O BUCATA DE DRUM SPRE ... VESNICIE

Ieri s-au implinit ... multi ani de cand prietena mea, Veronica, s-a dus la cele vesnice.

Un om minunat caruia ii port o amintire speciala.

Cu ea mi-a fost dat sa petrec un an... in anticamera mortii, pot spune, fiind martora framantarilor omenesti in fata verdictului stiut  al... "plecarii"!

Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, desi nu este un secret pentru nimeni ca pe pamant  suntem  trecatori  si ca toti murim, totusi, nestiind nici cand si nici cum se va petrece moartea noastra, traim...  de parca am fi eterni!

Numai ca exista unii care afla... afla brutal si neasteptat ca, din nefericire, timpul lor s-a scurs deja,  desi au proiecte pe termen lung, au si mijloace si chef de viata. 

Suntem pregatiti pentru orice, mai putin sa intampinam ... moartea!

Veronica nu avea inca 49 de ani cand a aflat ca mai avea de trait mai putin de un an...

Era o femeie inca tanara, atragatoare, avea bani multi iar succesul in afaceri parea ca ii sporise frumusetea, punandu-i pe fata o anume lumina, o aliura de siguranta care o facea remarcabila!

Nu a avut mereu o viata usoara si a tras cu dintii ca sa scape de saracia in care se nascuse.
Cand vremurile s-au schimbat i s-a schimbat si ei norocul.
A castigat nesperat de mult, atat de mult incat nu ar mai fi avut nevoie sa munceasca nici o zi, avand cu desavarsire asigurate batranetile!  
Dar nu se mai putea opri!

Apoi... boala i-a curmat planurile si milioanele din conturi nu au putut-o scapa de moarte ci doar de ... batranete! 
Iar viata, pe care, la 50 de ani, o crezi inca lunga, i s-a curmat surprinzator de repede!

Citind Evanghelia de azi mi-am amintit de ea si de o anume noapte, ultima, care ne-a legat pana dincolo de viata!
Suferinta ei mi-a fost un soi de lectie iar ultima noaptea petrecuta impreuna o revelatie!

Si pentru ca ieri a fost comemorarea plecarii ei... imi pun aici amintirea acelei nopti in care am parcurs, impreuna cu prietena mea de duhovnicie, 

O BUCATA DE DRUM SPRE ...  VESNICIE

M-am asezat, vinovata si stinghera, pe scaunul antic al carui scartait imi paru, ca niciodata, un oftat...

Eram mai nesigura decat cand intrasem pe usa al carei maner  inca il mai simteam in palma. 
O tristete adanca, de lacrimi ascunse si neplanse, imi intrase in suflet de cum pasisem pragul casei.
In aer plutea un duh de tanguire, de durere si amaraciune.
Ea parea agitata. Cu siguranta asteptarea o angoasase.

Imi propuse sa mananc ceva, desi ora cinei trecuse... 
Stiam ca imi numarase minutele de intarziere insa, vazandu-ma, uitase de suparare  si voia sa ma rasfete cu ceva, de parca si-ar fi cerut iertare ca ma nedreptatise crezand ca nu voi mai veni. 
Nu era greu de ghicit ca ospitalitatea cu care ma inconjura  o costa un efort deosebit. Se abtinea cu greu sa nu planga, sa nu se vaite.

Pe fata-i crispata, printre durerile ce nu o paraseau, dincolo de agasarea produsa de intarzierea mea, se citea bucuria si linistea de a ma revedea.

Se faceau aproape 11 luni de cand ne vedeam zilnic si aproape 4 de cand veneam seara de seara sa cinez si sa dorm cu ea.

O vaga mustrare de constiinta ma impiedica sa o privesc in ochi. Stiam ca intarziasem mai mult de o ora si ca timpul acesta fusese ingrozitor pentru ea. Era tulburata si asta ma facea sa fiu ceva mai retinuta, nestiind cum sa reactionez.
Ocoleam  amandoua orice aluzie care ar fi putut sa ne faca sa izbucnim in plans. 
Depindeam una de alta: ea - de prezenta si ajutorul meu, eu - de nevoia de a-i fi utila... Impartaseam o  ciudata forma de iubit, traiam o inedita relatie de prietenie intarita de suferinta.

Cand o simteam asa, agitata, debusolata, o neputinta teribila ma stapanea si pe mine, o slabiciune care imi bloca reactiile.

Printre usile intredeschise, am zarit o oarece dezordine, semn ca, poate de nervi, isi rascolise sertarele, asteptandu-ma.
Asezat in mijlocul camerei de oaspeti, un maldar de hartii dadea un aer de mutare interiorului, intre ai carui pereti isi zidise ea deopotriva dragostea pentru frumos ca si dorinta de a se bucura insfarsit de viata.

