In memoria matusii Eugenia

Eugenia aprinse lampa pe bajbaite si privi cadranul desteptatorului. Era  ora 4 si 5 minute! 
Isi simtea gura coclita. Nu dormise mai deloc. Indoiala si o presimtire ciudata, ii pusera un ghem in stomac. 
Atipise o vreme si visase ceva. Uitase visul dar, odata trezita, ramase cu o stare stranie, ca o presimtire ca ceva rau urma sa se intample.

Nu inceta sa-si reproseze ca cedase insistentelor celorlalti. Ce-i mai trebuia ei barbat? Nici nu indraznise sa-i vorbeasca despre asta mamei ei, prea batrana si prea bolnava ca sa merite griji si contrarietati!  
Cu siguranta, daca tatal ei ar mai fi trait, nu ar fi facut ea o asa prostie, dar...

Isi stranse asternutul, incercand sa faca cat mai putin zgomot. Copiii dormeau, in camera de alaturi.
Isi trase halatul uzat de molton peste camasa de noapte, urata si lalaie, facuta dintr-un finet gros si, isi impleti parul intr--o coada pe care o invarti la ceafa, intr-un fel de coc. 

In incaperea in care dormea ea - si care servea si de antreu si de bucatarie - era frig. Soba cu plita se racise de multa vreme. Cum nu voia sa consume putinele lemne cumparate pe cartela, aprinse mica lampa de gatit cu petrol si pusepe flacara anemica un ibric cu apa. Mirosul de gaz o trezi de-a binelea.

Afara era intuneric bezna si ningea viscolit si frigul de afara trecea prin cercevele, cu toate ca lipise pe ele, cu pap, fasii de hartie de ziar.

Se ghemui langa lampa, cautand sa se incalzeasca si ea odata cu apa din ibric. 

Privi chioras spre rochia verde, facuta dintr-un loden vechi al cumnatului ei, care atarna de usa dulapului in care isi tinea putina vesela. In intunericul camerei parea mai curand neagra... 

Cu ea urma sa se imbrace pentru... eveniment!

Mariuca ii facuse si o mica pariura, cu o voaleta scurta, recuperata de la o palarie veche.

I se paru asa de ridicol totul incat se ridica, stranse lucrurile si le baga in dulapul de langa usa, care servea de cuier.
Macar sa bea linistita un ceai!

Lua o mana de flori de tei uscate, le puse in cana rosie, fara toarta, si turna apa fiebinte peste ele.
Cazu pe ganduri. Oare cand trecusera anii ei? Nici nu simtise si, iata, era déjà carunta!
Se nascuse in primii ani ai secolului XX. 
Primul razboi ii luase doi frati, al doilea alt frate si barbatul, dat disparut, inca de la inceput!

Venise la Bucuresti cu Mariuca, sora ei cea mare, si se maritara odata - Mariuca cu un baiat din Bucuresti, ea cu Niculae al ei, baiatul tarcovnicului din sat, care venise de nebun in capitala, hotarat sa o ia de nevasta! Si a luat-o!

Dupa nunta, ea si Niculae se instalara cu chirie, undva pe langa Parcul Carol, pe strada  Olimpului, in doua camarute situate la demisol, si au ramas in Bucuresti. 
Unul dupa altul, aparura cei trei copii - doua fete si un baiat!
Pana sa-i vada rasariti, veni razboiul si Niculae fu concentrat. 

Cand barbatul ei a fost dat disparut, la scurt timp dupa ce plecase pe front, viata avea sa i se intoarca pe dos! De atunci necazurile i s-au insirat ca margelele pe ata. 
Razboiul se terminase deja... dar Niculae al ei...  tot disparut era!
Fara corp... nu exista mort, fara mort nu exista pensie - nici pt ea nici pt copii... Si saracia le flutura prin casa.

Pana atunci Eugenia nici nu ridicase ochii la vreun barbat!
Cu toate ca incepuse sa inteleaga si ea ca "disparut" poate insemna "mort", ii era greu sa se imagineze alaturi de alt barbat. Ii era frica ca un strain nu ar fi fost acceptat de copiii ei si, apoi, era chiar neincrezatoare ca un alt om, in afara tatalui lor, i-ar fi putut iubi...
Ceva ii spunea ei ca lucrurile nu erau tocmai clare... 

