Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 27 iulie 2024

NORDUL PIERDUT

Uneori devin și mamă... de împrumut. 
Un suflet rătăcit mi s-a destăinuit, iar cuvintele de mai jos sunt izvorâte din compasiune si înțelege. 
Le așez aici, stiind că fiecare dintre noi are câte o noapte in care Nordul vietii este pierdut… și calea de ieșire la lumină pare imposibil de găsit. 




O noapte cu lună plină.
Așezat pe malul lacului, în același loc în care venea de ani buni ori de câte ori dorea să se întâlnească cu sine, trupul îi tresărea de panică.

Îi trecu prin minte, ca o fulgerare, că teama aceea ar putea fi semn că a ajuns, într‑un fel sau altul, la un capăt de drum.

Era epuizat — aidoma unui alergător de ocazie.
Îmbătrânise?
Gândul îl neliniști. Se ridică brusc, de păr­că depărtarea de luciul apei avea să‑i aducă o altă stare.

O presiune ciudată în piept îi tăie respirația. Rămase în picioare, încercând să‑și revină.
Oh, de‑ar fi putut păși pe drumul de lumină pe care luna îl așternea pe oglinda lacului!
Încerca un soi de suferință, un regret nostalgic — asemănător cu cel din copilărie, când a aflat că Moș Crăciun nu există.

Se regăsi apoi, fără să știe cum, în mijlocul unui zăvoi în care era sigur că nu mai fusese niciodată.
Nicicând o ieșire în natură nu‑i stârnise o asemenea neliniște. 
De ce se temea? Probabil din pricina intunericului care părea să‑l cuprindă, ca o replică a propriei vieți — o coborâre lentă și sigură în dezordine și haos.

Pășea pe o cărare ce părea principală, dar se trezi dintr‑o dată intr-o răscruce cu patru drumuri.
Pe unde s‑o apuce? Panica îi tulbura gândirea.
Ideea că s‑ar putea pierde îi strecura în suflet o spaimă sălbatică, aproape animalică.
Aceeași stare de rătăcire o trăise, de câțiva ani, și-n viață.

El nu suporta hazardul. Avea nevoie să anticipeze totul înainte de a acționa.
Și acum era aici, silit să‑și asculte instinctele — acele instincte pe care panica le amorțise.

Se așeză în mijlocul răscrucii și trase adânc aer în piept.
Era fără îndoială o probă.
Nu ajunsese acolo din întâmplare — cineva, ceva, îl punea la încercare.
Dar cum să știe care drum îl va scoate din pădure, când întreaga lui viață devenise o rătăcire?

Ridică ochii în sus. Printre crengile dese, un petic de cer strălucea.
Șopti, cu glas stins:
— Doamne... mă vezi?


---

Trezirea a venit ca o sete năpraznică.
Slavă Domnului — fusese doar un vis.

Cu ochii împăienjeniți de somn, căută telecomanda și stinse televizorul. Nu îndrăznea să se culce altfel, de teamă că liniștea avea să-l oblige să gândească.
Se duse în bucătărie și își umplu un pahar mare cu apă, pe care-l bău pe nerăsuflate — poate‑poate aburii alcoolului de aseară se vor risipi.

Îi veni în gând să o sune o prietenă veche, să-i povestească visul… pe care îl simțea ca pe un semn.
Dar se răzgândi. Ora era nepotrivită.

Din timpurile în care între el și Dumnezeu exista o legătură vie, învățase că El nu impune — ci ne lasă să alegem. Ne însoțește numai dacă vrem.
Însă acea relație se răcise. Așa cum se rătăcise prin pădure în vis, la fel își pierduse și busola în viață.

Pendula de un timp între două puncte — două țări, două case, două neîmpliniri.
Trăia agățat de obsesii, tentații mărunte, vicii care l-au îndepărtat de vechea legătură cu Dumnezeu.
Da, alesese altceva și își asuma deciziile cu încăpățânare.

Părea că își face titlu de glorie din mizeria în care ajunsese — ca și cum altfel nu ar fi putut trăi.
Făcea bilanțul: câștiguri și pierderi...
Dar câștigurile se reduceau — partide de amor din ce în ce mai lipsite de viață, selfie-uri filtre false, oboseală fără contur.

Se simțea suspendat: între lumi, principii, rațiune și instinct.
Trăia o dihotomie continuă — între bine și rău, vindecător și toxic, între stabil și nesiguranță.

Unde era pacea pe care o visa?
A fost vreodată fericit cu adevărat?
Sau s‑a amăgit singur?

Era in toate sensurile în genunchi.
Însă încă mai spera: poate va găsi în el resurse să o ia de la capăt.

Între timp, trăia… filozofând printre sticle goale și fum de țigară, căutând sens în eșec și construind punți între el și ceilalți, între el și sine.

Privirea îi căzu pe masa îmbâcsită de sticle goale, scrumieră doldora de chiștoace, o cutie de chipsuri și ambalajul murdar de pizza — o duhoare ce îl lovea direct.
Îl cuprinse greața.

Ridică de pe josbo tabacheră veche, din tablă — o amintire luată din casa părintească, acum un loc părăsit în care au rămas doar cărțile, panze de păianjen și amintiri dureroase.
Îi veni in minte segventa festinului dezolant din filmul "Marile speranțe". 

Își aprinse o țigară, jurând că va fi ultima... pentru a câta oară?

Dușman nu ii era alcoolul, nici fumul, ci povara îndoielilor și acele visuri care îi păreau acum străine. Între multele opțiuni își pierduse capacitatea de discernământ — ajunsese un călător fără busolă, incapabil sa găsească Nordul.

