Faceți căutări pe acest blog

luni, 28 decembrie 2015

Te uita cum ninge... Decembre

Am sa va spun o poveste, o poveste din vremea cand darul de Craciun era ceva... fermecator!

In acel Decembrie zapada se lasa asteptata. Ninsese un pic prin luna Noiembrie dar, in scurt timp, prin curti ramasesera doar cateva palcuri de zapada inegrita de funingine.

Craciunul batea la usa.

Casa noastra era pregatita, ca intotdeauna.

Totul trecuse prin mainile pricepute ale mamei, de la ultimul sertaras pana la mobilierul vechi, pe care il mai mutase si il lustruise cu ceara de parchet, incat sa para ca ne inoisem, camumfland astfel modestia interiorului.
Bucataria fusese varuita, draperiile spalate si scobite, in fine, totul stralucea de curatenie.
Lemnele trosneau in soba iar noi, ca in colinda, ne invarteam pe langa mama, nerabdatoare sa vina... Mos Craciun.

Tatal nostru se afla, in acea iarna, la Sinaia, internat intr-un sanatoriu de boli pulmonare, bolnav de tuberculoza. Mama isi tocise pingelele cautand de lucru si, desi eram tinute departe de tulburarile familiale, intelegeam ca era un moment greu!

In ziua de Ajun, mama, framantand un cozonac fara oua, pe care il colora cu zeama de morcovi, fredona colinde si plangea! Din cand in cand isi mai intorcea capul, stregandu-si lacrimile de umar, framantand cu indarjire painea dulce ce urma sa fie cozonacul nostru de Craciun.

Sa mearga la tata, la spital, ar fi insemnat fie sa renunte la orice sarbatoare pentru noi, fie sa-si plateasca biletul de tren. Asa ca, trebuind sa aleaga... ne-a ales pe noi!

Dar chiar de-ar fi avut bani, tot nu ar fi putut pleca, caci bunica isi rupsese un picior si nu avea in grija cui ne lasa in zi de sarbatoare.

In ziua aceea aveam si eu sufletul greu, caci lacrimile mamei ma tulburau si mi se parea aproape imposibil ca Mos Craciun sa mai ajunga in casa noastra unde admosfera era plina de tristete! Craciunul insemna doar bucurie!

M-am dus la fereastra si, punandu-mi mana streasina, am privit cerul plumburiu si am spus in gand "Tatal Nostru". Cand am incheiat rugaciunea, cu glas abia soptit, am zis:

- Doamne, daca va ninge in seara asta, inseamna ca mama va putea sa-l vada pe tata si poate Mos Craciun va veni totusi; daca nu va ninge insa pana mergem la culcare, voi sti ca nu se poate si eu am sa inteleg mesajul!

Erau ceva ani de cand faceam astfel de "targuieli" cu Dumnezeu si obiceiul asta il am si azi, inainte de a lua o decizie!

In copilaria mea nu stiu sa fi primit daruri. M-am nascut intr-o vreme cand toti erau saraci!
Mos Nicolae punea totusi in cizmulite macar cate un biletel si, cand era mai instarit... cateva bomboane de pom ori cate o portocala. Mos Craciun aducea... bradul impodobit!

Tot ceea ce ma bucura pe mine in timpul acestor sarbatori erau surpriza si miracolul pe care le traiam cu o intensitate pe care o pot simti si astazi.

Dupa ce si-a incheiat framantatul si colindele, mama s-a oprit din plans si eu m-am bucurat in sinea mea vazand in asta un semn bun. Si din cinci in cinci minute mergeam la fereastra sa vad daca ninge!

Odata pusi in cuptor, cozonacii originali ai mamei - pe care ii numea cu umor "in pielea goala", incepura sa inmiresmeze casa! Mirosea totusi si la noi a sarbatoare!

Am mancat de seara mancare de post si, ca desert, "scutecele lui Hristos" - o foaie facuta din coca de paine, coapta pe plita pe care mama prajea de obicei paine, peste care puneam un amestec delicios de grau fiert, nuca si miere.

Pe cand imi lingeam eu degetele lipicioase de miere, numai ce o aud pe mama zicand:
- Ia uitati, fetelor, ce frumos ninge afara!

Am fugit la fereastra.
In intunericul serii, curtea parea luminata de fulgii mari, ce cadeau 
ca o perdea deasa, bulgarasi argintii,  stralucind sub razele lunii.
Mi-am inchis ochii si am soptit:
- Multumesc!

Ne-am culcat cuminti in patul cu asternuturi proaspat schimbate. Nu am indraznit sa intreb daca Mos Craciun va veni. Eu insa stiam deja!

M-am ghemuit langa sora mea si aproape sughitand de bucurie i-am soptit:
- Dormi linistita caci Mos Craciun va veni!
- Dar tu de unde stii? ma intreba ea neincrezatoare.
- E secret! ii raspunsei eu, grabita sa adorm cat mai repede pentru a putea trai bucuria Pomului Minunat pe care nu ma mai indoiam ca o sa-l primim.
Si am inchis ochii fericita.


Afara era inca intuneric cand m-am trezit.
Intr-o lumina feerica, in coltul camerei noastre, am zarit Minunea!
Mos Craciun venise si ne adusese bradul impodobit ca in visele cele mai frumoase! Nu stiam la ce sa ma uit mai intai!

In varful lui era un ingeras, un chip de copil cu aripioare din saten alb.
Rozete rosii si albe, crosetate , apretate scoarta, atarnau delicat, printre globurile si ele rosii si albe, si bomboanele speciale, ambalate in staniol , in care se reflecta minunat lumina lumanarilor mici, prinse pe ramuri cu clestisori minusculi.

Ghirlande din mici suvite de vata insirate pe ata, curgeau, din varful bradului pana jos, precum fulgii de zapada de afara... Pe fiecare crenguta crestaturi de staniol, subtiri ca firul de par, completau imaginea feerica a bradului. Era fermecator!
Doamne, si cata bucurie in micutul meu suflet!

Mama era acolo si ea , admirand pomul incantata, ca si cand il vedea pentru intaia oara!
- Vedeti, daca ati fost cuminti, Mos Craciun nu ne-a ocolit!

zise ea bucuroasa de bucuria noastra.

Nu eram sigura ca asa-zisa noastra cumintenie era motivul dar eram convinsa ca pactul meu cu Dumnezeu functiona!

Abia daca ne-am incumetat sa ne desprindem de darul lui Mos Craciun pentru a manca micul dejun - lapte cald cu cozonac proaspat!

Mama a asezat apoi masa pentru pranz. Pe fata de masa alba si apretata, calcata impecabil, decorata din loc in loc cu crengute de brad, langa  tacamurile noastre, se afla cate un om de zapada facut din doi bulgarasi de hartie alba in care se aflau impachetate cate doua mandarine; intre cele doua ghemotoace, o panglicuta rosie intruchipa fularul si nu lipseau ochii si nasturii, desenati cu creion negru, nici gurita rosie, nici nasul  portocaliu! Eram fericite!

Inainte sa ne asezam la masa, clopotelul de la poarta ne amuti. Prin perdeaua de zapada care nu mai contenea sa cada, ca o naluca, l-am zarit pe... tata.
Tras la fata, cu cearcane pamantii , cu ochi sclipitori de febra si de bucurie, intra fericit ca ne facea o asa surpriza!

Cred si azi ca Dumnezeu s-a indurat de rugaciunile mele caci, in ziua aceea tata a venit acasa adus de o salvare care a infruntat imprudent zapada ce se incapatana sa nu se opreasca! Escapada o organizase impreuna cu un felcer din sanatoriu care, indragostit de o fata din Bucuresti, profitand de concediile sefilor, lua, cu de la sine putere, o salvare si a plecat de nebun! Si tata ... impreuna cu el!

Si a nins in acel Decembrie pana ce luna s-a sfarsit si cu ea si anul ! 
Din acest motiv tata a fost nevoit sa stea mai mult decat isi propusese si, desi nu ne putea nici saruta, nici strange in brate,  din pricina bolii, ne-am simtit indragite de el mai mult ca niciodata!