Am simtit in aer un miros cunoscut, mirosul ei, care m-a readus, fara sa vreau, in zilele in care visam impreuna. 
Planuiam ca, odata ce se va insanatosi ea, ne vom face o casa mare impreuna si vom duce o viata fara griji la vremea pensiei...

Imi scapa un oftat...

Stiam ca trebuia sa vorbesc ca sa umplu golul stapanit de nefericire, numai ca valul de amintiri frumoase mi se infipsese ca un fier inrosit in rana sufletului meu, inca neobisnuit cu drama la care participam si imi pieri orice inspiratie.
Mintea imi era plina de ganduri, in timp ce gura incerca, fara succes, sa scoata vreun sunet.
As fi dorit sa spun ceva vesel dar nu eram capabila caci  admosfera era grea si orice lucru frumos ar fi devenit nepotrivit. Imi parea ca pana si gandul putea rani in acea intalnire de ramas bun.
Caci stiam, simteam ca ... era pentru ultima oara!

De unde stiam?
Poate din durerea ce mi se asezase in capul pieptului, poate din paloarea fetii ei, pe care boala ucigatoare nu reusise sa o urateasca, din aerul trist ce plutea in toata casa... sau poate din pricina tuturor acestor semne la un loc!

Sprijinindu-se de pereti si de mobilier, s-a indreptat spre dormitor. Am insotit-o fara sa o sustin, intelegand pe muteste ca voia sa mearga singura.

In lumina palida a incaperii, parul ei, proaspat crescut, mi se paru mai albit si mai tern.
Ceva se schimbase insa...  Privirea mi s-a oprit pe mainile ei frumoase si am remarcat ca unghiile erau vinetii...

S-a asezat cu greu pe marginea patului si mi-a facut semn sa ma asez si eu langa ea. Parea solemna. 
Tremurand, mi-a aratat inelul ce-l purta si mi-a spus:

- Asta vreau sa fie al tau! Sa-ti aminteasca de mine. E un nimic. Dumnezeu mi te-a adus! Numai El te poate rasplati cu adevarat!
Am incremenit. I-am prins capul mic si aproape chel in causul palmelor si am sarutat-o, nestiind nici ce sa spun, nici ce sa fac.

I-am simtit transpiratia rece si m-am infiorat!
Strangand-o la piept, am privit in gol, printre lacrimi, negura noptii ce se lasase .
Lumea alega inca dupa cumparaturi, se agita, infruntand frigul si intunericul, se pregatea de sarbatori ...
Mi-a trecut prin minte ca acolo, in strada, era un crampei de viata secularizata iar in camera in care ne aflam eu tineam in brate... un trup chinuit din care ea, viata, se pregatea sa plece spre ... vesnicie.

Si, in noaptea aceea am trait ceva unic, ceva ca un legamant,  pecetluirea unei prietenii speciale, fara petreceri si distractii, ci cu durere, lacrimi, compasiune si iubire!

Mi-a strigat numele de sute, poate de mii de ori... Ma striga disperare, o disperare care se risipea insa de indata ce-i raspundeam : "Nu te teme, sunt aici!" 
I-am incalzit corpul, ce i se racea vertiginos, cu propriul meu corp, am vorbit cu ingerii si  ne-am rugat impreuna... 

Nu voi putea uita asta niciodata...
Admosfera acelei nopti, incarcata de suferinta, impacare, frica si acceptare, de rugaciune, dragoste si co-patimire, ramane unica in viata mea.

Dupa ce mi-a spus ca o vede pe Maica Domnului... s-a linistit. Se crapa deja de ziua.
Un somn adanc a cuprins-o si respiratia ei sacadata mi-a dat de inteles ca intrase in tunelul trecerii.

Cand in turla bisericii, ce se zarea din camera ei, clopotele au batut de vecernie...  cu un suspin usor a trecut ... dincolo.
Si atunci , ghemuita langa patul ei, cu genunghii la gura, m-a coplesit o durere sfasietoare! Se terminase!

Anii s-au scurs... si viata m-a incercat si pe mine. 
Ba chiar a batut la poarta mea aceeasi spaima, aceleasi nedumeriri, aceeasi boala, aproape acelas destin.

Intr-o zi m-am decis: am scos de pe deget inelul daruit de draga mea prietena si i l-am dat fiicei sale! 
Mi s-a parut cel mai potrivit gest. Era ca si cum mama ei venea sa-i mai fie alaturi inca o data, sa-i mai ofere un ultim cadou!

