Faceți căutări pe acest blog

luni, 28 decembrie 2015

Te uita cum ninge... Decembre

Am sa va spun o poveste, o poveste din vremea cand darul de Craciun era ceva... fermecator!

M-am nascut intr-o vreme cand toti oamenii din tara noastra erau saraci! Boieri nu mai erau, intelectualii, cei care nu erau inca prin puscarii, devenisera hamali, iar putinii beneficiari ai noii politici comuniste isi ascundeau cu grija banuita prosperitate.  
Craciunul copilariei mele a fost insa mereu la granita intre minune si fascinatie!
In ciuda saraciei si a lipsurilor, mama a reusit sa faca stralucitoare aceasta sarbatoare! 
Ea era o artista in a da clasa saraciei! 

In acel Decembrie zapada se lasa asteptata. Ninsese un pic prin luna Noiembrie dar, in scurt timp, prin curti ramasesera doar cateva palcuri de zapada, innegrita de funingine.

Craciunul batea la usa.

Casa noastra era pregatita, ca intotdeauna.

Totul trecuse prin mainile pricepute ale mamei, de la ultimul sertaras pana la mobilierul vechi, pe care il mai mutase - dupa obicei - si il lustruise cu ceara de parchet, astfel incat sa para ca ne-am innoisem, camumfland astfel modestia interiorului.
Bucataria fusese varuita, perdelele si draperiile spalate si scobite, paturile proaspat infatate cu lenjerie de sarbatoare... in fine, totul stralucea de curatenie si mirosea a proaspat.
Lemnele trosneau in soba iar noi, ca in colinda, ne invarteam pe langa mama, nerabdatoare sa vina... Mos Craciun.

Tatal nostru se afla, in acea iarna, la Sinaia, internat intr-un sanatoriu, fiind bolnav de... tuberculoza. 

Mama isi tocise pingelele cautand de lucru si, desi eram tinute departe de tulburarile familiale, intelegeam  si noi ca era un moment greu!

In ziua de Ajun, mama, framantand un cozonac fara oua (pe care il colora cu zeama de morcovi) canta colinde si plangea! Din cand in cand isi mai intorcea capul, stregandu-si lacrimile de umar, framantand cu indarjire painea dulce ce urma sa fie cozonacul nostru de Craciun.

Sa mearga la tata, la spital, ar fi insemnat  sa ne priveze pe noi de sarbatoare  ca sa-si plateasca un bilet de tren. Asa ca, ... ne-a ales pe noi!

Dar chiar de-ar fi avut bani, tot nu ar fi putut pleca, caci bunica tocmai ce-si rupsese un picior si nu avea in grija cui ne lasa in zi de sarbatoare.

In ziua aceea aveam si eu sufletul greu, caci lacrimile mamei ma tulburasera si mi se parea aproape imposibil ca Mos Craciun sa mai ajunga in casa noastra, unde admosfera era plina de tristete! D
oar Craciunul insemna  bucurie!

M-am dus la fereastra si, punandu-mi mana streasinala ochi, am privit cerul plumburiu si am spun inceput sa in gand "Tatal Nostru". Cand am incheiat rugaciunea, cu glas abia soptit, am zis:

- Doamne, daca va ninge in seara asta, inseamna ca si mama va putea sa-l vada pe tata si Mos Craciun sa vina
; daca nu va ninge insa pana mergem la culcare, voi sti ca nu se poate si eu am sa inteleg mesajul!

De cand ma stiam faceam astfel de "targuieli" cu Dumnezeu si obiceiul asta il am si azi, inainte de a lua o decizie!

In copilaria mea nu stiu sa fi primit daruri. M-am nascut, cumva spuneam, intr-o vreme cand toti erau saraci!
Mos Nicolae punea totusi in cizmulite macar cate un biletel si, cand era mai instarit... cateva bomboane de pom ori cate o portocala, i
ar Mos Craciun de venea... aducea bradul impodobit!
Tot ceea ce ma bucura pe mine in timpul acelor sarbatori erau surpriza si miracolul pe care le traiam cu o intensitate pe care o pot simti si astazi.

Dupa ce si-a incheiat framantatul si colindele, mama s-a oprit din plans si eu m-am bucurat in sinea mea, vazand in asta un semn bun. 

Si din cinci in cinci minute mergeam la fereastra sa vad daca ninge!

Odata pusi in cuptor, cozonacii «originali» ai mamei - pe care ea ii numea cu umorul ei desavarsit  "in pielea goala", incepura sa inmiresmeze casa! Mirosul acela insemna sarbatoare!

Am mancat de seara, mancare de post si, ca desert, "scutecele lui Hristos" - o foaie facuta din coca de paine, coapta pe o plita, in care puneam un amestec delicios de grau fiert, nuca si miere.

Pe cand imi lingeam eu degetele lipicioase de miere, numai ce o aud pe mama zicand:
- Ia uitati, fetelor, ce frumos ninge afara!

Am fugit la fereastra.
In intunericul serii, curtea parea luminata de fulgii mari, ce cadeau ca o perdea deasa, bulgarasi argintii,  stralucind sub razele lunii.
Mi-am inchis ochii si am soptit:
- Multumesc, Doamne!

Ne-am bagat cuminti in patul cu asternuturi proaspat schimbate. Nu am intrebat daca Mos Craciun va veni. Eu stiam deja!

M-am ghemuit langa sora mea si aproape sughitand de bucurie i-am soptit:
- Dormi linistita ca Mos Craciun va veni!
- Dar tu de unde stii? ma intreba ea neincrezatoare.
- E secret! ii raspunsei eu, grabita sa adorm cat mai repede pentru a putea trai bucuria Pomului Minunat pe care nu ma mai indoiam ca o sa-l primim.
Si am inchis ochii fericita.


Afara era inca intuneric cand m-am trezit.
Intr-o lumina feerica, in coltul camerei noastre, am zarit Minunea!
Mos Craciun venise totusi si ne adusese bradul impodobit ca in visele cele mai frumoase! Nu stiam la ce sa ma uit mai intai!

In varful lui era un ingeras, un chip de copil cu aripioare din saten alb. Rozete rosii si albe, crosetate, apretate scoarta, atarnau delicat, printre cele cateva globuri, si ele rosii si albe, si bomboanele speciale, ambalate in staniol , in care se reflecta minunat lumina lumanarilor mici, prinse pe ramuri cu clestisori minusculi.
Ghirlande din mici suvite de vata insirate pe ata, curgeau, din varful bradului pana jos, precum fulgii de zapada de afara... Pe fiecare crenguta, crestaturi de staniol, subtiri ca firul de par, completau imaginea feerica a bradului. 
Era fermecator!
Doamne, si cata bucurie in micutul meu suflet!

Mama era acolo si ea , admirand pomul incantata, ca si cand il vedea pentru intaia oara!
- Vedeti, daca ati fost cuminti, Mos Craciun nu ne-a ocolit!

zise ea bucuroasa de bucuria noastra, dar cu ochii in lacrimi.

Nu eram sigura ca asa-zisa noastra cumintenie era motivul dar eram convinsa ca pactul meu cu Dumnezeu functiona!

Abia daca ne-am incumetat sa ne desprindem de darul lui Mos Craciun pentru a manca micul dejun - lapte cald cu cozonac proaspat!

Mama a asezat apoi masa pentru pranz. Pe fata de masa alba si apretata, calcata impecabil, decorata din loc in loc cu crengute de brad, langa  tacamurile noastre, se afla cate un om de zapada facut din doi bulgarasi de hartie alba in care se aflau impachetate cate doua mandarine; intre cele doua ghemotoace, o panglicuta rosie intruchipa fularul si nu lipseau ochii si nasturii, desenati cu creion negru, nici gurita rosie, nici nasul  portocaliu! 
Eram fericite!

Inainte sa ne asezam la masa, clopotelul de la poarta ne amuti. Prin perdeaua de zapada, care nu mai contenea sa cada, ca o naluca, l-am zarit pe... tata.
Tras la fata, cu cearcane pamantii , cu ochi sclipitori de febra si de bucurie, intra, fericit ca ne facea o asa surpriza!