Cum s-a sfarsit povestea cu salvarea... nu mai stiu.
Ce stiu este ca am fost cu totii la masa de Craciun si mama, imbujorata de fericire, ne-a rasfatat pe toti, invartindu-se ca un titirez, facand ca totul sa fie perfect, cu toata saracia care ne locuia!


Acel Craciun este unul special in amintirea mea, un Craciun pe care il simt si astazi ca pe o bucurie primita in dar direct de la Dumnezeu!

A fost un moment in care am fost impreuna si toti un zambet si-o dragoste! 



 

marți, 8 decembrie 2015

REPOVESTIND LA GURA SOBEI

Eugenia aprinse lampa pe bajbaite si privi cadranul desteptatorului.
Era  ora 4 si 5 minute! 
Isi simtea gura coclita. Nu dormise mai deloc. Indoiala si o presimtire ciudata, ii pusesera un ghem in stomac. In scurtul timp cat atipise, visase ceva; uitase visul dar ii ramasese o stare stranie, ca si cand ceva rau urma sa se intample.

Nu inceta sa-si reproseze ca cedase insistentelor celorlalti. Ce-i mai trebuia ei barbat? Nici nu indraznise sa-i spuna despre asta mamei ei, prea batrana sa mai inteleaga astfel de lucruri!  
Cu siguranta, daca tatal ei ar mai fi trait, nu ar fi facut ea o asa prostie... Dar...

Isi stranse asternutul, incercand sa faca cat mai putin zgomot. Copiii dormeau, in camera de alaturi.
Isi trase halatul uzat de molton peste camasa de noapte din finet gros. In incaperea in care dormea ea, care servea si de antreu si de bucatarie, era frig iar soba cu plita se racise de multa vreme. Cum nu voia sa consume putinele lemne, cumparate pe cartela, aprinse mica lampa de gatit si puse un ibric cu apa pe flacara anemica. Mirosul de gaz lampant o trezi de-a binelea.
Afara era intuneric bezna si sufla un vant aspru, care trecea chiar si prin cercevelele lipite cu fasii de hartie de ziar.
Se ghemui langa lampa, cautand sa se incalzeasca si ea odata cu apa din ibric.
Privi chioras rochia verde inchis, ce atarna de usa dulapului in care isi tinea putina vesela. Si-o facuse dintr-un loden vechi al cumnatului ei. Cu ea urma sa se imbrace pentru... eveniment!
Mariuca ii facuse si o mica pariura, cu o voaleta scurta, recuperata de la o palarie veche.
I se paru asa de ridicol totul incat se ridica, stranse lucrurile si le baga in dulapul de langa usa, ce tinea loc de cuier.
Macar sa bea linistita un ceai!
Lua o mana de flori de tei uscate, le puse in cana rosie, fara toarta, si turna apa fiebinte peste ele.

Cazu pe ganduri. Oare cand trecusera anii ei? Nici nu simtise si era déjà carunta!
Se nascuse in primul an al secolului XX.
Primul razboi ii luase doi frati, al doilea alt frate si barbatul, dat disparut, déjà de ani buni!

Venise la Bucuresti cu Mariuca, sora cea mare, si se maritara odata - Mariuca cu un baiat din Bucuresti, ea cu Niculae al ei, baiatul tarcovnicului din sat, care venise dupa ea hotarat sa o ia de nevasta! Si a luat-o!
Dupa nunta, ea si Niculae se instalara cu chirie undva pe langa Parcul Carol, 
pe strada  Olimpului, in doua camarute la demisol, si au ramas in Bucuresti. 
Unul dupa altul, aparura cei trei copii - doua fete si un baiat!
Pana sa-i vada rasariti, veni razboiul si Niculae fu concentrat.


Cand barbatul ei a fost dat disparut, la scurt timp dupa ce plecase pe front, viata avea sa i se intoarca pe dos! De atunci necazurile i s-au insirat ca margelele pe ata. 
Razboiul se terminase deja... dar Niculae al ei...  tot disparut era!
Fara corp... nu exista mort, fara mort nu exista pensie - nici pt ea nici pt copii... Si saracia le flutura prin casa.


Pana atunci Eugenia nici nu ridicase ochii la vreun barbat!
Cu toate ca incepuse sa inteleaga si ea ca "disparut" poate fi egal cu "mort", ii era greu sa se imagineze alaturi de alt barbat. Ii era frica ca un strain nu ar fi fost acceptat de copiii ei si apoi era chiar neincrezatoare ca un alt om, in afara tatalui lor, i-ar fi putut iubi...
Ceva ii spunea ei ca lucrurile nu erau tocmai clare...

Greutatile devenisera insa asa de mari incat ideea de a se lasa "ajutata"... a sfarsit prin a-i cuceri si ei mintea. 

Tricota si 12 ore pe zi, in atelierul unei evreice, dar mare lucru nu prea castiga, asa ca, acasa, noaptea, mai facea ceva croitorie, caznindu-se sa coasa la lumina lampii cu gaz, printre oalele, in care incerca sa incropeasca o ciorba lunga, 
cazanul cu rufe de spalat si grijile pentru copiii ei, care crescusera si carora aveau nevoie nu numai de mancare, haine si incaltari... ci si de autoritatea unui tata!


Norocul ei era Mariuca, care, desi nu era nici ea instarita, o ajuta cat putea. C
um barbatul ei nu plecase pe front si era un om generos, ii primea pe toti in casa lor.
Mariuca avea 6 copii dar, pe langa ai ei, macar o data pe zi, mancau la ei atat copiii Eugeniei cat si cei trei copii ai Luxitei, cealalta sora a lor, si ea vaduva de razboi! 
Si 12 copii de hranit in vremea saraciei... era grija nu gluma!

Gura Eugeniei se stranse, strajuita de cute, si pe frunte ii aparura trei brazde adanci.
Si acum, dupa ce se chinuise atat, la ce ii mai trebuia o grija in plus? Isi puse mainile in jurul canii si caldura ei o destinse, atat cat sa-i scape un suspin.

Cum toata lumea o batea la cap, se hotara sa accepte sa traiasca cu Ghioghita Lupas, un fost coleg de la Monetarie, caruia ii murise nevasta dintr-o hepatita.
Eugenia isi propusese, ca pana la oficializarea unirii, sa nu fie niciodata singura cand acesta ii trecea pragul. 

Desi fusese maritata si era femeie trecuta de 40 de ani, se gandi ea ca nu e bine sa stie prea multe despre Ghiorghita, inainte sa primeasca binecuvantarea preotului. Ii era teama ca se va ingretosa de el si... va sfarsi prin a renunta. 
Si nu de renuntare ii era ei, ci sa nu zica lumea despre ea ca insira barbatii si este neserioasa! Asa ca, mai mult decat un zambet scurt, la o cafea, in prezenta uneia dintre surorile ei, nu  vazu bietul Ghiorghita!

Si chestia asta o agasa: sa traiasca necasatorita... fie chiar si cu binecuvantarea parintelui! "Ca neoamenii," isi zise Olimpia, dar cine mai tinea cont la vremea aceea de asa ceva.
Altfel insa nu se putea caci, neavand inca un act de deces, nu era cu putinta sa se cunune la Sfat. Spuneau unii ca ar fi putut sa ceara un act, un fel de dispensa, insa i se paru indecent sa o faca.


Stabilira sa faca "nunta" dupa Craciun. Invitati, in afara surorilor ei si a fratelui lui Ghiorghita, nu aveau si, cum era o saracie lucie, prea multe nu erau de facut. Preotul urma sa vina acasa, ca sa le dea binecuvantare, iar Mariuca 
promisese sa faca niste gogosi si... cam atat.

Craciunul pica in anul acela intr-o zi de duminica si, ca sa nu se amestece lucrurile, au lasat ca "evenimentul" sa fie celebrat in duminica urmatoare, de Anul Nou! 

Isi trecu a disperare amandoua mainile  prin parul carunt si ondulat. Mai erau cateva zile!