Eu? 
Eu ma intorc cu gandul, mai des decat credeam, la noaptea aceea, in care am stat impreuna cu prietena mea pe marginea lumilor, la granita dintre nimicul lui azi si 
eternitate, intinzand un pod peste genunea intunericului din noi spre taramul luminii!

Aceea a fost noaptea in care am pregustat o picatura de vesnicie, mica cat o lacrima si gustoasa ca Domnul!
Atunci, pe cand imi scrajneam dintii ca sa nu urlu de neputinta, mi-a fost clar in ce masura Stapanul nostru este Dumnezeu! Am inteles ca doar El decide  cand si cum plecam, ca tot ce ne cladim in viata asta, pe care o consideram esentiala, devine o iluzie in clipa mortii, ca sufletul are o valoare necuantificabila si ca dragostea pretuieste cat nemurirea! 
Dar, mai presus de orice, pentru cateva secunde, am avut viziunea ca ne zbatem pentru nimic si pierdem esentialul!

Ceva atat de special nu am mai trait!


CitaSevres, decembrie 2014

Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează graniţele de azi.

Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Româneşti de la Alba-Iulia din decembrie 1918 şi intelectualităţii greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei.

Marile puteri victorioase, hotărâseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populaţiilor majoritare.
Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărţi ale tuturor provinciilor imperiale după naţionalităţi, se pregăteau infiinţarea de noi ţări şi frontiere.

Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii.

Într-o primă variantă, populaţia maghiară, aglomerată în oraşe (acolo unde românilor le era interzis să se aşeze – n.r.) apărea ca majoritară în Ardeal. 

E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane şi de-a fi inventariat şi anunţat existenţa unor numeroase comunităţi române, acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României –n.r.)”.

Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria si regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful Robert Ficheux.

Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc!
Omul acesta, scria Roman, „făcuse şi dăruise istorie şi geografie României”. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veşnice, săvârşită doar  acum un deceniu.

N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.

Acum, încercăm să aducem modestul nostru omagiu personalităţii lui Robert Ficheux, să povestim şi altora despre cine a fost şi cât de mult bine ne-a făcut acest om, cu speranţa că anii ce vor veni şi, poate, generaţiile de după noi, îl vor aşeza la locul ce i se cuvine în istoria modernă a României.

S-au împlinit 117 ani de la naşterea lui Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează graniţele de azi.

Robert Ficheux a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română şi un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai ţării 
noastre, de când existăm ca stat „dodoloţ”.

Iată câteva repere din biografia profesorului Ficheux:

• * Membru corespondent străin (1 iunie 1948) şi membru de onoare din
• străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.
• * Studii superioare la celebra Universitate Sorbona , fiind licenţiat în istorie şi geografie (1919-1920).
• * Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de înalte Studii din Bucureşti (1924-1927).
• * Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munţilor Apuseni.
• * Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din Bucureşti (până în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviţă, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franţa.
•  Între 1927 şi 1996 a publicat nu mai puţin de 27 de cărţi, referitoare toate la România.
• Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer, de către preşedintele Emil Constantinescu, în 1997. 
• Două dintre cărţile lui Robert Ficheux le dau şi azi dureri de cap extremiştilor unguri: „Les Motzi” (Moţii), apărută în 1942 şi „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Români şi minorităţi etnice în Transilvania), apărută în 1990.
• Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România şi românii îi datorează enorm de mult. Practic, lui Robert Ficheux îi datorăm Marea Unire de la 1918 şi existenţa ţării noastre între frontierele ei de azi.

Envoyé sur mon téléphone

MOS NICOLAE, MAMA SI... DORUL MEU MEREU ACELAS

Au fost o data timpuri cand, in tara mea, oamenii, desi  erau saraci, faceau din sarbatori momente fermecatoare.
Credeau in minuni, erau putin pretentiosi si mult credinciosi, chiar daca in ascuns!
Se multumeau cu simboluri si sentimentele aveau valoare in aur!
Copiii nu aveau acces la treburile celor mari, nu neaparat pentru ca acestia erau severi, ci pentru ca doreau sa ii tina pe cei mici departe de necazurile lor, departe de multiplele capcane ale vremurilor!