Se simțea destrămat între lumi și gânduri.
Cum să se recompună?
Cum să se regăsească?

Înțelegea că a trăi poate fi infinit mai dificil decât a muri. Dar bănuia ca vindecarea era posibilă.

Îi veni în minte fiica lui, cu care nu se mai văzuse demult. 
Crezuse că iubirea pentru femeia‑înger il va ajuta să-și regăsească copilul… dar femeia aceea se dovedi a fi doar o oglindă spartă.
Așa a rătăcit — ca un fluture atras de lumina unui opaiț în flacăra căruia și-a ars aripile. 

Își trecu mâna prin părul ciufulit, ca și cum ar fi vrut să alunge coșmarul.
Ar fi vrut o cafea, dar era prea sleit de puteri așa că se întinse din nou pe canapeaua care încă i mai păstra forma trupului — un amestec de oase și regrete.
Strânsese piept perna tare, cuprins de melancolie, și oftă adânc.

Trebuia să doarmă puțin...
Măcar până când noaptea se va fi risipit complet.
Poate, odată cu lumina dimineții, va afla incotro era Nordul .

Chaville, iulie 2024

Cita

luni, 22 iulie 2024

LABIRINT


Si in dimineata aceea ploioasa se trezi iarasi inainte ca lumina zilei sa patrunda prin luminatorul din tavanul piezis. 
Avea gura uscata iască si in ceafa simtea aceeasi presiune ciudata care îi dădea de veste ca tensiunea arteriala iar o luase 
razna.

Stia vag ca, in putinele minute in care paeca atipise, visase ceva dar memoria viselor ii disparuse odata cu suferinta pentru care, desi nu servea la nimic, lua cregularitate o multime de
medicamente - ale caror denumiri nici nu isi mai batea capul sa le retina. 

Traia de la o vreme chinuita nu de bolile ei ci de demonii cu care se lupta, incercand sa-i scoata din launtrul sau. 
Starea ei, o
anticipare a descompunerii, nu putea fi vindecata nici de pastilutele albe, nici de licorile amare din acele flacoane mici, de culoare maron, carora le gasise locul intr-o cutie veche de biscuiti.

Simtea cum timpul ii devenise dusman, luandu-i cu fiecare secunda din putere. Avea inca de digerat vidul din ea, asa ca orele de somn in mod firesc erau din ce in ce mai putine, incercand sa inteleaga ce se intamplase.
Stia ca ar fi trebuit sa se roage in momentele de veghe... dar nici macar pentru asta nu mai avea rabdare. 

Era asaltata de ganduri sinucigase, sperand ca, trecand in alta stare, ar fi putut scapa de durere. 
Intocmise o lista cu tot ce o bantuia dar nu se simtea inca pregatita pentru o spovedanie conform canoanelor. 
Si-ar fi epuizat doar duhovnicul, care, intrigat, ar fi trimis-o, cu siguranta, la un psihiatru, de care, poate chiar avea nevoie.

Traia o durere greu de indurat -  o vina de neiertat, impletita cu o rusine devastatoare - o stare pe care mintea ei o putea asemana doar cu Caderea din rai! 

Ratacea cu gandul ziua si noaptea prin labirintul tenebros al sinelui, cu speranta aflarii. 
Cauta disperata lumina pierduta in locul tainic din launtru, in care salasluieste Dumnezeu, de a carui caldura, brusc, nu s-a mai invrednicit. 

Atunci si-a simtit unitatea fiintei faramitata in mii de bucati si fiecare bucatica capturata de ganduri de tot felul. 
Sufletul ii era 
doldora de regrete, 
ranchiuni, napadit de ispite. 
Avea nevoie de regasire. In ce masura putea reusi... nu stia.

Trebuia insa sa gaseasca o cale sa iasa din acea stare de akedie, in care rusinea profunda si devastatoare de a se fi departat de Dumnezeu o pusese la pamant.

Stia ca explorarea sinelui nu era ceva usor; drumul era sinuos, cu multe 
ocoluri, cu capcane construite de minte pentru a se proteja de durerea pricinuita de adevar. 

Un oftat adanc ii opri sirul gandurilor
Cand duse la gura paharul cu apa statuta, observa ca mana stanga ii tremura. Era pentru intaia oara
Ziua se anunta a fi aceeasi, cu cea de ieri : acelasi suspin, aceeasi durere fizica, aceeasi suferinta in adanc... Doar ea nu mai era aceeasi cu cea de ieri caci...  mai pierduse o zi! 

De la pat, la baie si apoi la masina de cafea... obosise deja.
Isi zari in oglinda 
chipul cazut si, 
pentru o clipa, chiar crezu ca isi vede mama ...  Ii semana din ce in ce mai mult! 
Privirea ii cazu pe Psaltirea abandonata de zile intregi pe noptiera  mult prea mica pentru atatea lucruri cate inghesuise pe ea.  
Regasi in aceasta acumulare obositoare ochiului obiceiurile tatalui sau... plecat devreme din lume, dar nu atat de devreme incat sa nu fi lasat in sufletul ei traume. 

Orice ai face nu esti de capul tau in lume si ce e de purtat... porti! Trecutul, chiar trecut, vine dupa tine, este in tine!

Isi lua ceasca cu cafea si se indrepta incet spre fereastra.      
Afara ploua cu stropi mari, ca niste lacrimi de mama ranita. Atingand tabla ruginita a glafului, lasau durerea sa se exprime fara nici o rusine.

Oare iadul era diferit?