Auzi afara cainele latrand si parca zavorul portii.
Se gandi ca poate hotii dadeau tarcoale casei. In urma cu cativa ani, intr-o noapte, inainte de Pasti, ii golisera casa surorii ei in timpul noptii, asa ca nu era de mirare! 
De Craciun hotii furau mancare... insa la ea nu aveau ce cauta noaptea ceva ce ea nu gasea nici ziua!

Se indrepta spre fereastra dar nu apuca sa dea perdeaua la o parte
ca sa vada ce se petrece, ca auzi un ciocanit discret in usa.

Inima incepu sa-i bata sa-i sara din piept si o presimtire ii cotropi sufletul. Privi spre ceas: era aparoape 5 dimineata!

- Cine-i? Intreba ea cu voce groasa si ton aspru.
- Eu.
- Care eu? Nu ai nume? se rasti, incercand sa-si ascunda frica nebuna care puse stapanire pe ea.
- Eu, Niculae!

Ochii i se impaienjenira, gura i se inclesta si mana ii intepeni pe manerul usii. Dupa ce intelese despre cine e vorba, apasa indelung pe clanta, uitand sa mai rasuceasca cheia...
Intr-un tarziu reusi sa deschida. Purtand intunericul in spate, in cadrul usii se ivii, ca o aratare ciudata, un barbat batran, garbov si slab,  si, pentru o clipa, regreta  ca deschisese.
Isi facu cruce cu limba si...  se gandi chiar sa  inchida usa insa corpul nu-i raspunse la comenzi.

- Geni, nu te speria! Eu sunt. rosti barbatul printre horcaituri le unui plans cu sughituri, aproape neomenesc.

Ea reusi intr-un tarziu sa-si miste mana si, stergandu-si ochii, incerca sa se convinga pe sine ca omul din fata ei era cu adevarat Niculae al ei.
El parea infricosat, cu capul chel, descoperit, cu doi ochi infundati in orbite, ce-i rasareau dintre claia de par a unei barbi carunte, crescute salbatic, in care atarnau ciucuri de ghiata.
Purta o haina negra, lunga, prea mare de el, sub care se ghicea un corp plapand. Statea cu umerii adusi a frig si a frica si in maini strangea, tremurand,  ceva ce semana a bazma. In picioare avea niste incaltari ciudate, relicve ale unor bocanci, din care ieseau  niste carpe negre.
Ea facu un pas inapoi si ii facu semn sa intre, tinandu-si mana la gura, ca pentru a-si opri un strigat.
"Doamne, e cu putinta?" gandi, privind la omul adus de spate ce-i trecea pragul.

Dupa ce inchise usa in urma lui, cazura amandoi in genunchi, intr-o ruga nerostita. El mirosea a pamant, a tutun statut, a ranced, a sudoare veche si a lana uda. Ei i se facu greata.
Isi spuse ca poate ar trebui sa-l imbratiseze. Schita un gest dar ii fu cu neputinta. El, de parca i-ar fi citit gandurile, ii facu semn sa nu se apropie.
Si ramasera asa, stingheriti, fara sa-si vorbeasca. Si in toata tacerea aceea ea se dumiri ca tot ce visase in anii astia, toate cosmarele si presimtirile ei, fusesera gandurile si chinul lui.

Sufletul ei oscila intre calm si panica, intre bucurie si disperare.
Oare ce avea sa se intample acum? Cum va face ea fata 
provocarii acelei zile? Caci nu putea gandi dincolo de azi.
O clipa ii trecu prin cap sa-I ceara lui Dumnezeu saii dea un lesin din care sa o trezeasca cand toate vor intra pe fagasul lor. Apoi isi zise ca tot mai bine este sa se roage sa prinda putere si sa aibe curaj... 

Se ridicara intr-un tarziu. Ea isi sufleca manecile halatului si, fara sa scoata un sunet, facu focul in soba cu plita. Puse la incalzit un cazan mare cu apa si pregati toate cele necesare unei bai bune. El statea incremenit, stingher, ca o stana de piatra.
Ea isi lua hainele si se duse in camera alaturata sa se imbrace.
Puse apoi ligheanul cel mare in mijlocul camerei, pe o musama, si ii facu semn barbatului sa se dezbrace.  El se conforma cu oarecare jena.

Nu indrazni sa-l priveasca. Ii zari totusi degetele picioarelor ce aratau nespalate de ani. Cateva erau umflate si negre, cu urme de degeraturi.
Lua un sac din lada de sub fereastra si, fara sa ridice ochii din pamant, stranse toate lucrurile si le vara in el, apoi iesi in curte si le dadu foc. 
El statea gol, fara sa se miste, cu mainile dinainte, ascunzandu-si rusinea, asteptand parca sa fie secerat de gloantele unui plutonului de executie. 
Ii dadu o fasie de panza, dintr-un cearceaf vechi, sa se acopere. Lua un calup de sapun  si o bucata de prosop vechi, turna in lighean  jumatate din  apa din cazan si il invita sa-l spele.
Facu asta fara sa se gandeasca nici la el, nici la corpul schilodit ce-l avea in fata, ci asa, mecanic, ca si cand ar fi spalat podelele. Din cand in cand, el mai scotea cate un geamat si asa se domolea si ea din frecat! Il limpezi apoi cu apa ramasa in cazan si il infasura intr-un cearceaf.
Desfacu patul, ii dadu o camasa de noapte de-a ei si il ajuta sa se bage in asternut, acoperindu-l ca pe un copil.
Stia ca operatiunea asta trebuia repetata, dar obosisera amandoi.
Sub papuma, Niculae tremura ca varga.

Stranse toate, arunca apa, devenita pamantie, si  pregati un castron cu lapte cald, in care baga un colt de paine uscata...
Intra apoi in camera copiilor, o scula usurel pe cea mare, ii dadu vestea intoarcerii tatalui lor si ...  imbracandu-si paltonul iesi in graba.
Se mira si ea de cum i se limpezisera gandurile.

Afara ningea des dar viscolul se mai linistise.
Frigul sanatos ii facu bine. Zapada ii intra imediat in pantofii decupati, singurii pe care ii avea, peste care uitase sa-si mai traga galosii, dar nu simtea nimic, in afara unor gloduri ce i se asezara in podul talpilor.
In graba cu care mergea, infruntand ninsoarea, salul ii aluneca de pe cap si zapada o napadi, tansformandu-se in parul ei carunt intr-o cununa de gheata...

Se luminase de-a binelea cand ajunse in fata casei surorii ei.
Mariuca amuti la aflarea vestii. Cu lacrimile inodate in barba, ii facu un pachet cu de-ale guri si unul cu ceva haine... .

Drumul parcurs prin troiene si intalnirea cu sora ei o linistira total. Se simtea acum mai calma, senina, gata sa-si reia viata din punctul in care i se impotmolise. 
Stia ca va trebui mai intai sa-si ingrijasca omul! Cu siguranta sa-l scape de suferinte nu avea sa fie la fel de simplu ca si cu paduchi din hainele lui, pe care le arsese in curte!
Ce avea sa se intample? Cum va trebui sa inoade ea firele vietii lor? Astea erau intrebari al caror raspuns avea sa-l gaseasca treptat. Stia asta.
Ar fi dorit sa se intample o minune si, la intoarcerea acasa, Niculae al ei, odata cu baia, sa redevina cel care a fost, cel pe care ea il stia si il visase in tot acest rastimp...
Dar fura deajuns minunile acelei zile!
Omul ei aparuse din morti si Dumnezeu o oprise la timp inainte de a comite ireparabilul!
Ce avea sa urmeze... era doar viata!

Drumul de intoarcere spre casa i se paru ceva mai lung dar... se gandi  la cel facut de el si isi stapani nerabdarea.
Stia ca de ea depindea ca lucrurile sa mearga...

Cand intra pe poarta, se se opri sa-si traga sufletul. In curte hainele lui inca ardeau mognit.
Nu mai ningea si o raza de soare plapanda se ivi la rasarit, aidoma sperantei din sufletul ei. 