Cred si azi ca Dumnezeu s-a indurat de rugaciunile mele !
In ziua aceea tata a venit acasa adus de o salvare care a infruntat imprudent ninsoarea ce se incapatana sa nu se opreasca! Escapada o organizase impreuna cu un felcer din sanatoriu care, indragostit de o fata din Bucuresti, profitand de concediile sefilor, lua, cu de la sine putere, o salvare si pleca de nebun! Si tata ... impreuna cu el!

Si a nins in acel Decembrie pana ce luna s-a sfarsit si cu ea si anul ! 
Din acest motiv tata a fost nevoit sa stea mai mult decat isi propusese si, desi nu ne putea nici saruta, nici strange in brate,  din pricina bolii, ne-am simtit indragite de el mai mult ca niciodata!


Cum s-a sfarsit povestea cu salvarea... nu mai stiu.
Ce stiu este ca am fost impreuna la masa de Craciun si mama, imbujorata de fericire, ne-a rasfatat pe toti, invartindu-se ca un titirez, facand ca totul sa fie perfect, cu toata saracia care ne locuia!


Acel Craciun este unul special in amintirea mea, pe care il simt si astazi ca pe o bucurie primita in dar direct de la Dumnezeu, care ni-l adusese pe tata si pomul minunat!

A fost un moment in care am fost impreuna si toti un zambet si-o dragoste! 



 

marți, 8 decembrie 2015

POVESTIND LA GURA SOBEI

Eugenia aprinse lampa pe bajbaite si privi cadranul desteptatorului.
Era  ora 4 si 5 minute! 
Isi simtea gura coclita. Nu dormise mai deloc. Indoiala si o presimtire ciudata, ii pusesera un ghem in stomac. In scurtul timp cat atipise, visase; uitase visul dar ii ramasese o stare stranie, ca si cand ceva rau urma sa se intample.

Nu inceta sa-si reproseze ca cedase insistentelor celorlalti. Ce-i mai trebuia ei barbat? Nici nu indraznise sa-i spuna despre asta mamei ei, prea batrana sa mai inteleaga astfel de lucruri!  
Cu siguranta, daca tatal ei ar mai fi trait, nu ar fi facut ea o asa prostie. Dar...

Isi stranse asternutul, incercand sa faca cat mai putin zgomot. Copiii dormeau, in camera de alaturi.
Isi trase halatul uzat de molton peste camasa de noapte din finet gros. 
In incaperea in care dormea ea, care servea si de antreu si de bucatarie, era frig iar soba cu plita se racise de multa vreme. Cum nu voia sa consume putinele lemne, cumparate pe cartela, aprinse mica lampa de gatit si puse un ibric cu apa pe flacara anemica. Mirosul de gaz lampant o trezi de-a binelea.
Afara era intuneric bezna si sufla un vant aspru, care trecea chiar si prin cercevelele pe care lipise cu pap fasii de hartie de ziar.
Se ghemui langa lampa, cautand sa se incalzeasca si ea odata cu apa din ibric.
Privi chioras rochia ce culoare verde-inchis, ce atarna de usa dulapului in care isi tinea putina vesela. Si-o facuse dintr-un loden vechi al cumnatului ei. Cu ea urma sa se imbrace pentru... eveniment!
Mariuca ii facuse si o mica pariura, cu o voaleta scurta, recuperata de la o palarie veche.
I se paru asa de ridicol totul incat se ridica, stranse lucrurile si le baga in dulapul de langa usa, ce tinea loc de cuier.
Macar sa bea linistita un ceai!
Lua o mana de flori de tei, uscate, le puse in cana rosie, fara toarta, apoi turna apa fiebinte peste ele.

Cazu pe ganduri. Oare cand trecusera anii ei? Nici nu simtise si iata, era deja carunta!
Se nascuse in primul an al secolului XX.
Primul razboi ii luase doi frati, al doilea alt frate si barbatul, dat disparut, de ani buni!

Venise la Bucuresti cu Mariuca, sora cea mare, si se maritara odata - Mariuca cu un baiat din Bucuresti, ea cu Niculae al ei, baiatul tarcovnicului din sat, care manca pamant sa o ia de nevasta! Si a luat-o!
Dupa nunta, ea si Niculae se instalara cu chirie undeva, pe langa Parcul Carol, 
pe strada  Olimpului, in doua camarute, la demisol, si au ramas in Bucuresti. 
Unul dupa altul, aparura cei trei copii - doua fete si un baiat!
Pana sa-i vada rasariti, veni razboiul si Niculae fu concentrat.


Cand barbatul ei a fost dat disparut, la scurt timp dupa ce plecase pe front, viata i s-a intors pe dos! Necazurile i s-au insirat ca margelele pe ata. 

Razboiul se terminase ... dar Niculae al ei...  tot disparut era!
Fara corp... nu exista mort, fara mort nu exista pensie - nici pt ea nici pt copii... Si saracia le flutura prin casa.


Pana atunci Eugenia nici nu ridicase ochii la vreun barbat!
Cu toate ca incepuse sa inteleaga si ea ca "disparut" poate insemna "mort", ii era greu sa se imagineze vaduva. 
Cat despre unirea cu un alt barbat... ce sa mai vorbim!  
Mai intai era  neincrezatoare ca un alt om, in afara tatalui lor, i-ar fi putut iubi pe copii si... se temea si de parerea lor!
Ceva ii spunea ei ca lucrurile nu erau tocmai clare...

Greutatile devenisera insa asa de mari incat ideea de a se lasa "ajutata"... a sfarsit prin a-i cuceri si ei mintea. 

Tricota si 12 ore pe zi, in atelierul unei evreice, dar mare lucru nu prea castiga, asa ca, acasa, noaptea, mai facea ceva croitorie, caznindu-se sa coasa la lumina lampii cu gaz, printre oalele, in care incerca sa incropeasca o ciorba lunga, 
cazanul cu rufe puse la fiert si grijile pentru copiii ei, care crescusera si care aveau nevoie nu numai de mancare, haine si incaltari... ci si de autoritatea unui tata!


Norocul ei era Mariuca, care, desi nu era nici ea instarita, o ajuta cat putea. C
um barbatul ei nu plecase pe front si era un om generos, ii primea pe toti in casa lor.
Mariuca avea 6 copii dar, pe langa ai ei, macar o data pe zi, mancau atat copiii Eugeniei cat si cei trei copii ai Luxitei, cealalta sora, si ea vaduva de razboi! 
Si 12 copii de hranit in vremea saraciei... era grija nu gluma!

Gura Eugeniei se stranse, strajuita de cute, si pe frunte ii aparura trei brazde adanci.
Si acum, dupa ce se chinuise atat, la ce ii mai trebuia o grija in plus? Isi puse mainile in jurul canii si caldura ei o destinse, atat cat sa-i scape un suspin.

Cum toata lumea o batea la cap, se hotara sa accepte sa traiasca cu Ghioghita Lupas, un fost coleg de la Monetarie, caruia ii murise nevasta dintr-o hepatita.


Eugenia isi propusese, ca pana la "oficializarea" unirii, sa nu fie niciodata singura cu el cand acesta ii trecea pragul. 
Desi fusese maritata si era femeie trecuta de 40 de ani, se gandi ea ca nu e bine sa stie prea multe despre Ghiorghita, inainte sa primeasca binecuvantarea preotului. 
Ii era teama ca se va ingretosa de el si... va sfarsi prin a renunta. 
Si nu de renuntare ii era ei, ci sa nu zica lumea despre ea ca insira barbatii si este neserioasa! Asa ca, mai mult decat un zambet scurt, la o cafea, in prezenta uneia dintre surorile ei, nu  vazu bietul Ghiorghita!

Si chestia asta o agasa: sa traiasca necasatorita... fie chiar si cu binecuvantarea parintelui! "Ca neoamenii," isi zise ea dar cine mai tinea cont la vremea aceea de asa ceva.
Altfel insa nu se putea caci, neavand inca un act de deces, nu era cu putinta sa se cunune la Sfat. Spuneau unii ca ar fi putut sa ceara un act, un fel de dispensa, insa i se paru indecent sa o faca.


Stabilira ca "nunta" sa se faca dupa Craciun. 
Invitati, in afara surorilor ei si a fratelui lui Ghiorghita, nu aveau si, cum era o saracie lucie, prea multe nu erau de facut. Preotul urma sa vina acasa, ca sa le dea binecuvantare, iar Mariuca promisese sa faca niste gogosi si... cam atat.

