata insuficient, pantofii lui nedusi la reparat, ori apa prea fierbinte din cada!

Nascu si un al doilea copil - un baietel - si, ca pentru a nu uita evenimentul, el o batu asa de tare la intoarcerea de la maternitate de o baga in spital - chipurile cazuse pe scarile pe care casa ei nu le avea... 
Dar Marc stia sa se faca iertat: spasit ii cazu in genunchi si o anunta ca tocmai cumparase o casa pentru ei.

Mare bucurie mare si totul fu dat uitari!

Noua casa nu domoli insa scenele de menaj. In scurt timp vecinii intelesera ce indura tanara femeie ale carei tipete se auzeau tot mai des. Frumosii ei ochi albastri erau mai mereu conturati de vanatai. 
Casa avea o magazie in care Marc, dupa ce o batea la sange, o inchidea lasand-o acolo fara apa si mancare. El iesea apoi linistit la o bere cu vecinii care nu mai stiau ce sa creada!
Lumea se temea sa intervina desi nu era nici un secret faptul ca Alexandra era maltratata. 

Ca sa fie iertat, Marc incepu chiar apeleze la felurite minciuni, sa-i spuna fie ca are cancer, hepatita, ori tumoare cerebrala... in fine, orice fabulatie era buna pentru a o convinge ca el o iubea dar ea il enerva ori ca diversele lui probleme il tulburau si il scoteau din minti! Si ea il credea. sau... pur si simplu nu avea incotro!

Nascu si al treilea copil. Cand reveni de la maternitate gasi casa plina de flori si baloane colorate dar seara, dupa ce Marc bau bine, lua o bataie sora cu moartea. 

Atunci se gandi  pentru prima oara sa fuga. 
Cand reusi sa puna deoparte ceva bani, isi facu din timp, in ascuns, bocceluta si, cu ajutorul prietenei sale, dupa ce il adormi pe Marc  cu bautura in care ii puse si ceva somnifere... isi lua copiii si pleca in miez de noapte.

Lui Marc insa nu-i fu greu sa ii gaseasca. Ii spuse ca daca nu revine cu copiii acasa, el se va sinucide caci nu putea trai fara ei...
Si ea se intoarse. 

Copiii, vecinii, tatal ei, prietena ei... au informat cu diferitele ocazii, organele de politie si de protectie a copilului asa ca ceva anchete sociale incepusera, insa, cum Alexandra revenea mereu retragand plangerile... nu mai prezenta credibilitate. Terorea ei insa devenea din ce in ce mai cumplita. 

Nu faptul ca era batuta pana la lesin o infricosa, ci agresarea copiilor de catre el. Si asta o inebunea. 
In cateva randuri o ameninta chiar ca ii va omora copiii sub ochii ei.

Si, intr-o seara putin a lipsit ca cest lucru sa nu se intample. Marc, starnit de alcool, sparse totul in casa, ii taie toate hainele si ii fatama oasele Alexandrei, apoi  ii sparse nasul fetei celei mari care sarise in apatarea mamei. 
Vazandu-si copila plina de sange si baiatul lesinat, cazut sub masa, Alexandra se hapusti asupra lui. Marc insa ii puse mana in gat si suind-o pe masa din bucatarie, incepu sa o sugrume. Cu o ultima sfortare, Alexandra cauta sa se elibereze cumva. Pipaind in jur, gasi un cutit  si luandu-l ... lovi fara sa stie cum si nici unde!
Marc cazu secerat in timp ce sangele ii tasnea din carotida taiata!
Eliberata din stransoare, Alexandra isi cauta copiii si multumi Domnului pentru minunea de a fi... in viata!

Mirosul de sange ii facu greata si incepu sa vomite. 
Marc zacea fara suflare ingramadit intre masa si frigider.

Lua telefonul si suna la politie.

Respira adanc si intelese insfarsit ca  tocmai isi ucisese calaul! 



DUZINA DE CUVINTE: INCEPUTUL SFARSITULUI?


Nici un moment de relaxare pentru societatea de azi! Permanent ceva nou vine sa tulbure mitul celest al pacii, fie ea si intre sexe!


Un aer de primavara... tomnatica, revansarda, venit de peste ocean, a deschis o fereastra bine ferecata. E un curent starnit dintr-un fapt divers care risca sa ridice voaluri si cuverturi sub care lucrurile urate ale oamenilor stau ascunse de cand e lume, intr-o complice acceptare. 