"Incepand de azi ziua se mareste... e si asta un semn!" murmura ea.

Isi scutura  zapada din par, respira adanc si isi sterse fata uda de lacrimi cu maneca paltonului. Era chiar bucuroasa.

Clopotul bisericii din sosea anunta inceputul Liturghiei.
In casa, omul ei si copiii o asteptau, fiecare cu nevoiele lui... 
"Da-mi putere, Maicuta Sfanta!" murmura ea, facandu-si semnul crucii si, deschizand usa, intra cu curaj in casa si in noua ei viata!

marți, 1 decembrie 2015

SERTARUL BUNICII

Scrinul din camera bunicii era un obiect sacru, de neatins, si poate de aceea si cel mai tentant pentru mine si sora mea!
Mobila aceea masiva, cu intarsii si manere de sidef,  care se deschidea cu dificultate, scartaind din toate incheieturile, avea trei sertare. Si cel din mijloc era singurul incuiat!
In mod inevitabil curiozitatea noastra era cu atat mai mare cu cat accesul ne era interzis si, cum "cine cauta gaseste", am  gasit si noi, intr-o buna zi, ascunsa intre prosoapele pentru musafiri, cheia ce avea sa ne dezvaluie misterul sertarului bunicii!

Parca si acum simt emotia, starnita de curiozitate dar si teama de a nu fi prinse comitand un sacrilegiu! Stiam ca faceam un lucru interzis si vinovatia imi accelera bataile inimii atat de tare incat puteam sa-mi vad bluza saltandu-mi ca si cum as fi avut ascuns in san  un porumbel!
Amandoua am fost insa surprinse sa gasim acolo ... doar doua elegante cutii de palarii, una mai mare si cealalta mai mica, cu chiutori si manere din piele maron si chiar o mica inchizatoare.

Cu mainile tremurande am ridicat capacul cutiei celei mari. Nu era inchisa. Intre cutele captuselii din matase de culoare creme, usor fronsata si delicat finisata cu o bentita din saten, se aflau haine, toate de culoare neagra, deasupra carora era un bilet.
Inainte de a "explora" continutul, m-am grabit sa citesc biletul.
Pe o bucata de hartie, ingalbenita de vreme, cu caligrafia inconfundabila a bunicii era scris:
"Haine pentru inmormantarea mea".
Asa de tare ne-am speriat amandoua incat am renuntat imediat sa ne continuam "cercetarea" asa ca am pus la loc capacul cutiei si am inchis imediat sertarul, avand grija sa punem cheia in locul in care am gasit-o!

A doua zi, cum emotia ne trecuse, ne-am facut curaj si am decis sa vedem neaparat ce haine alesese bunica pentru ziua inmormantarii sale! Aveam incredere in gustul ei desavarsit si eram curioase sa stim ce anume isi cumparase ea pentru "ultimul drum"!
Am cautat cheia la locul stiut dar... ia cheia de unde nu-i!
Sora mea era convinsa ca, in graba, o pusesem aiurea si de aceea n-o mai gaseam. Eu insa stiam ca fusesem descoperite!
Bunica avea un fler deosebit! 
Eram mai mult decat sigura ca auzise scartaitul scrinului si banuise ea ceva! Prevazatoare, schimbase cu siguranta locul cheii!

La vremea aceea tocmai invatasem sa-mi confectionez singura 
imbracaminte.
Bunica imi dadea haine vechi de-ale ei,  pe care eu le descoseam cu atentie, le calcam si apoi imi croiam pentru mine haine "noi".
Intr-o zi, in cautare de "materiale" pentru o fusta, din buzunarul unui vechi pardesiu dat de bunica spre a fi "sacrificat", cazu cheia sertarului de care aproape uitasem. Cred ca bunica uitase si ea ca o ascunsese acolo.

Desigur nu am rezistat tentatiei de a cauta din nou in cutiile de palarii din sertarul ferecat!
De data asta am fost mai precauta si mi-am luat toate masurile sa nu fiu descoperita!
Am descuiat si am tras sertarul cu mare grija, apoi am ridicat usurel
capacul cutiei celei mari: biletul era deasupra, de data asta, nepliat si cu scrisul la vedere! Sub cuvintele scrise odinioara, era o... completare, facuta cu cerneala rosie:
"Nimeni nu are voie sa puna mana!"

Avusesem asadar dreptate: bunica stia ca am umblat in sertar si, in mod evident, mesajul ne era adresat!
Cu tot avertismentul am continuat "explorarea".
Calcate si pliate desavarsit, hainele cernite, toate noi, erau asezate
in ordinea in care urmau sa fie imbracate:  chiloti, sutien, ciorapi - si ce ciorapi! din matase adevarata cu mansete elegante si jartiere imbracate in dantela facuta de mana! - un furou de saten brodat, o fusta; bluza, tot din saten natural, avea gulerul si mansetele decorate cu o rujă ingusta din dantela facuta cu acul, a la francaise; era si o vesta, un fel de taior la un rand  cu aspect de redingota si o linie desavarsita.
In cealalta cutie era o mica si eleganta toca, in care era infipt un ac de palarie cu perla si, intr-un saculet de panza, o pereche de pantofi noi, din piele fina ca manusa, cu toc mic si delicat, umpluti cu hartie fina, pentru a le pastra forma.

M-am chinuit sa reasez lucrurile la loc si, inchizand sertarul, mi-a scapat un oftat. Descoperirea acelor lucruri ma intristase un pic. Stiam ca in acele cutii frumoase, era ultima ei dorinta, pliata cu perfectiune, un fel de testament nescris. 
Atinsesem de fapt partea materiala a unei povesti triste care incepuse cu multi ani inainte sa ne nastem noi, atunci cand bunica si-a ingropat intaiul nascut, mort de tifos, in timpul razboiului, la numai 18 ani!
Auzisem, nu stiu cum si nici de la cine, ca atunci, coplesita de durere, a pregatit  haine de inmormantare nu numai pentru el ci si pentru ea, convinsa ca era cu neputinta sa supraietuiasca acelei dureri!
Dar... se inselase: a supravietuit sarmana, caci nu stie omul cate poate indura!
Nu a uitat insa de el nici o zi din viata ei!  Daca, din intamplare, luandu-se cu  ale vietii, in vreo zi, pentru putin timp, isi abatea gandul de la fiul ei... se rascumpara punandu-se la treaba.
Atunci facea orez cu lapte si framanta gogosi pe care apoi le impartea in vecini!

Si asa a trait, biata de ea, pana ce, dupa multi ani, Domnul s-a indurat si a luat-o la El!
De plans.... a plans atat de mult, pana ce lacrimile i-au secat!

Dupa demolarea caselor noastre, din timpul lui Ceausescu, si mutari repetate, am pierdut urma scrinului, ca si a multor altor lucruri incarcate de povesti ramase doar in memoria mea!

Nu stiu insa prin ce minune, una dintre cutiile de palarii a ramas la mine, parand un minunat obiect de decor retro... dar fiind legatura mea cu trecutul!
Pana in ziua in care, una din iubitele fiului meu, intr-un exces de zel... neo-renovator, pe cand eu lipseam din tara, a aruncat-o la gunoi, considerand-o "prea mare, inutila si... demodata"!
Si... pentru lovitura pe care mi-a dat-o, spre rusinea si neputinta mea, ii port pica inca si astazi!


Despre alte sertare de... bunici, mai puteti citi... aici!