Craciunul pica in anul acela intr-o zi de duminica si, ca sa nu se amestece lucrurile, au lasat ca "evenimentul" sa fie celebrat de Anul Nou! 


Isi trecu a disperare amandoua mainile  prin parul carunt si ondulat. Ufff! Mai erau cateva zile!
Auzi afara cainele latrand si parca zavorul portii.
Se gandi ca poate hotii dadeau tarcoale casei. 
In urma cu cativa ani, intr-o noapte, inainte de Pasti, ii golisera casa surorii ei in timpul noptii, asa ca nu era de mirare! De Pasti hotii furau haine si de Craciun mancare... insa la ea nu aveau ce fura noaptea ceva ce ea nu gasea nici ziua!

Se indrepta spre fereastra dar nu apuca sa dea perdeaua la o parte
ca sa vada ce se petrece, ca auzi un ciocanit discret in usa.

Inima incepu sa-i bata sa-i sara din piept si o presimtire ii cotropi sufletul. Privi spre ceas: era aparoape 5 dimineata!

- Cine-i? Intreba ea cu voce groasa si ton aspru.
- Eu.
- Care eu? Nu ai nume? se rasti, incercand sa-si ascunda frica nebuna care puse stapanire pe ea.
- Eu, Niculae!

Ochii i se impaienjenira, gura i se inclesta si mana ii intepeni pe manerul usii. Dupa ce intelese despre cine e vorba, apasa indelung pe clanta, uitand sa mai rasuceasca cheia...
Intr-un tarziu reusi sa deschida. 
Purtand intunericul in spate, in cadrul usii se ivi, ca o aratare ciudata, un barbat batran, garbov si slab,  si, pentru o clipa, regreta  ca deschisese.
Isi facu cruce cu limba si...  se gandi chiar sa  inchida usa insa corpul nu-i raspundea la comenzi.

- Geni, nu te speria! Eu sunt, rosti barbatul printre horcaiturile unui plans cu sughituri, aproape neomenesc.

Ea reusi intr-un tarziu sa-si miste mana si, stergandu-si ochii, incerca sa se convinga pe sine ca omul din fata ei era cu adevarat Niculae al ei.
El parea infricosat, cu capul chel, descoperit, cu doi ochi infundati in orbite, ce-i rasareau dintre claia unei barbi carunte, crescute salbatic, de care atarnau ciucuri de ghiata.
Purta o haina negra, lunga, prea mare pentru el, sub care se ghicea un corp plapand. Statea cu umerii adusi a frig si a umilinta si in maini strangea, tremurand,  ceva ce semana a bazma. In picioare avea niste incaltari ciudate, relicve ale unor bocanci, din care ieseau  niste carpe negre.
Ea facu un pas inapoi si ii facu semn sa intre, tinandu-si mana la gura, ca pentru a-si opri un strigat.
"Doamne, e cu putinta?" gandi, privind la omul adus de spate ce-i trecea pragul.

Dupa ce inchise usa in urma lui, cazura amandoi in genunchi, intr-o ruga nerostita. El mirosea a pamant, a tutun statut, a ranced, a sudoare veche si a lana uda. I se facu greata.
Isi spuse ca poate ar trebui sa-l imbratiseze. Schita un gest dar ii fu cu neputinta. El, de parca i-ar fi citit gandurile, ii facu semn sa nu se apropie.
Si ramasera asa, stingheriti, fara sa-si vorbeasca. Si in toata tacerea aceea ea se dumiri ca tot ce visase in anii astia, toate cosmarele si presimtirile ei, fusesera gandurile si chinul lui.

Sufletul ei oscila intre calm si panica, intre bucurie si disperare.
Oare ce avea sa se intample acum? Cum va face ea fata 
provocarii acelei zile? Caci nu putea gandi dincolo de clipa.
Ii trecu prin cap sa-I ceara lui Dumnezeu sa ii dea un lesin din care sa o trezeasca doar cand toate vor intra pe fagasul lor. Apoi isi zise ca tot mai bine este sa se roage sa prinda putere si sa aibe curaj... 

Se ridicara intr-un tarziu. Ea isi sufleca manecile halatului si, fara sa scoata un sunet, facu focul in soba cu plita. Puse la incalzit un cazan mare cu apa si pregati toate cele necesare unei bai bune. El statea incremenit, stingher, ca o stana de piatra.
Ea isi lua hainele si se duse in camera alaturata sa se imbrace.
Puse apoi ligheanul cel mare in mijlocul camerei, pe o musama, si ii facu semn barbatului sa se dezbrace.  El se conforma cu oarecare jena.

Nu indrazni sa-l priveasca. Ii zari totusi degetele picioarelor ce aratau nespalate de ani. Cateva erau umflate si negre, cu urme de degeraturi.
Lua un sac din lada de sub fereastra si, fara sa ridice ochii din pamant, stranse toate lucrurile si le vara in el, apoi iesi in curte si le dadu foc. 
El statea gol, fara sa se miste, cu mainile dinainte, ascunzandu-si "rusinea", asteptand parca sa fie secerat de gloantele unui plutonului de executie. 
Ii dadu o fasie de panza, dintr-un cearceaf vechi, sa se acopere. Lua un calup de sapun  si o bucata de prosop vechi, turna in lighean  jumatate din  apa din cazan si il invita sa-l spele.
Facu asta fara sa se gandeasca nici la el, nici la corpul schilodit ce-l avea in fata, ci asa, mecanic, ca si cand ar fi spalat podelele. Din cand in cand, el mai scotea cate un geamat si asa se domolea si ea din frecat! Il limpezi apoi cu apa ramasa in cazan si il infasura intr-un cearceaf.
Desfacu patul, ii dadu o camasa de noapte de-a ei si il ajuta sa se bage in asternut, acoperindu-l ca pe un copil.
Stia ca operatiunea asta trebuia repetata, dar obosisera amandoi.
Sub papuma, Niculae tremura ca varga.

Stranse toate, arunca apa, devenita pamantie, si  pregati un castron cu lapte cald, in care baga un colt de paine uscata...
Intra apoi in camera copiilor, o scula usurel pe cea mare, ii dadu vestea intoarcerii tatalui lor si ...  imbracandu-si paltonul iesi in graba.
Se mira si ea de cum i se limpezisera gandurile.

Afara ningea des dar viscolul se mai linistise.
Frigul sanatos ii facu bine. Zapada ii intra imediat in pantofii decupati, singurii pe care ii avea, peste care uitase sa-si mai traga galosii, dar nu simtea nimic, in afara unor gloduri ce i se asezara in podul talpilor.
In graba cu care mergea, infruntand ninsoarea, salul ii 
aluneca de pe cap si zapada o napadi, tansformandu-se, in parul ei carunt, intr-o cununa de gheata...

Se luminase de-a binelea cand ajunse in fata casei surorii ei.
Mariuca amuti la aflarea vestii. Cu lacrimile inodate in barba, ii facu un pachet cu de-ale guri si unul cu ceva haine... .

Drumul parcurs prin troiene si intalnirea cu sora ei o linistira total. Se simtea acum mai calma, senina, gata sa-si reia viata din punctul in care i se impotmolise. 
Stia ca va trebui mai intai sa-si ingrijasca omul! Cu siguranta sa-l scape de suferinte nu avea sa fie la fel de simplu ca si cu paduchi din hainele lui, pe care le arsese in curte!
Ce avea sa se intample? Cum va trebui sa inoade ea firele vietii lor? Astea erau intrebari al caror raspuns avea sa-l gaseasca treptat. Stia asta.
Ar fi dorit sa se intample o minune si, la intoarcerea acasa, Niculae al ei, odata cu baia, sa redevina cel care a fost, cel pe care ea il stia si il visase in tot acest rastimp...
Dar fura deajuns minunile acelei zile!
Omul ei aparuse din morti si Dumnezeu o oprise la timp inainte de a comite ireparabilul!
Ce avea sa urmeze... era doar viata!

Drumul de intoarcere spre casa i se paru ceva mai lung dar... se gandi  la cel facut de el si isi stapani nerabdarea.
Stia ca de ea depindea ca lucrurile sa mearga...