Si nimeni nu s-a asteptat ca marturisirea unei actrite violate sa produca un asa tzunami, care rascoleste azi Europa. In ori ce caz, campania anti viol/anti hartuire sexuala risca sa devina in Franta, si nu numai, un fenomen social. 

"Balance ton porc" este, asa cum se prezinta,  un site care permite persoanelor  victime ale agresiunii/hartuirii sexuale ori a violului, sa-si posteze anonim marturisirea. 
E un soi de delatiune colectiva a carei amploare inca nu poate fi estimata! Caci marturiile curg de te intrebi daca mai exista si femei neabuzate!

Violenta in cuplu, violul si hartuirea sexuala nu sunt apanajul societatii de azi. Ele au existat dintotdeauna, barbatii socotindu-se cumva indreptatiti sa fie abuzatori, violenti si hartuitori. 

Sa ajungi sa marturisesti o agresiune de acest fel este, pentru o femeie, o adevarata provocare
In general, orice aduce atingere intimitatii  ramane cumva ceva inchis, ferecat in locul cel mai ascuns al sufletului. 
Se intampla rar ca astfel de victime sa vrea macar si sa-si aminteasca, nici de cum sa marturiseasca, ororile unui astfel de abuz! Nu amuza pe nimeni sa-si dezvaluie rusinea de a fi devenit la un moment dat un obiect.

Tacerea victimei insa da putere abuzatorului si il indreptateste pe acesta sa isi adoarma constiinta in cantecul de leagan a convingerii ca nu a facut nimic rau!

In general, ea, victima,  traieste un dublu complex : pe de o parte acela al slabiciunii, al neputintei de a se apara, si, pe de alta parte un bizar complex de vinovatie, indus de abuzator dar si de societate, complex care impiedica efectiv victima sa scape din capcana in care a intrat.

Sa fii fluierata pe strada este adesea considerat un gest neimportant si, de ce nu, poate chiar un soi de compliment. Numai ca acesta este un prim pas spre acceptarea abuzului, a hartuirii, a violului. 
Sa nu mai vorbim de favorurile sexuale cerute de sefi in chip de multumire pentru angajare, promovare ori prima!

Dupa gustul meu, campania anti agresiune are ea insasi un aspect agresiv dar poate nu e rau sa se faca lumina si in acest "status quo" acceptat ca o fatalitate .

Ma intreb insa daca nu cumva a inceput... sfarsitul dominatiei barbatilor!?



Text alcatuit in jurul si cu ajutorul unei duzini de cuvinte  amuza, relaxare, inchis, rar, aer, lumina, celest, fereastra, sufletului, atingere, multumire, provocare

Alte potriviri ale acestor cuvinte pe Blogul lui Eddie

luni, 6 noiembrie 2017

OAMENII, ARHITECTII PROPRIULUI DESTIN

sau 

CE-SI FACE OMUL CU MANA LUI...


POVESTEA de mai jos am scris-o cu ceva ani in urma. Continutul ei mi se pare  in perfecta concordanta cu titlul ales de dirigintele Clubului pentru textul saptamanii. (Arhitectii propriului destin)
In ea mi-am permis sa inserez si duzina de cuvinte... 
asa ca a iesit un fel de... doi intr-unul!
Cuvintele propuse de Eddie pentru editia 152 - personaj, bulgar, inocenta, albastru, inalt, mirare, rand,
desavarsit, risipire, umbre, nume, masca - le veti gasi negresit. 
Asta daca nu cumva firul povestii va va diminua vigilenta :)
Lectura placuta!


Barbatul despre care am sa va povestesc azi este, in primul rand si inainte de toate, un personaj demn de pus intr-o carte!

Era bun prieten al sotul meu. Ii fusese coleg de facultate, desi era mai invarsta decat el cu 10 ani.
Inalt si robust, cu ochii verzi si par grizonat, era pentru mine intruchiparea lui Jean Valjean. 
Purtand cu noblete o vizibila sămânța de taran neaos, era un prieten loial si un om de mare caracter, sincer si spontan, afisand o anume mirare inocenta ori de cate ori descoperea in cei din jur ceva din rigorile proprii.