 

duminică, 29 noiembrie 2015

IN LOCUL CUVINTELOR MELE

 29 Noiembrie 2015   

Pr. Răzvan Ionescu,
Paroh al bisericii Sf Parascheva si Sf Genoveva din Paris

Chemați de clopotele de la Notre Dame

Vă întrebați cum ar putea să sune public un apel la rugăciune într-o țară în care separația Stat-Biserică împinge de câteva secole trăirea religioasă dinspre spațiul social înspre cel privat? Vă întrebați poate cum este posibil ca un astfel de îndemn să se audă public pentru prima oară, după trei secole de asurzitoare tăcere, purtând marca inconfundabilă a eficienței comunicaționale specifice rețele­lor sociale, veșmânt nou la o atât de veche nevoie a omului, și anume, aceea de ocrotire din partea Celui de Sus Care ne iubește? Momentele de mare cumpănă, de agresiune împotriva omului și a umanității, petrecute pe harta Parisului în numele unui dumnezeu al violenței și al răzbunării în care cu siguranță nici o religie nu se regăsește, au dat naștere, în chip inspirat, chemării declinate prin „priezpourparis”, „priezpourlafrance” sau „prayforparis”. Și nu e totul. Sâmbătă seara, primeam în cascadă îndemnuri pe sms : `Un message à faire passer ... Ce soir une bougie aux fenêtres pour ces attaques à Paris et St Denis, pour les victimes, pour les familles des victimes, faites propager le plus vite possible cette chaine. Faites passer ce message à tout votre répertoire pour qu’il remonte jusqu’à Paris afin de montrer que la solidarité française est bien plus forte que la violence!!!!!~. Uimitor, nu ? O candelă arzândă pentru Franța de azi, pentru Parisul îndoliat de barbaria islamistă. Odată trecut primul șoc, oamenii se lăsau purtați de nevoia de a se aduna acolo unde s-a murit. Să aprindă o lumânare. Să se roage împreună, chemați de clopotele de la Notre Dame. Să se reculeagă pe străzile care cu o zi înainte cunoscuseră atingerea sângelui și a morții... solidaritatea se simte palpabil, exprimată pe stradă, cu toată inter­dicția manifestărilor în spațiu public asociată planului Vigipirate în curs. Tensiunea este și ea prezentă: de ajuns un zvon de arme în Place de la Republique pentru ca oamenii să încerce cu înfrigurare să se salveze. Impresionant.

Întâmpin îndemnul de a scrie despre evenimentele recente din Paris ca pe o ascultare venită prin viața Bisericii. Personal, îmi vine mai ușor să tac. Noi, românii, ne aflăm la atât de puțin timp după tragedia de la Colectiv, pe care o purtăm cum putem la Sfântul Altar, liturghisind la lumina lumânărilor aproape ca o fugă de reflectoarele luărilor de poziție publice, care mai de care punând punctul pe i-ul vino­văției cuiva. O nouă tragedie ne sfâșie acum, semn al tendinței vremurilor încărcate pe care le trăim, și purtarea durerii este prilejul unei reconsiderări lăuntrice, un îndemn de recalibrare interioară, în propria ta viață și în relația cu ceilalți. Noi, românii parizieni, continuăm să simțim românește, purtând de aici greu­tățile poporului nostru deopotrivă cu cele ale neamului în mijlocul căruia pronia dumnezeiască ne-a adus, ca prin mărturia noastră de viață, Domnul să câștige suflete pentru veșnicie.
Ceea ce îmi pare un semn minunat al vremurilor grele pe care le trăim este lumina care izbuc­nește acolo unde întunericul pare să-și fi făcut socotelile lui: chipul în care oameni care au privit moartea în față au reușit, în Colectiv sau în Bataclan, să-și pună viața unii pentru alții, să ajute ignorând pericolul pentru propriile vieți. Este irumperea învierii acolo unde credeai că nu mai ai ce aștepta, dată fiind orientarea oamenilor spre aspecte puțin legate de duhovnicie, ca să nu spunem chiar la unii, potrivnice ei. Ceea ce arată încă o dată că Învierea poate răsări oriunde, chiar și acolo unde judecățile omenești deznădăjduiesc. Trăim fără îndoială un timp apăsător prin ceea ce s-a întâmplat, și mai ales pentru ceea ce riscă să se mai întâmple. Ni se spune că risc zero nu există. Că problema nu se pune dacă se va mai întâmpla, ci când și cum. Avem prilejul să deplângem lipsa de repere duhovnicești a celor pentru care ne rugăm să îi lumineze Dumnezeu să ia decizii înțelepte, inspirate. Dar când te dezinteresezi public de referințe­le duhovnicești, cum te poți deschide oare insuflării dumneze­iești? Intențiile sunt poate nobile la nivel de idei și voință politică, dar complexitatea lumii de azi ne cere să așteptăm mai mult decât atât.

În orice caz, rezistența în fața agresiunii ne unește. Oamenii reacționează într-o căutare de a nu se lăsa copleșiți. Să arate că nu se lasă intimidați de apăsarea teroristã. Nu se simte nimeni în siguranță. Ceea ce, paradoxal aici, unde educația nu a cultivat valorile creștine, poate naște în sufletele multora un fior al rugăciunii, al căutării ocrotirii de care avem atâta nevoie, în aceste suflete educate la școală în profundul respect al unei laicități care rimează pentru mulți cu dezin­teresul pentru viața religioasă. Cum să înțelegi că te trezești brusc în plin război în condițiile în care nu dorești decât să-ți vezi de treburile tale, de viața ta, amenințat de un islamism promovat deopotrivă de nativi francezi, ale căror valori de viață au derapat în medii infracționale promovate de ghetto-urile din periferia Parisului? Punerea într-o ecuație cu atâtea necunoscute a propriei vieți, și a celor dragi ai tăi, face ca din matematica calculelor umane să iasă tainic, la iveală, intuiții și frământări care transcend posibilitățile logicii curente … să fie oare acesta prilejul de trezire la viață a unei simțiri creștine a Franței?

Ce este sigur este nevoia noastră de discernământ și de ajutor de Sus. Sfântă Genoveva, ocrotitoare a Parisului și a Franței, al cărei supliciu a continuat și după moarte prin arderea sfintelor tale moaște și aruncarea lor în Sena în timpul Revoluției franceze, miluiește-ne pe noi! Avem nevoie mai mult ca oricând.

luni, 16 noiembrie 2015

FARA COMENTARII - PARIS 13 NOIEMBRIE

Daca popositi aici pentru a citi comentarii legate de atentatul de la Paris din 13 noiembrie 2015 o sa fiti poate deceptionati.
Nu. Nu am scris nici despre nenorocirea din Bucuresti si nici despre cea din Paris nu voi scrie.
M-am rugat si ma rog, aprind lumanari si, incremenita, tac.

Mi se pare dealtfel ca vorbim prea mult si  reflectam prea putin  la bine si la rau, la dragoste si la ura, la cat de mica este linia care le desparte!
Suntem avizi sa stim ce se intampla, dar goana asta dupa stiri si evenimente... nu ne face deloc bine!
Si nu pentru ca ne tulburam, afland despre nenorociri, ci pentru ca ele, nenorocirile, au ajuns un  fapt divers! Si asta ma revolta!

Mi se pare ca Media transforma totul in informatie rece, cu acente agresive, mai dramatice si panicarde in Romania: atatia morti, atatia raniti...
"Ieri aveam o fată arhitect, azi am o foaie cu un număr", spunea, devastat de durere, tatăl unei tinere care şi-a găsit sfârşitul în haosul creat după izbucnirea incendiului din Clubul Colectiv.
Oamenii morti in dezastrele din lumea de azi nu sunt doar numere! Ei au nume, familii care sufera, dureri lasate in urma, lacrimi...
Cata vreme  ne vor fi prezentate victimele ororilor asa, ca procente si cifre, stirile nu vor face altceva decat sa ne imunizeze la suferintele aproapelui!


Frica? De ce sa ne fie frica? Doar cei ce-L ignora pe Dumnezeu se tem! Nu e cazul sa ne facem griji caci Domnul are grija de toate si nimic din ce trebuie sa se intample... nu poate fi evitat, decat prin dragoste, credinta si rugaciune!
Orice s-ar intampla, cel mai important este sa ne pastram credinta! Ea ne da si curaj si putere sa mergem mai departe si sa ne ducem viata fara frici ori frustrari!
Si se pare ca ea, credinta noastra, trebuie sa ne fie incercata! Caci zdruncinandu-ni-se credinta, ce ne ramane? Doar ura!?