Greutatile devenisera insa asa de mari incat ideea de a se lasa "ajutata"... a sfarsit prin a-i cuceri si ei mintea. 
Tricota si 12 ore pe zi, in atelierul unei evreice, dar mare lucru nu prea castiga. Acasa, pana noaptea tarziu, mai facea ceva croitorie, caznindu-se sa coasa la lumina slaba a lampii, printre oalele, in care incropea o ciorba lunga, cazanul cu rufe si grijile pentru copiii ei. 
Crescusera si aveau nevoie nu numai de mancare, haine si incaltari... ci si de autoritatea unui tata!

Noroc cu Mariuca, care, desi nu era nici ea instarita, o ajuta cat putea. Cum barbatul acesteia nu plecase pe front si era un om generos, toti aveau loc in casa lor.
Mariuca avea 6 copii dar, pe langa ai ei, macar o data pe zi, mancau cu ei atat copiii Eugeniei cat si cei trei copii ai Luxitei, cealalta sora a lor, si ea vaduva de razboi, ca si cei doi copii ai Smarandei, frumoasa lor sora, care murise de spaima cand militienii ii cautau barbatul! 
Si 14 copii de hranit in vremea saraciei... era grija nu gluma!

Gura Eugeniei se stranse a indoiala si pe frunte ii aparura trei brazde adanci.
Si acum, dupa ce se chinuise atat, la ce ii mai trebuia o grija in plus? Isi puse mainile in jurul canii si caldura ei o destinse, atat cat sa-i scape un suspin.

Cum toata lumea o batea la cap, se hotara sa accepte sa traiasca cu Ghioghita Lupas, un fost coleg de la Monetarie, caruia ii murise nevasta de icter negru. 
Eugenia isi propusese, ca pana la oficializarea unirii, sa nu fie niciodata singura cand acesta ii trecea pragul. 
Desi fusese maritata si era femeie trecuta de 40 de ani, se gandi ea ca nu e bine sa stie prea multe despre Ghiorghita, inainte sa primeasca binecuvantarea preotului. Ii era teama ca se va ingretosa de el si... va sfarsi prin a renunta. 
Si nu de renuntare ii era ei, ci sa nu zica lumea despre ea ca insira barbatii si este neserioasa! Asa ca, mai mult decat un zambet scurt, la o cafea, in prezenta uneia dintre surorile ei, nu  vazu bietul Ghiorghita!

Si chestia asta o agasa: sa traiasca necasatorita... fie chiar si cu binecuvantarea parintelui! "Ca neoamenii," isi zise ea, dar cine mai tinea cont la vremea aceea de asa ceva.
Altfel nici nu se putea caci, neavand inca un act de deces, nu era cu putinta sa se cunune la Sfat. Spuneau unii ca ar fi putut sa ceara un act, un fel de dispensa, insa i se paru indecent sa o faca.

Stabilira sa faca "nunta" dupa Craciun. Invitati, in afara surorilor ei si a fratelui lui Ghiorghita, nu aveau si, cum era o saracie lucie, prea multe nu erau de facut. Preotul urma sa vina acasa, ca sa le dea binecuvantare, iar Mariuca avea sa faca niste gogosi umplute cu gem de rosii si... cam atat. Vin nu aveau dar fratele lui Ghiorghita promisese sa aduca o sticla de tuica.

Craciunul pica in anul acela intr-o zi de duminica si, ca sa nu se amestece lucrurile, au lasat ca "evenimentul" sa fie celebrat in duminica urmatoare, de Anul Nou! 
Isi trecu a disperare amandoua mainile  prin parul carunt si ondulat. Mai erau cateva zile!

Auzi afara cainele latrand si parca zavorul portii.
Se gandi ca poate hotii dadeau tarcoale casei. In urma cu cativa ani, intr-o noapte, inainte de Pasti, ii golisera casa surorii ei, asa ca nu era de mirare! 
De Craciun hotii furau mancare... insa la ea nu aveau ce cauta noaptea ceva ce ea nu gasea nici ziua!