Pe mincinosi ii ghicea cu usurinta, dandu-le jos mascaceea ce nu il facea prea simpatic.
Barbatii nu il placeau deloc, mai ales sefii, pe care nu se sfia de fel sa-i infrunte.
Pentru colegi era "nebunul" si asta pentru ca spunea lucrurilor pe nume, intr-o vreme cand asta nu putea fi decat sinucidere. Devenise antologica indrazneala sa de a-i face morala directorului sau explicandu-i, la limita tonului condescendent, ca nu e potrivit cu morala timpului ca un bun comunist sa aiba nevasta si in acelas timp sa si-o faca amanta pe secretara! 

Daca la barbati nu prea avea succes... cu femeile era complet altceva!
Prietenul nostru era  un celibatar desavarsit dar asta nu-l impiedica sa fie un mare cuceritor, sexul "slab" devenind... "foarte slab" in preajma lui !
Fusese casatorit o data, si doar pentru 2 luni, cu o colega de birou, dar a iubit cu adevarat o singura femeie - pe care am cunoscut-o dealtfel - care, speriata de forta lui de dominare si nebunia lui pentru sinceritate si adevar, l-a refuzat elegant!

Ascunzandu-si in aventuri trecatoare nereusita iubirii, si-a facut din traiul in comunism marea lui nefericire! 

Se nascuse la Balcic, pe vremea cand Cadrilaterul era al romanilor, intr-o familie de tarani gospodari. Se supara groznic daca era luat de bulgar, mentionand ca aceasta confuzie denota lipsa de cultura si patriotism! 

Atunci cand teritoriul a fost cedat, familia lui s-a mutat dincoace de Dunare.
Cum saracia le-a intrat in viata, a ajuns copil de trupa, traind intr-o cazarma, dupa rigorile militare. A facut chiar liceul militar si a fost un elev bun avand un adevarat talent pentru matematica, fizica si chimie.

La terminare, sarac dar entuziast, si-a zis ca era vremea sa fie propriul lui stapan. A facut el ce-a facut si si-a deschis un atelier de confectionat eprubete, demarat cu ajutorul unui mic imprumut.
Treaba mergea chiar bine, pana cand, in 1948, atelierul i-a fost nationalizat si el declarat "exploatator" - pentru ca avea doi salariati!
Din acel moment a devenit un persecutat, ceea ce l-a transformat intr-un protestatar, el refuzand sa se inregimenteze in politica cea noua.

S-a apucat de facultate tarziu, cand nebunia dosarelor s-a atenuat, si a terminat studiile cu brio.
A ajuns un bun inginer, avand vana de inventator.


Era insa greu sa evoluezi atunci fara sa fii membru de partid ceea ce el nu voia in ruptul capului!
Supravegheat permanent, fiind catalogat ca nebun reactionar, s-a inversunat pe zi ce trece si astfel a ajuns ca timpul lui liber sa si-l imparta intre aventuri galante si planuri de fuga din tara! Si asta... ani buni!

In apartamentul lui, situat pe langa Parcul Carol, pe spatele usii din sufragerie, avea lipit planul unui avion usor, care sa zboare la joasa inaltime si sa nu fie receptionat de statiile radar, avion pe care visa sa-l construiasca. Pentru aventura aceasta inchiriase chiar un garaj la marginea Bucurestiului!
Langa fereastra sufrageriei instalase o planseta de desen, asezata pe doua trepiede, pe care era prinsa in pioneze o harta a Europei, marita si cu multe detalii.

S-a apucat sa invete germana, s-a inscris intr-un club de parasutism, facea inot, ori de cate ori reusea sa mituiasca portarul bazinului Stadionului 23 August, si nu scapa nici o emisiune a posturilor de radio  Europa Libera si Vocea Americii.
Banuia ca era supravegheat si ca avea telefonul ascultat asa ca invatase sa se fereasca sii astfel devenise doar nebun nu si reactionar.

El insa isi fuma tigara si isi bea cafeaua privind harta Europei si visa la evadarea din inchisoarea comunista.
Si va asigur ca stia fiecare ungher, fiecare drumeag pe care ar fi putut sa o apuce, odata ajuns in lumea libera, mai dihai decat un GPS!