Suntem fragili, instabili! Convingerile noastre ne sunt clatinate de vorbe negandite sau gandite dusmanos! Chiar daca ne-am crezut atei sau liber cugetatori... in fata mortii ne dorim o slujba de rugaciune! Nenorocirile ne imping sa ne ridicam ochii spre cer!
Inutil sa cautam vinovati! Vina este comuna! Asa ca... iarta-ne, Doamne!

sâmbătă, 31 octombrie 2015

BIJUTERII FURATE - CONTINUAREA POVESTII ANTERIOARE

De la episodul petrecut la agentia de voiaj trecura cateva luni bune.
Vara se sfarsise si deja vremea rea anunta o iarna timpurie.
D.na Angelescu, dupa nenumarate discutii avute cu sotul ei, se hotara sa mai faca o incercare.
Intr-o dimineata ploioasa si rece, se invoi de la birou pentru o ora si se duse sa-si vada... inelul.
Intra in agentie insa nici persoana si nici inelul nu erau acolo. Se invarti, se codi... apoi isi lua inima-n dinti si intreba:
-  Nu va suparati, era aici o domnisoara, cu parul tuns scurt...
-  Ah, da. Claudia. Este bolnava.
-  Au inceput deja virozele... ingana d.na Angelescu ca pentru sine.
-  Din nefericire nu e o viroza. Sarmana de ea a fost lovita de o masina pe trecerea de pietoni! Este toata in gips! Si nu se stie cum si nici cand va putea merge! raspunse colega cu ingrijorare.
-  Vai, dar cand s-a intamplat nenorocirea?
-  Acum o saptamana, ii spuse oficianta, pusa pe destainuiri.
Voi sa intrebe la ce spital era internata persoana dar se razgandi. Rosti ceva ce suna a regret si, transmitand urari de sanatate si recuperare grabnica, iesi in bulevard.
Ii trecu prin minte, fara sa vrea, ca anumite bijuterii poarta cu ele cate un blestem dar isi alunga repede gandul.
Reveni la serviciu si se afunda in schitele aflate pe birou, propunandu-si sa uite complet si bijuteriile si intamplarea.

Iarna trecu fara evenimente notabile. Cel putin nu pentru ea si sotul ei, caci ei munceau pe rupte, facand ore suplimentare, si traiau intr-o economie cum nu mai cunoscusera din studentie!
Trecusera chiar si peste aniversarea ei de 40 de ani, fara petrecere si fara cadouri, care sa marcheze evenimentul.
Singurele semne ca schimbase "prefixul" erau o stare de oboseala - explicabila avand in vedere cat muncea - si cateva kilograme in plus, care parca voiau cu incapatanare sa-i aduca aminte ca imbatranea. Isi spuse insa ca, dupa ce vor reusi macar sa-si reamenajeze apartamentul, va veni si randul ei! Deocamdata... nu avea timp!

Intr-un tarziu insa a inteles ca... nu era nici grasa si nici batrana  ci doar ... insarcinata!
Nu i se intamplase asta niciodata si toate tentativele traumatizante de a avea copii, in primii ani de casatorie, ramasesera fara succes.
Luata prin surprindere si complet nepregatita, femeia abia daca apuca sa-si puna intrebari. 
La vremea aceea functiona din plin Decretul nr.770/ 1 oct. 1966, care interzicea avorturile, si, conform acestei legi, d.na Angelescu ar fi avut dreptul la intreruperea legala a sarcinii (avand in vedere ca avortul era permis femeilor in varsta de peste 40 de ani), numai ca nici prin cap nu-i trecu asa ceva.
Sa fie mama la 41 de ani, cand pierduse orice speranta, era o sansa si o bucurie care meritau asumarea oricarui risc!
Fericirea maternitatii ii alunga toate gandurile negre. Uita si de bijuterii si de hoti si incepu sa-si pregateasca casa si viata  pentru a-si primi copilul.
Si sarcina doamnei evolua nesperat de normal!

Veni ziua de 8 Martie si femeile din institut primira in dar dreptul de a pleca acasa cu cateva ore mai deveme!
Pentru d.na Angelescu insa Ziua Femeii era si ultima zi de serviciu, inainte de a intra in concediul prenatal. Dupa ce-si preda toate dosarele, incepu sa-si faca ordine in birou. Arunca o multime de hartii, care nu mai erau de actualitate, si imparti colegilor pixurile si creioanele ei.
Trase cu piciorul ultimul sertar, unde isi tinea pantofii de interior, si isi facu curaj sa isi plieze genunghii si sa ii scoata de acolo. Trase repede punga cu pantofi si se grabi sa se ridice.
Miscarea brusca insa o dezechilibra si, ferindu-se sa nu cada, scapa plasa iar pantofii sarira cat colo!
Domnul D. sari sa o ajute, ii aduna pantofii, ii aranja cu grija, apoi o ajuta sa-si inchida biroul si chiar ii tinu haina inainte de plecare.
Isi lua ramas bun de la toti si, coplesita de urari, pleca fericita.

Afara mirosea a primavara, desi palcurile de zapada inegrita inca mai aminteau de iarna lunga si geroasa a acelui an! Haina groasa si burta mare o faceau sa fie greoaie. Se bucura sa-si vada sotul, care o astepta la poarta institutului.  Ii intinse repede plasele cu lucrurile stranse din birou si, in graba ei, scapa iarasi punga cu pantofi. Barbatul se grabi sa-i  adune si exclama:
- De unde ai mai adunat toate astea?
- Pai sunt pantofii mei...
- Si i-ai umplut cu carpe?
- Ce carpe, intreba ea agasata.
- Pai uite! si ii intinse ceva ce semana cu o batista facuta ghemotoc.
- Ce-o mai fi si asta, intreba si ea, usor iritata, trecandu-i o clipa prin minte ca cineva ii facea "farmece". Da-mi sa vad. Si, luand-o in mana, incepu sa o desfaca cu grija si chiar cu teama.
Batista era bine inodata asa ca ii trebui ceva timp sa o desfaca. Cand reusi ... nu-i veni sa creada!
In palme tinea bijuteriile furate; nu toate cele furate ci numai cele mostenite! Se uitara unul la altul nauciti!
Nu apuca insa sa scoata nici un cuvant caci pe picioare simti ca i se prelingea un lichid cald!
"Va fi prematur ... si fara cezariana!" sopti ea  si plecara repede direct la maternitate!

Dupa nici doua ore, sotii Angelescu erau parintii unei fetite de 2 kg si 500 de grame, dar de nota 10, pe care au numit-o Maria!

Fericirea de a fi devenit mama la 41 de ani ii tinu sufletul si mintea ocupate pentru o vreme. Cu toate emotiile, bucuria si noutatea absoluta a nasterii, in sufletul femeii ramasese totusi senzatia ca trecuse pe langa ceva de neinteles.  Si ii reveni in minte episodul bijuteriilor regasite.  Cum disparusera si cum reaparusera si, mai ales... de ce la birou?
Era absolut halucinant.
Desi zguduiti de aceasta intamplare, sotii Angelescu hotarara sa nu spuna nimanui.
Viata lor devenise plina, mai plina ca oricand!

D.na ramase acasa cu fetita ei pana cand concediul prenatal, postnatal  si alte cateva concedii medicale "aranjate" s-au incheiat.
In blocul lor locuia o doamna cu care a reusit sa se inteleaga pentru supravegherea Mariei, asa ca,  dupa aniversarea de un an a micutei, desi cu inima stransa, reincepu serviciul, cu program redus.