Cand intra pe poarta,  se opri sa-si traga sufletul. In curte hainele lui inca mai ardeau mognit.
Nu mai ningea si o raza de soare plapanda se ivi la rasarit, aidoma sperantei din sufletul ei. 

"Incepand de azi ziua se mareste... e si asta un semn!" murmura ea.

Isi scutura  zapada din par, respira adanc si isi sterse fata uda de lacrimi cu maneca paltonului. Era chiar bucuroasa.

Clopotul bisericii din sosea anunta inceputul Liturghiei.
In casa, omul ei si copiii o asteptau, fiecare cu nevoiele lui... 

"Da-mi putere, Maicuta Sfanta!" murmura ea, facandu-si semnul crucii si, deschizand usa, intra cu curaj in casa si in noua ei viata! 




marți, 1 decembrie 2015

SERTARUL BUNICII

Scrinul din camera bunicii era un obiect sacru, de neatins, si poate de aceea si cel mai tentant pentru mine si sora mea!
Mobila aceea masiva, cu intarsii si manere de sidef,  care se deschidea cu dificultate, scartaind din toate incheieturile, avea trei sertare. Si cel din mijloc era singurul incuiat!
In mod inevitabil curiozitatea noastra era cu atat mai mare cu cat accesul ne era interzis si, cum "cine cauta gaseste", am  gasit si noi, intr-o buna zi, ascunsa intre prosoapele pentru musafiri, cheia ce avea sa ne dezvaluie misterul sertarului bunicii!

Parca si acum simt emotia, starnita de curiozitate dar si teama de a nu fi prinse comitand un sacrilegiu! Stiam ca faceam un lucru interzis si vinovatia imi accelera bataile inimii atat de tare incat puteam sa-mi vad bluza saltandu-mi ca si cum as fi avut ascuns in san  un porumbel!
Amandoua am fost insa surprinse sa gasim acolo ... doar doua elegante cutii de palarii, una mai mare si cealalta mai mica, cu chiutori si manere din piele maron si chiar o mica inchizatoare.

Cu mainile tremurande am ridicat capacul cutiei celei mari. Nu era inchisa. Intre cutele captuselii din matase de culoare creme, usor fronsata si delicat finisata cu o bentita din saten, se aflau haine, toate de culoare neagra, deasupra carora era un bilet.
Inainte de a "explora" continutul, m-am grabit sa citesc biletul.
Pe o bucata de hartie, ingalbenita de vreme, cu caligrafia inconfundabila a bunicii era scris:
"Haine pentru inmormantarea mea".
Asa de tare ne-am speriat amandoua incat am renuntat imediat sa ne continuam "cercetarea" asa ca am pus la loc capacul cutiei si am inchis imediat sertarul, avand grija sa punem cheia in locul in care am gasit-o!

A doua zi, cum emotia ne trecuse, ne-am facut curaj si am decis sa vedem neaparat ce haine alesese bunica pentru ziua inmormantarii sale! Aveam incredere in gustul ei desavarsit si eram curioase sa stim ce anume isi cumparase ea pentru "ultimul drum"!
Am cautat cheia la locul stiut dar... ia cheia de unde nu-i!
Sora mea era convinsa ca, in graba, o pusesem aiurea si de aceea n-o mai gaseam. Eu insa stiam ca fusesem descoperite!
Bunica avea un fler deosebit! 
Eram mai mult decat sigura ca auzise scartaitul scrinului si banuise ea ceva! Prevazatoare, schimbase cu siguranta locul cheii!

La vremea aceea tocmai invatasem sa-mi confectionez singura 
imbracaminte.
Bunica imi dadea haine vechi de-ale ei,  pe care eu le descoseam cu atentie, le calcam si apoi imi croiam pentru mine haine "noi".
Intr-o zi, in cautare de "materiale" pentru o fusta, din buzunarul unui vechi pardesiu dat de bunica spre a fi "sacrificat", cazu cheia sertarului de care aproape uitasem. Cred ca bunica uitase si ea ca o ascunsese acolo.

Desigur nu am rezistat tentatiei de a cauta din nou in cutiile de palarii din sertarul ferecat!
De data asta am fost mai precauta si mi-am luat toate masurile sa nu fiu descoperita!
Am descuiat si am tras sertarul cu mare grija, apoi am ridicat usurel
capacul cutiei celei mari: biletul era deasupra, de data asta, nepliat si cu scrisul la vedere! Sub cuvintele scrise odinioara, era o... completare, facuta cu cerneala rosie:
"Nimeni nu are voie sa puna mana!"

Avusesem asadar dreptate: bunica stia ca am umblat in sertar si, in mod evident, mesajul ne era adresat!
Cu tot avertismentul am continuat "explorarea".
Calcate si pliate desavarsit, hainele cernite, toate noi, erau asezate
in ordinea in care urmau sa fie imbracate:  chiloti, sutien, ciorapi - si ce ciorapi! din matase adevarata cu mansete elegante si jartiere imbracate in dantela facuta de mana! - un furou de saten brodat, o fusta; bluza, tot din saten natural, avea gulerul si mansetele decorate cu o rujă ingusta din dantela facuta cu acul, a la francaise; era si o vesta, un fel de taior la un rand  cu aspect de redingota si o linie desavarsita.
In cealalta cutie era o mica si eleganta toca, in care era infipt un ac de palarie cu perla si, intr-un saculet de panza, o pereche de pantofi noi, din piele fina ca manusa, cu toc mic si delicat, umpluti cu hartie fina, pentru a le pastra forma.

M-am chinuit sa reasez lucrurile la loc si, inchizand sertarul, mi-a scapat un oftat. Descoperirea acelor lucruri ma intristase un pic. Stiam ca in acele cutii frumoase, era ultima ei dorinta, pliata cu perfectiune, un fel de testament nescris. 
Atinsesem de fapt partea materiala a unei povesti triste care incepuse cu multi ani inainte sa ne nastem noi, atunci cand bunica si-a ingropat intaiul nascut, mort de tifos, in timpul razboiului, la numai 18 ani!
Auzisem, nu stiu cum si nici de la cine, ca atunci, coplesita de durere, a pregatit  haine de inmormantare nu numai pentru el ci si pentru ea, convinsa ca era cu neputinta sa supraietuiasca acelei dureri!
Dar... se inselase: a supravietuit sarmana, caci nu stie omul cate poate indura!
Nu a uitat insa de el nici o zi din viata ei!  Daca, din intamplare, luandu-se cu  ale vietii, in vreo zi, pentru putin timp, isi abatea gandul de la fiul ei... se rascumpara punandu-se la treaba.
Atunci facea orez cu lapte si framanta gogosi pe care apoi le impartea in vecini!

Si asa a trait, biata de ea, pana ce, dupa multi ani, Domnul s-a indurat si a luat-o la El!
De plans.... a plans atat de mult, pana ce lacrimile i-au secat!

Dupa demolarea caselor noastre, din timpul lui Ceausescu, si mutari repetate, am pierdut urma scrinului, ca si a multor altor lucruri incarcate de povesti ramase doar in memoria mea!

Nu stiu insa prin ce minune, una dintre cutiile de palarii a ramas la mine, parand un minunat obiect de decor retro... dar fiind legatura mea cu trecutul!
Pana in ziua in care, una din iubitele fiului meu, intr-un exces de zel... neo-renovator, pe cand eu lipseam din tara, a aruncat-o la gunoi, considerand-o "prea mare, inutila si... demodata"!
Si... pentru lovitura pe care mi-a dat-o, spre rusinea si neputinta mea, ii port pica inca si astazi!


Despre alte sertare de... bunici, mai puteti citi... aici!