Se indrepta spre fereastra dar nu apuca sa dea perdeaua la o parte ca sa vada ce se petrece, ca auzi un ciocanit discret in usa.
Inima incepu sa- bata mai sa-i sara din piept si o presimtire ii cotropi sufletul. Privi spre ceas: era aparoape 5 dimineata!

- Cine-i? Intreba ea cu voce groasa si ton aspru.
- Eu.
- Care eu? Nu ai nume? se rasti, incercand sa-si ascunda frica nebuna care puse stapanire pe ea.
- Eu, Niculae!

Ochii i se impaienjenira, gura i se inclesta si mana ii intepeni pe manerul usii. Dupa ce intelese despre cine e vorba, apasa indelung pe clanta, uitand complet sa mai rasuceasca si cheia...
Intr-un tarziu reusi sa deschida. 

Purtand intunericul in spate, in cadrul usii se ivi, ca o aratare ciudata, un barbat batran, garbov si slab,  si, pentru o clipa, regreta ca deschisese.
Isi facu cruce cu limba si...  se gandi chiar sa inchida usa insa corpul nu-i raspunse la comenzi.

- Geni, nu te speria! Eu sunt. rosti barbatul printre horcaielile unui plans cu sughituri, aproape neomenesc.

Ea reusi, intr-un tarziu, sa-si miste mana si, stergandu-si ochii, incerca sa se convinga pe sine ca omul din fata ei era cu adevarat Niculae al ei si nu o aratare.
Cu capul chel descoperit, cu ochii infundati in orbite,  rasariti dintre claia de par a unei barbi carunte, crescute salbatic, in care atarnau ciucuri de ghiata, Niculae se arata a fi mai infricosat decat era ea. 
Purta o haina negra, lunga si jerpelita, prea mare pentru el, sub care se ghicea un corp plapand. Statea cu umerii adusi a frig si a frica si in maini strangea, tremurand,  ceva ce semana a bazma. In picioare avea niste incaltari ciudate, relicve ale unor bocanci rupti, din care ieseau  niste carpe negre.
Ea facu un pas inapoi si ii facu semn sa intre, tinandu-si mana la gura, ca pentru a-si opri un strigat.
"Doamne, e cu putinta?" gandi, privind la omul adus de spate ce-i trecea pragul.

Dupa ce inchise usa in urma lui, cazura amandoi in genunchi, intr-o ruga nerostita. 
El mirosea a pamant, a tutun statut, a ranced, a sudoare veche si a lana uda. Ei i se facu greata.
Isi spuse ca poate ar trebui sa-l imbratiseze. Schita un gest dar ii fu cu neputinta. El, de parca i-ar fi citit gandurile, ii facu semn sa nu se apropie.
Si ramasera asa, stingheri, fara sa-si vorbeasca. 

Ostenita de emotii si ranita de tacere, Eugenia se dumiri ca tot ce visase in anii astia, toate cosmarele si presimtirile ei, fusesera gandurile si chinul lui.

Starea ei oscila intre calm si panica,  bucurie si disperare.
Oare ce avea sa se intample acum? Cum va face ea fata 
provocarii acelei zile? Nu putea gandi dincolo de acea zi.
O clipa ii trecu prin cap ca singura salvare ar fi sa cada intr-un lesin din care sa isi revina dupa ce toate vor intra pe fagasul lor. Apoi isi zise ca tot mai bine era sa se roage sa prinda putere si sa aibe curaj... 

Dupa o vreme, ce paru nesfarsita, se ridicara. 
El statea incremenit, stingher, ca o stana de piatra.
Ea isi sufleca manecile halatului si, fara sa scoata un sunet, facu focul in soba. Trase pe plita cazanul cu apa, aflat acolo in cazul in care cismeaua din curte ar fi inghetat, si pregati toate cele necesare unei bai bune. 

Puse apoi ligheanul cel mare in mijlocul camerei, pe o musama, si ii facu semn barbatului sa se dezbrace.  El se conforma cu oarecare jena.