La birou lucrurile pareau neschimbate de parca timpul statuse in loc.
Dupa doua saptamani, in cinstea fetitei sale, proaspata mamica pregati o mica tratatie cu cateva sandwich.uri, prajituri, cafea si o sticla de whisky, toate produse prohibite in acele timpuri si adunate cu greu, si-si servi colegii de birou.
S-au bucurat cu totii si au palavragit, in buna traditie a acelor vremuri.
Il invita desigur si pe seful departamentului, asa cum se obisnuia!
Acesta veni destul de tarziu si cu o fata cazuta care nu ascundea deloc ca ceva nu era in regula!
La vremea aceea... multe neplaceri se puteau ivi din senin!
Nu trecu mult si aflara motivul: tocmai fusese instiintat ca inginerul D., tehnologul atelierului lor, coleg cu D.na Angelescu, fusese arestat!
Motivul arestarii insa ii zgudui de-a binelea pe toti: "furt calificat in banda organizata"!
Mai pe inteles, dl. inginer D. era suspectat a fi "creierul unei bande de hoti din locuinte" si, spunand asta, seful isi indrepta privirea spre d.na Angelescu, care simti brusc nevoia sa se aseze pe scaun!
Intalnirea se prelungit si discutiile capatara nuante, caci in institutul acela, in 5 ani fusesera sparte locuintele a 25 de angajati.
In capul d.nei Angelescu incepeau sa se aranjeze gandurile si sa se lege faptele. Cu vorbaria ei, se recomanda ca numai buna de pradat! Practic spusese tot: si unde pleaca, si cand vine, si unde merge si ca lasa o cheie in vecini...  daduse toate informatiile.... colegului... "sef de banda"!
Lucrand in acelas birou, stia si ce si-a cumparat in casa...  Intr-un fel, l-a invitat in casa ei!

Povestea ar putea sa se termine aici insa, asa cum viata isi urmeaza cursul, si povestile au continuitatea lor.
Inginerul D., dealtfel un om respectabil si cu un salariu bun la vremea aceea, avea in mod cert sclipirea unui hot de anvergura. Banda lui numara vreo 20 de "specialisti" in furturi din locuinte, toti oameni cu studii si deasupra oricaror banuieli, care insa nu stiau ca el era seful!
"Munca" era extrem de organizata: unii prospectau, altii carau, altii vindeau! El concepea actiunea si dirija totul, inclusiv modul de operare. Informatiile asupra bunurilor le culegea el, spargerile se dadeau numai in casele celor plecati in concediu, iar datele le furniza tot el! Patrunderea in locuinte se facea fara fortarea incuietorilor, uneori chiar cu chei potrivite, singura particularitate a bandei!
Greseala majora a fost alegerea colegilor sai ca tinta a furturilor!
Apoi, lovitura data in casa familiei Angelescu, fusese o alta greseala, d.na fiind mult prea aproape de el! Bijuteriile catalogate nu puteau fi vandute fara risc, decat, eventual, cuiva care iesea din tara - si nu gasise pe cineva de incredere sa faca treaba asta, asa ca... le-a pastrat la el pana va gasi modalitatea optima sa le valorifice. 
Mai facu o greseala, cand oferi inelul  amantei sale! "Intamplarea" a facut ca cele doua femei sa-si intersecteze drumurile...  si  greseala s-a dublat! Coincidenta aceasta si accidentul iubitei sale il facura sa fie nesigur si chiar superstitios, si asa se hotara sa faca o pauza.
Numai ca unul dintre cei 20 de "colaboratori" se gandi ca poate face el pe seful si indrazni dar fura repede prinsi!
Cand a aflat, dl D. a cautat sa scape de orice putea sa-l acuze, inclusiv de bijuteriile d.nei Angelescu.
Din cale afara de precaut, dl.D nu avea decat un apartament cumparat in rate, ca toata lumea, nu avea masina, nu era casatorit si nu i s-au gasit nici bani si nici alte valori in casa! 
sursa foto gazetanoua.ro
Faptul ca 80% dintre cei pradati erau din acelas loc a convins Politia ca acolo e cheia!

Cum telefoanele se ascultau... dupa aproape doi ani, cercetarile l-au dovedit "implicat"  in furturi si "banuit" a fi seful bandei!
La procesul, care a avut loc in anul 1988 , D.na Angelescu a fost martor de conjunctura dar nu a depus nici o plangere , nu s-a constituit parte civila si nici nu a pomenit despre gasirea bijuteriilor!
Dl D., avand ca avocat un mare penalist al vremurilor comuniste, a primit 5 ani de inchisoare, din care a facut doar 1 an si doua luni, constituindu-se apoi, dupa revolutie,  victima a securitatii regimului Ceausescu si obtinand chiar reabilitarea!

S-a lansat in afaceri, fiind astazi... un respectabil angrosist!
Si, stiind cati "respectabili" exista, azi, in amurgul vietii mele,  strig: "Aveti grija!"


Orice asemanare cu fapte ori persoane reale este... pur intamplatoare!                

miercuri, 28 octombrie 2015

BIJUTERII FURATE, BIJUTERII BLESTEMATE



In cartierul in care am locuit, se afla un bloc imens pentru vremea aceea, care avea 18 etaje! 
La cutremurul din '77  a ramas ca prin minune in  picioare - fiind construit pe structura de cadre - dar locatarii, incepand cu cei de la etajul 5, nu au mai avut nici un obiect intreg in casa!

Familia Angelescu locuia la etajul 10 si... nu era o familie saraca.
Amandoi sotii lucrau, pe posturi bine platite, in proiectarea de mari uzine, nu aveau copii iar d.na era ravasitoare ca eleganta,  intr-o vreme in care saracia si standardizarea erau generale si generalizate.
Cum la birou se vorbesc vrute si nevrute, si pasiunea doamnei pentru bijuterii era cunoscuta, mai toti stiau ca o matusa de-a ei impartise, intre ea si un var primar, un set de bijuterii cu diamante, catalogate. Setul cu pricina, facut intre cele doua razboaie de un bijutier celebru din Paris, era format dintr-un colier, o pereche de cercei, un inel, o bratara si o brosa. Ea primise colierul si inelul, iar varul  cerceii, bratara si brosa. Numai ca varul fusese calcat de hoti si bijuteriile primite de el fusesera furate la scurt timp dupa ce primise mostenirea.

Intr-o vara, cei doi soti - mari amatori de turism,  reusira sa obtina aprobare pentru o excursie in Cehoslovacia.
Lasara o cheie  vecinei in care avea incredere, sa ude florile si sa aiba grija de casa, si... plecara linistiti.

La scurt timp dupa plecarea lor, la usa se prezentara niste hamali
care urcasera pana la etajul 10 un dulap imens. Transpirati si duhnind a bere, sunara in disperare la usa fam. Angelescu, apoi incepura sa sune la toate usile.
O femeie in halat de baie iesi din apartamentul vecin.
- Imi pare rau dar familia Angelescu este in concediu; dar care este problema?
- Ce sa fie, doamna, o livrare de mobila! Or fi ei plecati dar noi ce facem acum? Imposibil sa ducem dulapul jos! Il lasam aici si gata!
- Pai ... eu am o cheie, ca sa ud florile dar... stiu si eu? Nu mi-a spus nimic vecina, se codi femeia.
- Pai nu avea cum sa stie doamna ca venim acum, ca abia acum s-a bagat marfa si asta e o comanda facuta acum 6 luni! O fi crezut saraca ca a pierdut si banii, caci totul este platit, doamna! Uitati factura - si ii intinse o hartie cu doua stampile mari.
Va rugam, ajutati-ne daca aveti cheia, deschideti sa bagam mobila in casa, ca ne-am rupt spinarea pe scari si in plus cu asa ceva nu se mai intalneste vecina dumneavoastra! Ne dati doar o semnatura, bagam dulapul in apartament si gata! Pe incredere ca... oameni suntem!

La vremea aceea nu erau nici telefoane mobile si nici Ikea cu dulapurile ambalate pe bucati nu ajunsese pe aici! Dulapul era efectiv montat, mare si greu si ocupa intregul palier! Cum sa nu deschida biata vecina in vremurile acelea, cand, ca sa cumperi o mobila erai fortat sa uzezi de toate pilele pe care le puteai pune in miscare? Ce ar fi zis D.na? 
Si femeia deschise usa, semna factura si chiar le dadu "baietilor" 10 lei de-o bere - stia ca vecina o va despagubi - si dulapul ajunse in casa!

A doua zi, cand femeia veni sa ude florile, realiza nenorocirea: casa era goala!
Pentru ca, odata cu dulapul buclucas, in apartament intrase si ... hotul! Aflat in dulap si ajuns direct in casa,  a avut vreme berechet sa cotrobaie in liniste si sa demonteze casa ca pentru mutare.
Nimeni din bloc nu a vazut si nici nu a auzit ceva!