Intr-o duminica dimineata ne-am dus in vizita la el.
Ne-a facut o cafea, a luat radioul cu tranzistori si l-a pus in functiune, langa telefon, pentru a bruia eventuala ascultare, si-a aprins o tigara si, tragand cu nesat din ea, dupa ce a scos cateva rotocoale de fum, ne-a spus cu ton grav:

- Dragii mei, eu sunt gata sa plec! Cu fiecare zi pe care o mai traiesc aici ma apropii de puscarie. Am devenit agresiv, raspund nepotrivit, ii urasc pe politrucii astia de simt ca-mi pocnesc venele in cap si asta a inceput sa se vada! Toti tampitii imi sunt sefi si nici macar o prima cat a femeii de serviciu nu pot sa primesc, pentru ca nu sunt membru de partid. Aici nu mai pot trai.

Pe fata lui era furie si determinare. Si am inteles ca era decis sa fuga.

In sinea mea il invidiam:  in primul rand pentru ca era sincer cu sine si cu toti, intr-o vreme a disimularii generalizate; apoi pentru ca nu se temea de necunoscut si isi permitea sa isi ia lumea in cap. Nu oricine era in stare de o astfel de atitudine si, desi multi au plecat, putini au fost si temerari. El era!

Dar, desi isi pregatise o evadare in stil hollywoodian, pana la urma avea sa plece in cel mai "mioritic" mod: a mituit un ofiter de securitate si a obtinut un pasaport si o viza turistica pentru Germania!

Isi "gasise" o matusa cu cativa ani mai mare decat el - in fapt o nemtoaica pe care o cunoscuse la mare si care ii trimisese o invitatie si 50 de marci in cont, conditii pentru o reusita aproape sigura.
Cand prietenul nostru avu pasaport, viza si bilet de avion, nerabdarea plecarii i se aseza pe fata.

Era o zi superba, de inceput de vara, cu cerul de un albastru... de neuitat atunci cand l-am condus la aeroport!

Tusea des dar stiam ca nu tigarile erau de vina si nici vreo gripa ci doar un subterfugiu gasit pentru a-si alunga lacrimile care-l sugrumau.
Intr-un tarziu isi gasi curajul sa ne vorbeasca:

- Mai copii, dincolo de peretii aia de sticla e... libertatea sau puscaria - in cazul in care m-o fi turnat cineva si ma vor opri astia... Nu stiu ce ma asteapta... Am 48 de ani si o iau de la zero. Uitati-va aici: o valiza! Asta e... toata viata mea. Atat mi-a dat mie voie comunismul sa am! Acum gata, plec... Aveti grija de voi.
Poate vrea Dumnezeu sa ne mai vedem. Va iubesc!

Nu am pus nimic de la mine in fraza de mai sus. Asa vorbea el: memorabil!

Si a plecat precipitat, evitandu-ne privirea, fara sa ne imbratisam si fara sa se uite inapoi.

Am ramas acolo, pe aeroport, amandoi, eu si sotul meu, inlacrimati si nelamuriti, intepeniti, fara sa ne putem urni o vreme. Ideea ca ar putea fi arestat ne trecuse si noua prin minte. Pe mine ma cuprinsese o senzatie de risipire si de pustiu. 
Cand ne-am revenit, soarele apusese deja iar... avionul lui decolase demult. 

Dumnezeu a vut si ne-am reintalnit dupa 10 ani cand, printr-un miracol, am primit si noi o viza turistica, intamplare trecuta de mine in randul minunilor dumnezeiesti de care a fost plina viata mea!

El se stabilise la marginea Frankfurt.ului. Locuia intr-un apartamet cu mult mai mic decat cel din Romania, intr-un bloc cu o arhitectura asemanatoare cu a celor din Bucuresti, plini de straini. 
Nu a reusit niciodata sa mai fie inginer... si nici sa-si faca prieteni printre localnici. Romanii pe care ii intalnise acolo il desgustasera si, cu obiceiul lui de a spune adevarul in fata, nu si-a facut nici macar relatii, nicidecum prietenii.

Evadase in lumea libera dar nici limba germana, nici obiceiurile nemtilor nu se lipisera de el. Ii antipatiza pe localnici de parca ei l-ar fi tinut acolo cu forta.
Femeile i se pareau prea disponibile, barbatii erau tampiti, mancarea nu avea gust, timpul era urat... 

Dupa o zi petrecuta impreuna, ne-a spus ca toate astea le-ar acepta daca ne-ar avea pe noi alaturi...  Marturisea astfel dorul lui dupa dragoste!