Nu indrazni sa-l priveasca. Ii zari totusi degetele picioarelor ce aratau nespalate de ani. Cateva erau umflate si negre, cu urme de degeraturi.
Lua un sac din lada de sub fereastra si, fara sa ridice ochii din pamant, stranse toate lucrurile si le vara in el, apoi iesi in curte si le dadu foc. 
El statea gol, fara sa se miste, cu mainile dinainte, ascunzandu-si rusinea, asteptand parca sa fie secerat de gloantele unui plutonului de executie. 
Ii dadu o fasie de panza, rupta dintr-un cearceaf vechi, sa se acopere. Lua un calup de sapun  si o bucata de prosop vechi, turna in lighean  jumatate din  apa din cazan si, ajutandu-l sa intre in lighean, incepu sa-l spele.
Freca fara sa se gandeasca nici la el, nici la corpul schilodit ce-l avea in fata, ci asa, mecanic, ca si cand ar fi spalat podelele. Din cand in cand, el mai scotea cate un geamat si asa se domolea si ea din frecat! Il limpezi apoi cu apa ramasa in cazan si il infasura intr-un alt cearceaf.
Desfacu patul, ii dadu o camasa de noapte de-a ei si il ajuta sa se bage in asternut, acoperindu-l ca pe un copil.
Stia ca operatiunea asta trebuia repetata, dar obosisera amandoi.
Sub papuma, Niculae tremura ca varga.

Stranse toate, arunca apa, devenita pamantie, si  pregati un castron cu lapte cald, in care baga un colt de paine uscata...
Intra apoi in camera copiilor, o scula usurel pe cea mare, ii dadu vestea intoarcerii tatalui lor si ...  imbracandu-si paltonul iesi in graba.

Afara ningea des dar viscolul se mai linistise.
Frigul sanatos ii facu bine. Se mira si ea de cum i se limpezisera gandurile.
Zapada ii intrase in pantofii decupati, singurii pe care ii avea, peste care uitase sa-si mai traga galosii, dar nu simtea nimic, in afara unor gloduri ce i se asezara in podul talpilor.
In graba cu care mergea, infruntand ninsoarea, salul ii aluneca de pe cap si zapada o napadi, tansformandu-se, pe parul ei carunt, intr-o cununa de gheata...

Se luminase de-a binelea cand ajunse in fata casei surorii ei.
Mariuca amuti la aflarea vestii. Cu lacrimile inodate in barba, ii facu repede un pachet cu de-ale gurii si unul cu ceva haine... O asigura ca se va ocupa ea de Gheorghita si de preot si o incuraja! "Asta-i viata!"

Drumul parcurs prin troiene si intalnirea cu sora ei o linistira total. Se simtea acum mai calma, senina, gata sa-si reia viata din punctul in care i se impotmolise. 
Stia ca va trebui mai intai sa-si ingrijasca omul! Cu siguranta sa-l scape de suferinte nu avea sa fie la fel de simplu ca si cu paduchi din hainele lui, pe care le arsese in curte!
Ce avea sa se intample? Cum va trebui sa innoade ea firele vietii lor? Astea erau intrebari al caror raspuns avea sa-l gaseasca treptat. Stia asta.

Ar fi dorit sa se intample o minune si, la intoarcerea acasa, Niculae al ei, odata cu baia, sa redevina cel care a fost, cel pe care ea il stia si il visase in tot acest rastimp...
Dar traise deja destule minuni pentru o singura zi ca saq mai spere la o alta!
Omul ei aparuse din morti si Dumnezeu o oprise la timp, inainte de a comite ireparabilul!
Ce avea sa urmeze... era doar viata! Stia ca ea trebuia sa faca totul ca lucrurile sa mearga...

Drumul de intoarcere spre casa i se paru ceva mai lung dar... se gandi  la cel facut de el si isi stapani nerabdarea.

Intra pe poarta  si se opri sa-si traga sufletul. In curte hainele lui inca mai ardeau mognit, lasand o urma neagra pe albul imaculat al zapezii.
Ninsoarea se oprise si o raza de soare plapanda se zarea la rasarit, aidoma sperantei din sufletul ei. 

"Incepand de azi ziua se mareste... E si asta un semn!" murmura ea.