 

duminică, 29 noiembrie 2015

IN LOCUL CUVINTELOR MELE

 29 Noiembrie 2015   

Pr. Răzvan Ionescu,
Paroh al bisericii Sf Parascheva si Sf Genoveva din Paris

Chemați de clopotele de la Notre Dame

Vă întrebați cum ar putea să sune public un apel la rugăciune într-o țară în care separația Stat-Biserică împinge de câteva secole trăirea religioasă dinspre spațiul social înspre cel privat? Vă întrebați poate cum este posibil ca un astfel de îndemn să se audă public pentru prima oară, după trei secole de asurzitoare tăcere, purtând marca inconfundabilă a eficienței comunicaționale specifice rețele­lor sociale, veșmânt nou la o atât de veche nevoie a omului, și anume, aceea de ocrotire din partea Celui de Sus Care ne iubește? Momentele de mare cumpănă, de agresiune împotriva omului și a umanității, petrecute pe harta Parisului în numele unui dumnezeu al violenței și al răzbunării în care cu siguranță nici o religie nu se regăsește, au dat naștere, în chip inspirat, chemării declinate prin „priezpourparis”, „priezpourlafrance” sau „prayforparis”. Și nu e totul. Sâmbătă seara, primeam în cascadă îndemnuri pe sms : `Un message à faire passer ... Ce soir une bougie aux fenêtres pour ces attaques à Paris et St Denis, pour les victimes, pour les familles des victimes, faites propager le plus vite possible cette chaine. Faites passer ce message à tout votre répertoire pour qu’il remonte jusqu’à Paris afin de montrer que la solidarité française est bien plus forte que la violence!!!!!~. Uimitor, nu ? O candelă arzândă pentru Franța de azi, pentru Parisul îndoliat de barbaria islamistă. Odată trecut primul șoc, oamenii se lăsau purtați de nevoia de a se aduna acolo unde s-a murit. Să aprindă o lumânare. Să se roage împreună, chemați de clopotele de la Notre Dame. Să se reculeagă pe străzile care cu o zi înainte cunoscuseră atingerea sângelui și a morții... solidaritatea se simte palpabil, exprimată pe stradă, cu toată inter­dicția manifestărilor în spațiu public asociată planului Vigipirate în curs. Tensiunea este și ea prezentă: de ajuns un zvon de arme în Place de la Republique pentru ca oamenii să încerce cu înfrigurare să se salveze. Impresionant.

Întâmpin îndemnul de a scrie despre evenimentele recente din Paris ca pe o ascultare venită prin viața Bisericii. Personal, îmi vine mai ușor să tac. Noi, românii, ne aflăm la atât de puțin timp după tragedia de la Colectiv, pe care o purtăm cum putem la Sfântul Altar, liturghisind la lumina lumânărilor aproape ca o fugă de reflectoarele luărilor de poziție publice, care mai de care punând punctul pe i-ul vino­văției cuiva. O nouă tragedie ne sfâșie acum, semn al tendinței vremurilor încărcate pe care le trăim, și purtarea durerii este prilejul unei reconsiderări lăuntrice, un îndemn de recalibrare interioară, în propria ta viață și în relația cu ceilalți. Noi, românii parizieni, continuăm să simțim românește, purtând de aici greu­tățile poporului nostru deopotrivă cu cele ale neamului în mijlocul căruia pronia dumnezeiască ne-a adus, ca prin mărturia noastră de viață, Domnul să câștige suflete pentru veșnicie.
Ceea ce îmi pare un semn minunat al vremurilor grele pe care le trăim este lumina care izbuc­nește acolo unde întunericul pare să-și fi făcut socotelile lui: chipul în care oameni care au privit moartea în față au reușit, în Colectiv sau în Bataclan, să-și pună viața unii pentru alții, să ajute ignorând pericolul pentru propriile vieți. Este irumperea învierii acolo unde credeai că nu mai ai ce aștepta, dată fiind orientarea oamenilor spre aspecte puțin legate de duhovnicie, ca să nu spunem chiar la unii, potrivnice ei. Ceea ce arată încă o dată că Învierea poate răsări oriunde, chiar și acolo unde judecățile omenești deznădăjduiesc. Trăim fără îndoială un timp apăsător prin ceea ce s-a întâmplat, și mai ales pentru ceea ce riscă să se mai întâmple. Ni se spune că risc zero nu există. Că problema nu se pune dacă se va mai întâmpla, ci când și cum. Avem prilejul să deplângem lipsa de repere duhovnicești a celor pentru care ne rugăm să îi lumineze Dumnezeu să ia decizii înțelepte, inspirate. Dar când te dezinteresezi public de referințe­le duhovnicești, cum te poți deschide oare insuflării dumneze­iești? Intențiile sunt poate nobile la nivel de idei și voință politică, dar complexitatea lumii de azi ne cere să așteptăm mai mult decât atât.

În orice caz, rezistența în fața agresiunii ne unește. Oamenii reacționează într-o căutare de a nu se lăsa copleșiți. Să arate că nu se lasă intimidați de apăsarea teroristã. Nu se simte nimeni în siguranță. Ceea ce, paradoxal aici, unde educația nu a cultivat valorile creștine, poate naște în sufletele multora un fior al rugăciunii, al căutării ocrotirii de care avem atâta nevoie, în aceste suflete educate la școală în profundul respect al unei laicități care rimează pentru mulți cu dezin­teresul pentru viața religioasă. Cum să înțelegi că te trezești brusc în plin război în condițiile în care nu dorești decât să-ți vezi de treburile tale, de viața ta, amenințat de un islamism promovat deopotrivă de nativi francezi, ale căror valori de viață au derapat în medii infracționale promovate de ghetto-urile din periferia Parisului? Punerea într-o ecuație cu atâtea necunoscute a propriei vieți, și a celor dragi ai tăi, face ca din matematica calculelor umane să iasă tainic, la iveală, intuiții și frământări care transcend posibilitățile logicii curente … să fie oare acesta prilejul de trezire la viață a unei simțiri creștine a Franței?

Ce este sigur este nevoia noastră de discernământ și de ajutor de Sus. Sfântă Genoveva, ocrotitoare a Parisului și a Franței, al cărei supliciu a continuat și după moarte prin arderea sfintelor tale moaște și aruncarea lor în Sena în timpul Revoluției franceze, miluiește-ne pe noi! Avem nevoie mai mult ca oricând.

luni, 16 noiembrie 2015

FARA COMENTARII - PARIS 13 NOIEMBRIE

Daca popositi aici pentru a citi comentarii legate de atentatul de la Paris din 13 noiembrie 2015 o sa fiti poate deceptionati.
Nu. Nu am scris nici despre nenorocirea din Bucuresti si nici despre cea din Paris nu voi scrie.
M-am rugat si ma rog, aprind lumanari si, incremenita, tac.

Mi se pare dealtfel ca vorbim prea mult si  reflectam prea putin  la bine si la rau, la dragoste si la ura, la cat de mica este linia care le desparte!
Suntem avizi sa stim ce se intampla, dar goana asta dupa stiri si evenimente... nu ne face deloc bine!
Si nu pentru ca ne tulburam, afland despre nenorociri, ci pentru ca ele, nenorocirile, au ajuns un  fapt divers! Si asta ma revolta!

Mi se pare ca Media transforma totul in informatie rece, cu acente agresive, mai dramatice si panicarde in Romania: atatia morti, atatia raniti...
"Ieri aveam o fată arhitect, azi am o foaie cu un număr", spunea, devastat de durere, tatăl unei tinere care şi-a găsit sfârşitul în haosul creat după izbucnirea incendiului din Clubul Colectiv.
Oamenii morti in dezastrele din lumea de azi nu sunt doar numere! Ei au nume, familii care sufera, dureri lasate in urma, lacrimi...
Cata vreme  ne vor fi prezentate victimele ororilor asa, ca procente si cifre, stirile nu vor face altceva decat sa ne imunizeze la suferintele aproapelui!


Frica? De ce sa ne fie frica? Doar cei ce-L ignora pe Dumnezeu se tem! Nu e cazul sa ne facem griji caci Domnul are grija de toate si nimic din ce trebuie sa se intample... nu poate fi evitat, decat prin dragoste, credinta si rugaciune!
Orice s-ar intampla, cel mai important este sa ne pastram credinta! Ea ne da si curaj si putere sa mergem mai departe si sa ne ducem viata fara frici ori frustrari!
Si se pare ca ea, credinta noastra, trebuie sa ne fie incercata! Caci zdruncinandu-ni-se credinta, ce ne ramane? Doar ura!?