Ne-am despartit plangand, de data asta fara sa ne mai ferim sa ne aratam emotia.
Ne-a urmarit cu masina pana ce noi am intrat in autostrada. Acolo s-a oprit si a scos mana pe fereastra salutandu-ne pana am disparut in zare...
El a ramas din nou singur, nefericit, bantuit de umbre, traind o viata in care luminile visate palpaiau terne si fara stralucire!

Revolutia din '89 i-a mai dat un pic de speranta.
Dar, dupa o vizita facuta in tara, lumea i s-a prabusi definitiv.  
Am simtit ca o eventuala revenire i-a trecut prin cap dar ... nu si-a mai gasit locul in tara lui si asta l-a deprimat pentru totdeauna.
Ne-am intalnit atunci si i-am inteles deznadejdea. Azi o simt cu mult mai mult si o inteleg pe propria mea piele!

- Stiti ce sunt? Un om fara patrie!
Nu mai pot trai nici aici, in timp ce acolo ma simt in vizita.
Aici nu ma mai regasesc, acolo ... sunt nimeni! Sunt nevoit sa accept sa fiu Nimeni decat sa nu fiu deloc!
Al naibi destin, nu-i asa?

Si era o tristete in ochii lui verzi... ca de sfarsit de lume!

Prietenul nostru a trait ca un revoltat intreaga lui viata.
Istoria l-a dezradacinat din Cadrilaterul sau natal, si a continuat sa-i stea impotriva iar lipsa de implinire prin dragoste l-a asprit si l-a facut inflexibil.
Evadarea din inchisoarea comunista i-a dus pasii spre o alta lume care - desi libera - nu era a lui, nu i se potrivea
Visul de a fi liber i s-a indeplinit dar ... prea tarziu si aiurea.

Se spune ca visele li se implinesc doar celor ce indraznesc  sa viseze, dar nu ar fi rau sa invatam si ce anume sa ne dorim, sa aflam daca visele pe care indraznim sa le avem isi gasesc locul in realitatea trairilor noastre.

Ducem cu noi radacinile si  purtam povara cine stie caror vise neimplinite despre care nu stim nici daca ni se potrivesc si nici  macar daca sunt ale noastre, caci uneori pot fi doar... "l'air du temps"! 

Dar fericirea nu cunoaste granite si nu tine cont de oranduiri sociale. Ea nu tine decat de inima, de puterea ta de a iubi.
Oamenii s-au iubit in toate timpurile sfidand diferentele, originea, saracia, razboaiele, epidemiile, orientarile politice.
Eu cred ca poti trai oriunde in lumea asta daca iubesti.
Cu dragostea mergi pana dincolo de moarte !
De unul singur, fara iubire si fara credinta ... e trist, foarte trist, aproape mortal!

Apoi nu tot ce visam este implicit si bun dar pana la urma sa visezi nu e nici grav si nici periculos. 
Totul este sa te tii de Dumnezeu! Arhitectura destinului este nula fara El!

Poate fi devastator sa ajungi la o implinire a visului venita fie prea tarziu, fie in contratimp fara sprijinul credintei si al iubirii!
  
Om fi noi arhitectii destinului dar Seful de Proiect ramane Dumnezeu! Si El este IUBIRE!

 

sâmbătă, 26 august 2017

RUSALINA


Intr-una din postarile mele - de pe celalalt blog - scriam despre ideea, devenita cliseu, potrivit careia, daca te intorci "acasa", iti incarci bateriile.

"Da, simt si eu in mine o energie care ma locuieste, dincolo de subrezeniile  de toate zilele care nu ma parasesc nici in vacanta! NU cred insa ca "de vina" ar fi stelele ori pamantul natal, nici energiile nevazute sau presupuse ci... pur si simplu OAMENII!

Cand locuiesti departate de locul tau de bastina, traiesti un fel de anonimat care, pana la un punct, te ajuta sa inaintezi, debarasat de greselile tale ori ale stramosilor tai, pornind de unul singur la reinnoirea ta, fara sa mai tragi dupa tine un intreg arsenal de greutati adaugat de mostenirile capatate cu voie sau fara voie in existenta ta.
Revenirea la matca este asadar intalnirea cu tine, acea persoana pe care multi o cunosc, despre care se stie cine a fost, ce a facut. Este intr-un fel retrairea timpului cand nu erai un simplu anonim! Si asta iti face bine  -daca nu ai ceva schelete in dulap, desigur!