Isi scutura  zapada din par, respira adanc si isi sterse fata uda de lacrimi cu salul umed. Era chiar bucuroasa.

Clopotul bisericii din sosea anunta inceputul Liturghiei.
In casa, omul ei si copiii o asteptau, fiecare cu nevoiele lui... 
"Da-mi putere, Maicuta Sfanta!" murmura ea, facandu-si semnul crucii si, deschizand usa, intra cu curaj in casa si in noua ei viata!  

PE O STRADA, LA MARGINE DE BUCURESTI...

S-A INTAMPLAT CANDVA, PRIN ANII '50... 

Pe strada Lamaitei, din mahalaua Rahovei, in anii '50  orice ploaie te baga in noroi pana la gat, iar apa ti-o luai in galeata de la cismeaua din capul strazii. Nu exista canalizare si laturile se azvarleau... cu gratie... pe strada. Adesea, pentru a arata onorabil, in acele zile  "negre", 

erai nevoit sa-ti pui pantofii la iesirea in sosea!
Strada aceea era in sine o comunitate, cu ierarhii de necontestat, ai carei membri erau foarte diferiti; toti se cunosteau, isi stiau necazurile, lipsurile, bucuriile, metehnele ... fiecare insa isi stia locul si isi cunostea lungul nasului!

Viata oamenilor din cartierele marginase ale Bucurestiului de odinioara era plina de neprevazut, mai ales dupa anii '47, si poate ca asta si era farmecul ei. 

Lumea era pestrita - un amalgam interesant de oameni instruiti si analfabeti, persoane stilate si oameni simpli - fiecare cu onoare si bun simt!

Martor si, implicit, participant la viata celorlalti, locuitorul acestor cartiere marginase, traia doua vieti: una in comuniune cu ceilalti si o alta, oarecum ascunsa, in care incerca sa se adapteze timpurilor dificile, pline de lipsuri, schimbari de pozitie sociala, tradari si umilinte! 

Caminul nu era inca locul in care vii seara doar sa te culci! 

Cu toate schimbarile, oamenii continuau sa se salute, sa se viziteze, sa se ajute, imprumutandu-si uneori unii altora poate si o lingurita de zahar ori de cicoare, dar, dincolo de orice, intre ei exista un respect mutual incontestabil. 

Nu trecea nimeni pe langa tine fara sa te salute si limbajul - oricat ar parea azi de ciudat - era unul absolut politicos. 

Nimeni nu isi permitea un "bre" condescendent cu oricine sau alte marlanii, intalnite azi din belsug!

Vecinii mahalalei erau: "domnul X", "nea Cutare", "nenea Y",

 "doamna Z", "madam T", "coana N", si... "fă tu"... fiecare cu statutul sau!

La numarul 16, pe strada Lamaitei, locuiau niste 

"artisti", "tigani de matase", altfel membri onorabili ai comunitati. 

Cand plecau sa cante pe la nunti, toti copiii fugeau dupa ei, cuprinsi de un soi de euforie, exacerbata desigur de dâra de "Odicolon", parfum ieftin,  cumparat la litru de la drogheria din sosea - cu care se dadeau din belsug!

Gogu canta la saxofon si era un fel de sef de trib. 

Cand avea bani, mergea la macelarie si intinzand mana plina de ghiuluri din aur, cerea cu glas tare, privind in jur: "Bucata cea mai mare si mai frumoasa, maestre!"; dar cand nu mai avea bani ... arata cu degetul cel mic bucatelele, pe care macelarul le radea de pe oase, si spunea in soapta ..."E pentru pisica"!

La nr. 22, in casa alba, cu etaj, singura de acest fel de pe strada, locuia un profesor de matematica, a carui fiica se omorase la 18 ani. De atunci sotia lui  nu mai iesise din casa. Desi tragedia ii facuse ciudati, toata lumea ii respecta intelegandu-le necazul. 

Si multe erau vecinele care le duceau cate un cozonac, de Pasti, ori de Craciun, ori cate o farfurie cu de toate, de  pomana.