Suntem fragili, instabili! Convingerile noastre ne sunt clatinate de vorbe negandite sau gandite dusmanos! Chiar daca ne-am crezut atei sau liber cugetatori... in fata mortii ne dorim o slujba de rugaciune! Nenorocirile ne imping sa ne ridicam ochii spre cer!
Inutil sa cautam vinovati! Vina este comuna! Asa ca... iarta-ne, Doamne!

miercuri, 28 octombrie 2015

BIJUTERII FURATE, BIJUTERII BLESTEMATE



In cartierul in care am locuit, se afla un bloc imens pentru vremea aceea, care avea 18 etaje! 
La cutremurul din '77  a ramas ca prin minune in  picioare - fiind construit pe structura de cadre - dar locatarii, incepand cu cei de la etajul 5, nu au mai avut nici un obiect intreg in casa!

Familia Angelescu locuia la etajul 10 si... nu era o familie saraca.
Amandoi sotii lucrau, pe posturi bine platite, in proiectarea de mari uzine, nu aveau copii iar d.na era ravasitoare ca eleganta,  intr-o vreme in care saracia si standardizarea erau generale si generalizate.
Cum la birou se vorbesc vrute si nevrute, si pasiunea doamnei pentru bijuterii era cunoscuta, mai toti stiau ca o matusa de-a ei impartise, intre ea si un var primar, un set de bijuterii cu diamante, catalogate. Setul cu pricina, facut intre cele doua razboaie de un bijutier celebru din Paris, era format dintr-un colier, o pereche de cercei, un inel, o bratara si o brosa. Ea primise colierul si inelul, iar varul  cerceii, bratara si brosa. Numai ca varul fusese calcat de hoti si bijuteriile primite de el fusesera furate la scurt timp dupa ce primise mostenirea.

Intr-o vara, cei doi soti - mari amatori de turism,  reusira sa obtina aprobare pentru o excursie in Cehoslovacia.
Lasara o cheie  vecinei in care avea incredere, sa ude florile si sa aiba grija de casa, si... plecara linistiti.

La scurt timp dupa plecarea lor, la usa se prezentara niste hamali
care urcasera pana la etajul 10 un dulap imens. Transpirati si duhnind a bere, sunara in disperare la usa fam. Angelescu, apoi incepura sa sune la toate usile.
O femeie in halat de baie iesi din apartamentul vecin.
- Imi pare rau dar familia Angelescu este in concediu; dar care este problema?
- Ce sa fie, doamna, o livrare de mobila! Or fi ei plecati dar noi ce facem acum? Imposibil sa ducem dulapul jos! Il lasam aici si gata!
- Pai ... eu am o cheie, ca sa ud florile dar... stiu si eu? Nu mi-a spus nimic vecina, se codi femeia.
- Pai nu avea cum sa stie doamna ca venim acum, ca abia acum s-a bagat marfa si asta e o comanda facuta acum 6 luni! O fi crezut saraca ca a pierdut si banii, caci totul este platit, doamna! Uitati factura - si ii intinse o hartie cu doua stampile mari.
Va rugam, ajutati-ne daca aveti cheia, deschideti sa bagam mobila in casa, ca ne-am rupt spinarea pe scari si in plus cu asa ceva nu se mai intalneste vecina dumneavoastra! Ne dati doar o semnatura, bagam dulapul in apartament si gata! Pe incredere ca... oameni suntem!

La vremea aceea nu erau nici telefoane mobile si nici Ikea cu dulapurile ambalate pe bucati nu ajunsese pe aici! Dulapul era efectiv montat, mare si greu si ocupa intregul palier! Cum sa nu deschida biata vecina in vremurile acelea, cand, ca sa cumperi o mobila erai fortat sa uzezi de toate pilele pe care le puteai pune in miscare? Ce ar fi zis D.na? 
Si femeia deschise usa, semna factura si chiar le dadu "baietilor" 10 lei de-o bere - stia ca vecina o va despagubi - si dulapul ajunse in casa!

A doua zi, cand femeia veni sa ude florile, realiza nenorocirea: casa era goala!
Pentru ca, odata cu dulapul buclucas, in apartament intrase si ... hotul! Aflat in dulap si ajuns direct in casa,  a avut vreme berechet sa cotrobaie in liniste si sa demonteze casa ca pentru mutare.
Nimeni din bloc nu a vazut si nici nu a auzit ceva!

Pe atunci era la mare cautare ... totul : casetofoane, televizoare, video-playere, haine, tablouri, timbre, carti, si, desigur, bijuterii. Era atata penurie incat orice voiai sa vinzi vindeai! 

Vecina isi smulgea parul din cap si se tanguia... ca nu avea cum sa-i anunte pe Angelesti ca sa-i avertizeze!
Chema totusi Politia, desi nu se indoia ca va fi prima banuita! Politia insa parea ca nu se intalnea pentru prima oara cu un astfel furt, tehnica hotului din dulap avand chiar un nume de cod!

Sotii Angelescu, cand s-au  intors din excursie, au realizat ca erau... efectiv saraci!
Ca o stranie coincidenta, in vara aceea mai multi colegi de serviciu fusesera pradati in vreme ce erau plecati in concediu si, daca tehnica ar fi fost aceeasi ai fi putut crede ca era mana aceleiasi bande de hoti.
Numai ca aici era o lovitura prea precisa. Atat de precisa incat sotilor Angelescu incepura sa le fie frica. Din  casa disparuse aproape totul, pana si perdelele! Carnetele de CEC, cu valoare fixa de 5000 de lei, care participau la o loterie cu care puteai castiga o masina marca Dacia, fusesera furate si lichidate chiar in ziua venirii lor in tara, perfect legal, cu ajutorul buletinelor de identitate,
ramase acasa, in birou! Bijuteriile primite mostenire, impreuna cu altele cumparate, fusesera ascunse ascunse sub doua dale de parchet de sub patul din dormitor... si fusesera gasite si furate! 
Acest "amanunt" ii facura sa se intreabe daca nu cumva lovitura a fost data tocmai pentru a recupera cealalta jumatate a setului celebru de bijuterii! Si mai era o intrebare: cine ar fi putut fi atat de precis si de informat?

Dincolo de paguba materiala, incepura sa se teama de-a binelea pentru viata lor! Incercara totusi sa dea piept cu ADAS-ul (ASIROMUL de azi) pentru ca, pentru bijuterii, avea acte, chiar o polita de asigurare si poze, facute, asa cum scrie la carte (poze in care d.na le purta, precum si cu ele asezate in cutia lor de origine)!
Spera ca va  primi macar pentru ele ceva despagubiri.
Desigur exista si posibilitatea ca Politia sa ii gaseasca pe hoti si sa recupereze astfel cate ceva insa... era greu sa mai fi optimist dupa o asa lovitura minutios pusa la punct!

Politia nu descoperi nimic, iar ADAS-ul ii invinui de neglijenta 
pentru incredintarea cheilor casei, si, in consecinta,  nu le dadu nici o despagubire! Astfel, practic, sotii Angelescu, la 45 de ani, luara viata de la 0!

Intr-o zi, un coleg ii sopti doamnei ca in subsolul Politiei capitalei, s-ar afla un adevarat tezaur. 
Lucrurile gasite la hotii prinsi si nereclamate ori cele confiscate de la bisnitari si traficanti,  erau depozitate acolo si date apoi spre 
vanzare celor cu... relatii sus-puse!
Generalii si coloneii din politie, armata sau securitate, turnatorii de prin ministere ori de aiurea, directorasi descurcareti si secretare cu trecere, cumparau de acolo, la preturi de nimic, blanuri, bijuterii, obiecte de arta, aparatura de tot felul de ultima generatie, toate de furat, cu care isi "cadoriseau" sotiile, amantele ori rudele!
Era un mod tacit ca cei de la putere sa fie rasplatiti, fiindu-le permis sa achizitioneze, la limita legalitatii si la un prêt de nimic, ceva ce nu le apartinea. 
Unii dintre cei pradati de hoti nu aveau acte pentru a demonstra ca sunt proprietarii obiectelor disparute,  altii se temeau sa nu li se impute averi ilicite si preferau sa nu reclame furtul si, adesea, desi hotii erau prinsi si asupra lor se gaseau lucruri ce nu le apartineau, cum ele nu erau reclamate...  intrau in averea "poporului"... la dispozitia celor cu pile si relatii !
Acolo, intr-unul din subsolurile Politiei capitalei, cu o anume aprobare data de anume persoane se putea intra si cumpara deci obiecte rechizitionate sau furate!