In tara mea de atunci, intr-o iarna, demult, intr-o casa ce odinioara fusese frumoasa si falnica, intr-o seara de decembrie, o fetita de vreo 7 ani astepta sa vina Mos Nicolae.
Mama ei era plecata undeva, departe de casa, la un spital, unde tatal ei, foarte bolnav fiind, statea internat de luni bune. Auzise ea niste soapte cum ca avea ceva care ar fi putut  sa o imbolnaveasca si pe ea, asa ca el trebuia sa stea izolat, pana ce medicii aveau sa-l vindece!
Si mai auzise ca mama ei umbla in fiecare zi pe drumuri sa-si caute de lucru si ea atunci a inteles de ce trebuia neaparat sa ramana mereu la bunici.
In seara aceea, in ajunul zilei Sf Nicolae, inca inainte sa vina intunericul, isi curata cu atentie ghetutele si le aseza in holul neincalzit de la intrare.
Cand a venit ora de culcare, s-a uitat inauntru dar... nu era nimic. Isi zise ca Mosul inca nu trecuse pe acolo.
Sufland aburul din gura pe geamul lunguiet al usii, mai facu un mic vizor, topind cu caldura ei florile  de gheata desenase de ger pe sticla groasa. Mai privi o data afara! Nici o urma de pasi nu se zarea in zapada cazuta pe cararea de la poarta la intrare! 
Se duse la culcare destul de nelinistita dar cu speranta ca nu va adormi pana la venirea Mosului . 
Se mai scula din pat de vreo trei ori sa-si verifice ghetele dar ... nu gasi nimic.
Incet, incet, incepu sa simta ca somnul o prinde si, cu un ultim efort, mai cobora o data din pat.
Se strecura tiptil, pe intuneric, in holul rece. Stia ca de o va auzi, bunicul avea sa o certe ca iese in frig dezbracata.
Condusa de firul de lumina al becului din curte, isi gasi ghetutele si, varandu-si incet mana inauntru, simti ceva... 
Gasi acolo o portocala si... un bilet!
Portocala o puse jos, nu inainte de a o duce la nas pentru a-i simti mirosul, si, emotionata, desfacu biletul spre a-l citi, caci tocmai invatase sa citeasca si se pare ca Mosul stia asta! 
Potrivi bucatica de hartie in raza de lumina a becului ce lumina curtea, raza ce patrundea slab prin geamul givrat de inghet, si, silabisind, citi literele de tipar scrise pe bilet:

 DRAGA MOSULUI,
AM TRECUT PE AICI IN FUGA...
STIU CA AI FOST CUMINTE, CA STII DEJA SA SCRII SI SA CITESTI,  CA MERITI DARURI MULTE, DAR MOSU E TARE SARAC ANUL ACESTA.
VOI VORBI INSA CU PRIETENUL MEU, MOS CRACIUN, SI IL VOI RUGA SA ADUCA PENTRU TINE SI CEVA  DIN PARTEA MEA.
NU UITA CA TE IUBESC SI CA SUNT MANDRU DE TINE!

TE PUPA

MOS NICOLAE

Fetita era asa de fericita! Reusise sa citeasca - si nu orice, ci un bilet magic scris de insusi Mos Nicolae!

Nu mai stiu daca Mos Craciun a adus si cadoul din partea lui Mos  Nicolae... dar pot  sa va spun ca de atunci, in fiecare decembrie, in noaptea de 5 spre 6,  fetita, adolescenta si, mai apoi, femeia in toata firea care a devenit,  a gasit  in ghete, cizme sau pantofi, daca nu un dar, cel putin un biletel de la Mosu'!

Cat timp mama  mea a trait, chiar daca nu mai eram copil si nu mai era nevoie sa-mi cumpere nimeni dulciuri, un biletel tot imi scria... Mos Nicolae!

De cativa ani insa stiu ca Mos  Nicolae nu va lasa nimic in ghetele mele, ale fetitei de odinioara, care azi e bunica si are parul carunt. 
Astept zadarnic desi cred in minuni.
Dar ce pot face?
Lacrimez din nou,  aprind o lumanare si retraiesc aceeasi emotie!
Tot ce imi doresc este sa pot sa las si eu, in amintirea copiilor si nepotilor mei, ceva din magia aceea pe care eu am simtit-o in copilarie, farmecul special pe care mama a stiut sa-l imprime sarbatorilor, cu toata saracia si nefericirea pe care le-a trait in tineretea ei!

E greu sa nu mai ai mama, chiar si cand ai peste 60 de ani!
E greu sa observi ca in spatele tau nu mai este nimeni, ca cei dragi, care pana mai ieri te protejau, pleaca unul cate unul!
Magia sarbatorilor trebuie insa tinuta vie si femeile sunt datoare sa fie mereu atente ca aceasta bucurie sa nu se piarda!

  Draguta mea mama, imi este asa de dor!