Bateriile ti se incarca astfel din reasezarea ta printre oamenii si alaturi de oamenii care te stiu de-o viata!"

Si, cand am inteles acest lucru, mi-am propus ca la fiecare revenire "acasa" sa... intalnesc oamenii care ma stiu si pe care ii stiu!

Intalnirea cu Rusalina o gandisem ca pe o ruga impreuna. 

Imi povestise o data ca s-a nascut intr-o zi de Rusalii si de aceea mama ei a numit-o Rusalina! Nimeni insa nu i-a zis asa si poate aceasta este si cauza pentru care a avut de trait doua existente diferite.
Pana in ziua in care a ramas vaduva, toti au numit-o Rodica, pentru ca apoi sa devina... Rusalina, o femeie mistica!

Stiam ca ea merge de doua ori pe zi la biserica asa ca, ma-am gandit sa ne rugam cateva minute impreuna.

In drum spre biserica ce se afla nu departe de blocul ei, incercam sa numar anii de cand nu ne  vazusem. Si mi-am amintit ca ultima oara ne-am intalnit cu cateva luni inainte sa mi se descopere al doilea cancer, o vara pe care o tin minte, vara in care credeam ca am invins aceasta boala! 
Suferintele de tot felul, tratamentele si, desigur, anii m-au marcat, cu siguranta, insa speram ca nu intr-atat incat sa ma recunoasca. 

Ultima oara mi se paruse un pic pierduta. Imi marturisise atunci ca, din intamplare, descoperise ca, dupa succesiunea facuta ca urmare a mortii sotului ei, casa in care locuia de 30 de ani nu ii mai apatinea. Prin ce inginerii reusise unicul ei fiu sa faca asta... nu stia. Personal,  banuiam ca ea uitase, coplesita de oboseala si doliu, si ca totul se facuse cu acceptul ei...

Am intrat in biserica si mi-am cautat un loc de unde sa pot vedea intrarea. Era racoare si bine acolo in timp ce afara erau 38 °C! Si asta la ora 18!

Incet, incet, enoriasii veneau la Vecernie si printre ei am zarit-o si pe ea. Desi ma gandeam ca avea rezervat un loc in fata, avand in vedere fregventa cu care venea la slujbele zilnice, Rusalina, micuta si modesta, se aseza pe o banca, aproape de iesire.

M-am indreptat spre ea si, cum slujba incepuse, m-am asezat langa ea fara sa-i spun vreun cuvant. Nu m-a privit, desi banuiam ca isi cunostea "colega" de banca si observase ca langa ea era altcineva. Am gasit apoi un moment si i-am prins mana in mana mea. M-a privit surprinsa prin lentilele mari ale ochelarilor,  uimita, nedumerita. 

- Nu ma mai recunosti? am intrebat soptit, usor dezamagita.
- Esti chiar tu sau am halucinatii, m-a intrebat ea, ridicandu-si pe nas ochelarii de dupa care ma privea cumva pierduta.
Am incuviintat din priviri si, mana in mana, am continuat sa urmarim Vecernia.

Din cand in cand ne mai aruncam cate o privire strangandu-ne usor mainile!

Afara se porni o ploaie de vara, binevenita.
Preotul incepu sa citeasca acatistele cu voce tare. 
Rand pe rand, cei care-si recunosteau pomelnicul, se inchinau. 

- Alexandru, David... asta este al meu, imi zise, tragandu-ma usor langa ea. 
Si mi-am auzit atunci si numele meu.
Rusalina, desi nu mai stia nimic de mine de cativa ani, continua sa se roage pentru sanatatea mea! 
Si ochii mi se umplura de lacrimi, coplesita de vina de a ma fi pierdut in uitare.

Am iesit din biserica la brat, ea micuta, atarnata de mine, intrebandu-se cu voce tare daca era adevarat ca venisem la ea... sau mintea ii juca o festa.

Ploaia se intetise intre timp, asa ca nici o sansa sa stam de vorba pe o banca, cum ma gandisem eu.

Rusalina ma invita la ea in casa. Locuia la doi pasi de biserica.

In apartamentul acela nu mai fusesem de foate mult timp... atat de mult incat ma rusinam sa socotesc.
Marturisesc ca mereu simtisem o apasare la trecerea acelui prag. Poate pentru ca aparamentul, situat la parter si orientat spre nord, era foarte intunecos sau poate ca percepeam ceva din drama care se petrecea intre acele ziduri.