Cand auzi asta, D.na Angelescu se gandi ca poate, daca ar ajunge acolo, ar putea gasi macar una din bijuteriile furate, pe care era dispusa chiar sa le cumpere.
Cum si securistii erau "oameni", d.na Angelescu cauta si gasi si ea pe unul  care voia sa o ajute! Cu un cadou substantial obtinu astfel o aprobare de intrare in... buncarul cu comori!

Veni si ziua cu pricina.
Din cale afara de speriata, D.na Angelescu, insotita de varul ei, mostenitorul pagubit al celeilalte jumatati a setului complet de bijuterii, patrunse in locul cel mai valoros al capitalei.

Subsolul era un fel de magazin de lux, un adevarat supermagazin cu de toate, de la brichete la blanuri de toate culorile, felurile si marimile, frumos asezate in galantare,  bijuterii extrem de pretioase, aranjate in vitrine luminate de iti luau ochii; statuete, argintarie, lampi de Murano, cristal, ori Galee.uri originale, cat despre electronice... cat vedeai cu ochii, toate asteaptau sa fie cumparate si nicidecum retrocedate.
Printre tejghele si galantare, doamne planturoase, insotite domni imbracati la 4 ace,  isi faceau "cumparaturile". Preturile... ca pentru clasa muncitoare!

Se uitara ei cat se uitara, fara insa sa regaseasca diamantele in cauza. Varul avu o idee si se apropie de cea care parea sefa raionului de bijuterii, o blonda oxigenata,  cu un coc plin de bucle insirate ca sarmalutele in oala si ochii strident rimelati.
- Doamna noi cautam sa oferim fiicei noastre un cadou  - tocmai a terminat medicina. I-am cumparat niste cercei si tare am dori sa ii luam si un colier. Am vrea totusi sa ii facem o garnitura. Nu aveti ceva care sa semene cu asta? si scoase din buzunar o poza cu cerceii mosteniti si... furati!
 - Nu va pot ajuta! Imi pare rau. Aici sunt doar unicate! raspunse sefa si, zambind amabil, se departa imediat.
Dezamagiti, au plecat caci era clar: ceea ce cautau ei nu era acolo!
In treacat fie spus, pe la birou nu era un secret faptul ca D.na Angelescu isi cauta bijuteriile, caci de la restul obiectelor isi luase gandul dupa vizita in buncarul cu valori!

Timpul a trecut si pentru ei asa cum trece pentru toti!
Sotii Angelescu devenisera insa niste tacuti. Nimic din exuberanta lor de alta data nu mai putea fi regasit in comportamentul de dupa "eveniment" si era vizibila dorinta lor de a nu se mai face remarcati.

Dupa un an, aflandu-se intr-o agentie a Oficiului National de Turism "Carpati", unde cauta bilete pentru un concediu pe litoral, d.na zari inelul sau pe degetul persoanei care ii completa biletele cumparate! Si nu putea sa se insele!
Intepeni!
Ce sa faca, ce sa zica? Functionara de la ghiseu observa ca ceva nu este in regula si intreba:
- "Va este rau?"
- "Nuuu, dar..."  fu tot ce reusi sa articuleze. Isi trecu mana prin parul deja umezit de transpiratie, si, cand se simti in puteri, smulse biletele din mana femeii si iesi in graba din agentie.
Ajunsa la birou, se prabusi in scaun si povesti intamplarea.
Colegii incepura sa-si spuna parerea, care, cum, iar ea incerca sa se concentreze spre a gasi solutia potrivita.
In nebunia iscata nu observa insa ca doar unul din colegi tacea, dus pe ganduri.

Povestea are o urmare halucinanta pe care o sa o povestesc insa... alta data!




sâmbătă, 30 mai 2015

UMBRA DIN TABLOU

Prin anii '80 m-am angajat intr-un institut de cercetari medicale.
Venirea mea in colectiv a facut ceva valuri la vremea aceea, cand lumea se temea de oricine si nimeni nu cunostea cu adevarat pe nimeni!
Pe postul pe care fusesem incadrata, lucrase ani la randul o doamna care facuse o... coma alcoolica, din care cu greu scapase cu viata! Aflasem ca persoana cu pricina - dupa multe luni de spitalizare - fusese internata intr-o clinica de dezintoxicare.
Evenimente din astea se auzeau rar pe atunci asa ca, avand in vedere aceasta situatie inedita, angajarea mea starnise si ea oarece rumori, in completarea barfelor obisnuite.

Dupa vreun an, intr-o zi, pe la amiaza, usa se deschise larg si in birou intra o doamna aratoasa, zvelta si dichisita, afisand un zambet cuceritor care-i dezvelea dintii frumosi si ii facea doua gropite adorabile in obraji! 

Privirea mi-a fost imediat captata de mainile sale, cu unghii mici si rotunde, absolut superbe, cu o manichiura impecabila si o gestica extrem de eleganta.
Colega mea ne-a facut prezentarile si, intinzandu-mi frumoasa ei mana dreapta, imi arunca din ochii ei frumosi, cu gene rimelate, un manunchi de fulgere cu care m-a sageta, in timp ce gura-i carnoasa afisa un zambet conventional, menit sa mascheze o ranchiuna abia retinuta! 
Am inteles atunci ca doamna, care se prezenta Claudia, nu era alta decat predecesoarea mea! 

Dupa cateva minute de conversatie clasica - cu intrebari de tipul "ce mai faci", "cum te simti", "cum iti merge" si cu raspunsuri la fel de conventionale, date printre hohote de ras pe jumatate false, Claudia isi lua ramas bun, fara a mai cadadixi a-mi adresa vreo privire.

Desi nu aveam nici o vina, nici pentru dependenta ei de alcool, cum nici pentru lunga ei convalescenta, necesara curei de dezalcoolizare, in mod evident, faptul ca ii ocupasem locul de munca ii creease oarece ranchiuna, pe care am inteles-o imediat!

Vizita Claudiei fusese una de curtuoazie doar pentru vechii ei colegi!  Nu insa si pentru seful personalului, un tip alunecos cu 
calitati de securist, cu care de fapt venise sa discute si cu care se intretinu mai bine de un ceas.
Si intalnirea isi avu roadele ei!

Peste nici o luna, Claudia reveni la lucru, pe post de dactilografa!
Am inteles ca ii mai lipseau cateva luni de munca, pentru a iesi la pensie cu vechimea integrala, asa ca nimeni din conducerea institutului nu s-a impotrivit revenirii ei in vechiul colectiv, desi schemele de angajare a personalului, la vremea aceea, erau declarate mereu ca "blocate".

Biroul ii fu instalat in biroul pe care il imparteam eu cu colega mea si admosfera, chiar daca la inceput usor formala, parea absolut agreabila!

O priveam cu admiratie cand mainile ei frumoase si perfect ingrijite alunecau cu eleganta pe claviatura masinii de scris! Am indragit-o si cred ca si ea, simtind asta, si-a lasat deoparte antipatia gratuita fata de mine!

Intr-o dimineata, in timp ce-mi agatam haina in cuierul asezat langa biroul Claudiei, nu stiu cum ne-am ciocnit una de alta si... ups! Am simtit un miros de alcool proaspat!

Nici azi nu uit starea ce m-a cuprins, un amalgam de sentimente care imi accelerara pe loc pulsul. Era si spaima si o jena infinita si mai ales o mare deceptie!  
Tot ce am fost in stare sa fac a fost sa ma retrag iute si sa las capul in jos, stanjenita din cale afara, evitandu-i privirea!
Cred ca am si rosit!
Simteam ca descoperisem ceva ce nu ar fi trebuit: Claudia se reapucase de baut!
Imi parea atat de rau pentru ea, ca si cand ar fi fost vorba de propria mea nereusita! Pacat de timpul in care fusese aproape de izbanda!
Imi imaginam deja cum lucrurile aveau sa o ia din nou razna si ma temeam ca isi va pierde din nou slujba.
Recuperarea ei fusese deci un fals!
Nu luam insa in calcul ca viata - singurul lucru cu adevarat important -  ii era cu mult mai expusa decat reputatia!
In Romania, alcoolismul - cel putin in acea vreme - era mai mult o chestie de rusine decat o boala, uneori mortala! 