Pe atunci era la mare cautare ... totul : casetofoane, televizoare, video-playere, haine, tablouri, timbre, carti, si, desigur, bijuterii. Era atata penurie incat orice voiai sa vinzi vindeai! 

Vecina isi smulgea parul din cap si se tanguia... ca nu avea cum sa-i anunte pe Angelesti ca sa-i avertizeze!
Chema totusi Politia, desi nu se indoia ca va fi prima banuita! Politia insa parea ca nu se intalnea pentru prima oara cu un astfel furt, tehnica hotului din dulap avand chiar un nume de cod!

Sotii Angelescu, cand s-au  intors din excursie, au realizat ca erau... efectiv saraci!
Ca o stranie coincidenta, in vara aceea mai multi colegi de serviciu fusesera pradati in vreme ce erau plecati in concediu si, daca tehnica ar fi fost aceeasi ai fi putut crede ca era mana aceleiasi bande de hoti.
Numai ca aici era o lovitura prea precisa. Atat de precisa incat sotilor Angelescu incepura sa le fie frica. Din  casa disparuse aproape totul, pana si perdelele! Carnetele de CEC, cu valoare fixa de 5000 de lei, care participau la o loterie cu care puteai castiga o masina marca Dacia, fusesera furate si lichidate chiar in ziua venirii lor in tara, perfect legal, cu ajutorul buletinelor de identitate,
ramase acasa, in birou! Bijuteriile primite mostenire, impreuna cu altele cumparate, fusesera ascunse ascunse sub doua dale de parchet de sub patul din dormitor... si fusesera gasite si furate! 
Acest "amanunt" ii facura sa se intreabe daca nu cumva lovitura a fost data tocmai pentru a recupera cealalta jumatate a setului celebru de bijuterii! Si mai era o intrebare: cine ar fi putut fi atat de precis si de informat?

Dincolo de paguba materiala, incepura sa se teama de-a binelea pentru viata lor! Incercara totusi sa dea piept cu ADAS-ul (ASIROMUL de azi) pentru ca, pentru bijuterii, avea acte, chiar o polita de asigurare si poze, facute, asa cum scrie la carte (poze in care d.na le purta, precum si cu ele asezate in cutia lor de origine)!
Spera ca va  primi macar pentru ele ceva despagubiri.
Desigur exista si posibilitatea ca Politia sa ii gaseasca pe hoti si sa recupereze astfel cate ceva insa... era greu sa mai fi optimist dupa o asa lovitura minutios pusa la punct!

Politia nu descoperi nimic, iar ADAS-ul ii invinui de neglijenta 
pentru incredintarea cheilor casei, si, in consecinta,  nu le dadu nici o despagubire! Astfel, practic, sotii Angelescu, la 45 de ani, luara viata de la 0!

Intr-o zi, un coleg ii sopti doamnei ca in subsolul Politiei capitalei, s-ar afla un adevarat tezaur. 
Lucrurile gasite la hotii prinsi si nereclamate ori cele confiscate de la bisnitari si traficanti,  erau depozitate acolo si date apoi spre 
vanzare celor cu... relatii sus-puse!
Generalii si coloneii din politie, armata sau securitate, turnatorii de prin ministere ori de aiurea, directorasi descurcareti si secretare cu trecere, cumparau de acolo, la preturi de nimic, blanuri, bijuterii, obiecte de arta, aparatura de tot felul de ultima generatie, toate de furat, cu care isi "cadoriseau" sotiile, amantele ori rudele!
Era un mod tacit ca cei de la putere sa fie rasplatiti, fiindu-le permis sa achizitioneze, la limita legalitatii si la un prêt de nimic, ceva ce nu le apartinea. 
Unii dintre cei pradati de hoti nu aveau acte pentru a demonstra ca sunt proprietarii obiectelor disparute,  altii se temeau sa nu li se impute averi ilicite si preferau sa nu reclame furtul si, adesea, desi hotii erau prinsi si asupra lor se gaseau lucruri ce nu le apartineau, cum ele nu erau reclamate...  intrau in averea "poporului"... la dispozitia celor cu pile si relatii !
Acolo, intr-unul din subsolurile Politiei capitalei, cu o anume aprobare data de anume persoane se putea intra si cumpara deci obiecte rechizitionate sau furate!

Cand auzi asta, D.na Angelescu se gandi ca poate, daca ar ajunge acolo, ar putea gasi macar una din bijuteriile furate, pe care era dispusa chiar sa le cumpere.
Cum si securistii erau "oameni", d.na Angelescu cauta si gasi si ea pe unul  care voia sa o ajute! Cu un cadou substantial obtinu astfel o aprobare de intrare in... buncarul cu comori!

Veni si ziua cu pricina.
Din cale afara de speriata, D.na Angelescu, insotita de varul ei, mostenitorul pagubit al celeilalte jumatati a setului complet de bijuterii, patrunse in locul cel mai valoros al capitalei.

Subsolul era un fel de magazin de lux, un adevarat supermagazin cu de toate, de la brichete la blanuri de toate culorile, felurile si marimile, frumos asezate in galantare,  bijuterii extrem de pretioase, aranjate in vitrine luminate de iti luau ochii; statuete, argintarie, lampi de Murano, cristal, ori Galee.uri originale, cat despre electronice... cat vedeai cu ochii, toate asteaptau sa fie cumparate si nicidecum retrocedate.
Printre tejghele si galantare, doamne planturoase, insotite domni imbracati la 4 ace,  isi faceau "cumparaturile". Preturile... ca pentru clasa muncitoare!

Se uitara ei cat se uitara, fara insa sa regaseasca diamantele in cauza. Varul avu o idee si se apropie de cea care parea sefa raionului de bijuterii, o blonda oxigenata,  cu un coc plin de bucle insirate ca sarmalutele in oala si ochii strident rimelati.
- Doamna noi cautam sa oferim fiicei noastre un cadou  - tocmai a terminat medicina. I-am cumparat niste cercei si tare am dori sa ii luam si un colier. Am vrea totusi sa ii facem o garnitura. Nu aveti ceva care sa semene cu asta? si scoase din buzunar o poza cu cerceii mosteniti si... furati!
 - Nu va pot ajuta! Imi pare rau. Aici sunt doar unicate! raspunse sefa si, zambind amabil, se departa imediat.
Dezamagiti, au plecat caci era clar: ceea ce cautau ei nu era acolo!
In treacat fie spus, pe la birou nu era un secret faptul ca D.na Angelescu isi cauta bijuteriile, caci de la restul obiectelor isi luase gandul dupa vizita in buncarul cu valori!

Timpul a trecut si pentru ei asa cum trece pentru toti!
Sotii Angelescu devenisera insa niste tacuti. Nimic din exuberanta lor de alta data nu mai putea fi regasit in comportamentul de dupa "eveniment" si era vizibila dorinta lor de a nu se mai face remarcati.

Dupa un an, aflandu-se intr-o agentie a Oficiului National de Turism "Carpati", unde cauta bilete pentru un concediu pe litoral, d.na zari inelul sau pe degetul persoanei care ii completa biletele cumparate! Si nu putea sa se insele!
Intepeni!
Ce sa faca, ce sa zica? Functionara de la ghiseu observa ca ceva nu este in regula si intreba:
- "Va este rau?"
- "Nuuu, dar..."  fu tot ce reusi sa articuleze. Isi trecu mana prin parul deja umezit de transpiratie, si, cand se simti in puteri, smulse biletele din mana femeii si iesi in graba din agentie.
Ajunsa la birou, se prabusi in scaun si povesti intamplarea.
Colegii incepura sa-si spuna parerea, care, cum, iar ea incerca sa se concentreze spre a gasi solutia potrivita.
In nebunia iscata nu observa insa ca doar unul din colegi tacea, dus pe ganduri.

Povestea are o urmare halucinanta pe care o sa o povestesc insa... alta data!