Caci viata ei  de dinainte... fusese un adevarat cosmar.
Rodica, a trait o poveste trista, pe alocuri  cu accente inspaimantatoare! 
Frumoasa si senzuala, firesc si fara artificii, si-a intalnit marea iubire - dar si calaul -  in persoana unui
barbat sarmant, inteligent, amuzant si aparent blajin, dar ... in realitate un alcoolic inrait si un hartuitor patologic! 
In fata putinilor prieteni care ii mai ramasese, intre care eram si noi, el era curtenitor si atent cu ea. 
Zilnic insa, fara martori, o teroriza cu o placere sadica. 
Nu o maltratase fizic niciodata - insa psihic... o facuse in
mod constantant si metodic.

Impreuna au avut un baiat, venit ca un dar divin, ea fiind declarata sterila. 
Si toata tandretea ei retinuta a revarsat-o asupra copilului sau, astazi un manager de succes, mult prea ocupat pentru ca sa isi mai vada mama.

Au urmat apoi multi ani  in care ea si-a ingriji  calaul, ajuns paralizat si redus la starea de leguma.
Si-a facut datoria exemplar, cu jertfire deplina. 

Moartea lui i-a adus eliberarea si nu numai. 
Caci Rodica a murit odata cu cel care a chinuit-o. 
Rusalina... renascuta, a iertat si a uitat totul. 
Si asta ma fascina la ea. 

- Sa-l ierte Dumnezeu... Stii, multe am invatat de la el... spuse ea cu cel mai firesc ton.

Apartamentul era acelasi din vremurile de odinioara, atat de... la fel incat m-am infiorat. 
Anii tecusera insa nici ea, nici casa ei nu suferisera vreo schimbare.

Ma servi cu un pahar cu apa si imi spuse, cu o nevinovatie de copil :
- Nu ma doare nimic, nu am nici o boala, mananc putin, dorm destul, ma rog si merg la biserica zilnic; dimineata si seara! Nu am mai fost in oras de cand ne-am intalnit, stii, atunci... Am magazinele in jur, posta, banca, totul. Imi pare uneori ca sunt rupta de realitate dar asta nu ma deranjaza. Nu stiu nimic din ce se petrece in lume si ma adancesc cumva in rugaciune... Dar... tot pacatoasa sunt...
Zambi a repros.

Atunci am inteles de ce era vizibil nemarcata de timp. Viata ei monahiceasca ii pusese pe chip o seninatate angelica.
Si o gaseam asa de frumoasa!

- Sunt fericita cu Dumnezeu alaturi... Nu imi vine sa cred cat de fericita sunt! Si uite, cum ai venit tu la mine azi! E si asta tot un dar de la El! Si tot nu-mi vine a crede. Stii, cand suna telefonul la mine e sigur ca cineva a gresit numarul!
Imi spuse asta fara suparare, fara amaraciune.

- Si fiul tau, nepotii, ce fac? indraznii eu sa intreb, inghitindu-mi lacrimile.
- Sunt bine... dar ne vedem rar... El e foarte ocupat... O duce foarte bine - are o casa cu scara din cristal! Dar eu... sunt fericita asa...
Ridica din umeri, cu seninatate de copil. Credinta ii vindeca rana de a nu-si vedea fiul si nepotii decat de doua ori pe an.

Imi veni in gand ca ea Il iubea pe Dumnezeu asa cum se cuvenea: din toata inima ei, din tot sufletul ei, din tot cugetul ei, intocmai poruncii lui Dumnezeu!

Am plecat de acolo smerita. Desi in fata blocului erau insirate cateva taxiuri, am pornit pe jos, incercand sa-mi limpezesc gandurile.

Murmurai o intrebare: Care sa fie, Doamne, oare calea cea buna? A ei ori a mea? 

Eu nu reuseam sa ma bucur de vacanta, fiind singura, fara nepotii si familia mea, in timp ce ea... multumindu-se sa-si vada fiul si nepotii din cand in cand, traia in rugaciune, departe de lume, fara prieteni, singura dar fericita,  doar ea si Dumnezeu.

In acel apartament, ponosit si demodat, in miros de lumanari si tamaie, Rusalina isi traia a doua ei existenta, aceea de om al lui Dumnezeu! 
Si era asa de frumoasa...



Sibiu, 15 August 2017