Lunile treceau cu repeziciune.

De la momentul acela penibil nu a trecut mult timp si toata lumea a inteles realitatea!
Atitudinea ei se schimbase vizibil: radea necontrolat, vorbea repede si impiedicat, ochii ii erau mereu tulburi si mainile aveau un usor tremurat. 
Intr-o zi veni cu un dinte lipsa, in alta zi cu arcada sparta...
Adesea intra in laboratorul de hematologie si cerea o vata cu alcool pentru ca, vezi-Doamne,  o durea o masea... 
Nimeni nu zicea nimic... 
Cand intra in birou cu falca umflata de tamponul de vata... stiam care era cauza! Mainile ei frumoase incetau sa mai tremure si, pentru cateva minute, era calma. Apoi iar iesea din birou nelinistita!
Nimeni nu indraznea sa-i spuna nimic. Duplicitari, ne faceam ca nu observam! Lasitatea noastra, invaluita in tacere, o arunca insa pe zi ce trece in abis!

Eu eram tot mai speriata, mai ales cand eram singura cu ea in birou. Ma temeam de o criza, avand in vedere faptul ca nu ar fi fost pentru intaia oara... Recunosc ca ma tulbura.


Incepuse, cu mare haz, sa-si numere descrescator zilele ramase pana la pensie. Cu cat numarul lor scadea, cu atat precautiile ei de a nu arata ca isi reluase obiceiul dispareau.

Bucuroasa, si din cale afara de volubila, ne anunta ca isi va serba pensionarea impreuna cu tot colectivul, in pofida faptului ca erau vremuri grele, cand era o adevarata batalie sa gasesti alimente si sa organizezi asa ceva!


Nu stiu cum si cand a reusit ea sa se pregateasca, nici cine a ajutat-o, insa, intr-o sambata frumoasa de iunie, se intinse in biroul nostru o masa plina de bunatati, la care fu invitat tot colectivul, fara nici o deosebire, de la profesor la ultima infirmiera!


Claudia era radioasa!

Svelta, imbracata cu un taior elegant, ecru, sub care purta o bluza de matase, verde crud, culoare ce ii scotea in evidenta ochii mari, de culoarea castanei coapte, si pielea fina si alba a fetei, era de-a dreptul frumoasa!  Pantofii ecru, cu tocuri potrivite, atrageau atentia asupra picioarelor ei frumoase, cu glezne subtiri. 
Era o femeie care, in pofida oricaror comentarii, nu isi arata varsta si pe care iti era mai mare dragul sa o privesti!

Pe marea masa de sedinte erau aranjate platouri cu de toate: mancare multa si buna, bautura alcoolica si nealcoolica, si noi toti plini de buna-dispozitie... de parca nu ne aflam in cele mai negre zile ale epocii de aur!

Adunasem ceva bani, pe care i-am pus intr-un plic si i-am oferit drept cadou, un  obicei impamantenit pe care nu l-am agreeat niciodata!
Claudia ne-a animat pe toti cu veselia ei si nimeni nu gasi ceva deplasat in comportamentul ei. Eu insa o urmaream cu atentie sa vad ce bea. Pe birou erqu cateva sticle de Cico, o bautura racoritoare din vremurile acelea, care avea un gust sintetic de portocala, un fel de Fanta de azi, din care ea sorbi incet cu inghitituri mici mai tot timpul! Nu stiu insa daca acolo nu era si ceva Vodka!

La vremea aceea nu era usor sa ai instantanee de la o petrecere! De "selfi" nici nu putea fi vorba! 
Dr. Popescu, pasionat intre altele si de fotografie, veni cu un aparat profesional si ne facu o multime de poze. Cum se tot lauda cu laboratorul lui foto, Claudia il ruga sa ii faca si ei o fotografie mare, cu tot colectivul!
Si doctorul se angaja sa ii faca chiar un adevarat tablou si sa i-l daruiasca drept amintire.

Sarbatorirea retragerii Claudiei se sfarsi cu bine, fara incidente, fara derapaje! 
Oricum a fost o petrecere pe cinste!

Luni, cand am revenit la birou, am privit cu strangere de inima biroul gol, in fata caruia nu se mai afla Claudia. 
Ma invatasem cu ea si, cu toata teama mea zilnica legata de starea ei, devenise, in ultima vreme, parte din existenta mea!
Toata ziua nu am vorbit decat de ea!

Spre dupa-amiaza telefonul suna.
Colega mea ridica receptorul. Si, fara motiv... dintr-o data mi se puse o piatra pe inima. 
O liniste grea se asternu in birou in timp ce priveam chipul tras al colegei mele. Ochii ei, usor migdalati, se umplura de lacrimi, gura i se stanse si rostind un "nu se poate" sfasietor... isi trecu mana prin par, apoi lasa receptorul jos complet ravasita.  Claudia murise! 
De data asta coma alcoolica o trecuse "dincolo"!



sursa:rusbianca.ro
Laboratoarele erau déjà goale, asa ca, neavand pe cine anunta, ramaseram singure, noi doua, complet tetanizate, minunandu-ne de festele pe care le joaca destinul si plangand-o in tacere pe nefericita Claudia.

Nu stiu cata vreme am ramas asa, tacute si incremenite, stiu doar ca ne-a trezit doctorul Popescu care venise sa faca de garda in locul unui coleg. Intra in birou brusc, fara sa fi apucat sa ne dam seama daca batuse sau nu la usa, fluturand in mana un pas-par-tout marimea A4 si o multime de poze...
- Ia uitati, nenica, ce a iesit aici. Asa ceva nu ati mai vazut in viata voastra! striga el, fara sa ne observe tristetea, fiind si el vizibil tulburat.
- De sambata tot lucrez la astea si priviti si voi ce a iesit! Nici nu pot sa va dau pozele astea ca ma fac de rusine!

Dr Popescu era un tip extrem de simpatic si avea un fel de a vorbi care relativiza orice nenorocire ar fi existat in viata!
Ne-am uitat una la alta si apoi am privit pozele.
Imaginile erau color. Toti aratam veseli si parca obiectivul surprinsese intreaga admosfera, placuta si amicala, care ne stapanise in ziua aceea. Claudia insa ... nu aparea in nici una poze! Corpul era insa... fara cap, in locul fetei fiind doar...  o umbra!
Marturisesc ca niciodata nu am vazut si nici nu am auzit de asa ceva!
Tabloul cu intreg colectivul, promis de dr. Popescu Claudiei, era perfect doar ca persoana centrala a fotografiei nu avea chip! Si acelas lucru se regasea in toate celelalte poze - fapt ce excludea o eventuala greseala de developare! 
Ceva bizar ramasese imortalizat pe pelicula!
Ne-am minunat, ne-am privit din nou semnificativ ... apoi 
i-am dat doctorului vestea despre moarte Claudiei!
Si am lacrimat cu totii... nefericiti, uimiti, blestemand pacatul acela, intrat in ea, cine stie cum si de ce, care a pierdut-o, privandu-ne pe noi de ea, iar pe ea... de viata!

Din fotografia inramata, ramasa pe biroul la care lucrase... umbra asezata ca o prevestire pe chipulul ei isi purta misterul! 

Era posibil ca ea, sarmana, sa fi incetat sa mai existe chiar mai inainte ca moartea sa o rapeasca si aparatul de fotografiat  sa fi surprins  in mod absolut ciudat asta?!

Cine stie?

Oricum intamplarea aceea m-a marcat, dezvaluindu-mi inainte de orice pericolul indiferentei anturajului in fata problemelor grave ale vietii noastre si ale semenilor nostri!
De ce oare ne temem sa ii ajutam pe cei care se afunda in vicii distrugatoare? O intrebare la care merita sa reflectam.
In fata neputintelor firii sale omul ramane singur! 
De unde sa aiba putere sa urce panta pe care a alunecat pana in abis? 
Eu am raspunsul meu... dar fiecare e liber sa-l afle!

Marturisesc ca port pe constiinta, de atunci, o umbra, o umbra asemenea celei din fotografiile din care Claudia disparuse, inainte chiar de a pleca din lumea asta, ducand cu ea nefericirea care a pierdut-o!
Iertare!