Alaturi, era casa fotografului, Conu' Tica,  care isi avea atelierul pe undeva, pe langa Parcul Carol. Traia singur si devenise destul de ursuz de cand ii murise sotia. Umbla vorba ca femeia incercase sa slabeasca band otet in fiecare zi si de aceea murise. De fapt o rapusese o leucemie galopanta!

Oricum bietul fotograf nu mai era cine fusese!

In imobilul cu obloane albe de la nr. 8, traia familia 

Ionescu. 

D.na  Ionescu era o femeie planturoasa, ce impunea in primul rand prin aceea ca il asuprea pe nea Fanica Ionescu,

barbatul ei, cat era ziua de lunga,  pedepsindu-l pentru anii in care o inselase cu o croitoreasa din Ploiesti.

El indura in liniste avand insa aerul unui caine batut!

La numarul 43 locuia un pitic si el era, de departe, personajul cel mai pitoresc dar si cel mai pizmuit de pe strada!
Nea Gicu, care era prieten cu toti lautarii din Bordei, cei care cantau cu Gica Petrescu, socotea ca "aratarea aceea de om" avusese noroc cu carul. Pana si Nae Slabanogul, care traia cu o tiganca, mai batrana decat el, intr-o camera inchiriata in casa piticului, abia isi ascundea invidia. 

Piticul asta, al carui nume nu il mai stia nimeni, era insurat cu Chichi, o blonda naturala, frumoasa foc, pe care o luase din cartierul rau-famat Crucea de Piatra, dupa ce comunistii au venit cu "morala proletara" si le-au zburătăcit pe "fetele vesele" de acolo, trimitandu-le la munca, in fabrica.

Pe atunci Chichi era inca o copila. Piticu' si-a facut mila cu ea, a luat-o la el si, cand fata a facut 18 ani, s-a insurat cu ea, la Sfat. Cu acte in regula.

Piticu o trata ca pe o printesa si, cu timpul, a inceput si ea chiar sa creada ca e o "cocoana" . 

Se comporta cu pretiozitate ridicand gratios degetul cel mic de la mana, cand ducea ceasca de cafea la gura, si isi tinea cu delicatete poala capotului de zenana, cand mergea in coltul strazii, dupa apa! Niciodata nu pleca de acasa fara palarie, manusi si pantofi cu toc. A avut chiar si o haina de blana adevarata, cumparata de barbat'su din Talcioc, dar niste comunisti recalcitranti, cu "manie proletara" i-au taiat-o cu lama intr-o zi, pe cand mergea cu tramvaiul in Piata Unirii! 

Erau vremuri cand basmaua era la mare pret si sa fii doamna... era periculos!!!

Pe nevasta piticului toti o petreceau cu privirea, cand trecea pe strada desfundata, admirandu-i rotunjimile si balansul soldurilor pus in evidenta de gropile prin care tocurile lui Chichi intrau in mod inevitabil! 
Toate vecinele o pizmuiau pentru frumusetea tenului datorata, dupa spusele unora, apei de castraveti a carei reteta numai ea o stia si care era un mare secret!
Nu era om din mahala sa nu se intrebe prin ce miracol 
ajunsese "jumatatea aia de om, cu cap mare si picioare scurte", sa fie socotit barbatul  demn de a sta alaturi de Chichi !

Piticu' facea bani din orice. Se ferea de munca ca dracu' de tamaie dar se descurca de minune!
Candva lucrase la circ dar venirea comunistilor la putere cam stinsese gloria circului asa ca, odata ce targul de vechituri era in floare si afacerile la negru ii mergeau bine... s-a lasat de scalambaieli. Totusi cand se mai facea cate un balci in Obor... mergea si el, mai mult ca sa isi intalneasca vechii colegi.

Casa de la nr 43 fusese a coanei Mitza, moasa cartierului. Dupa moartea barbatului ei, piticu'  o convinsese

sa il treaca pe actele de proprietate, chipurile "ca sa nu ii ia comunistii" casa! Au locuit impreuna pana cand femeia s-a prapadit! Fusese ca si copilul ei. Unii spuneau chiar ca ea l-ar fi mosit cand a venit pe lume!

Casa era facuta din chirpici; camerele erau joase, podite cu scandura inegrita de timp si de otrepile muiate in apa murdara cu care Chichi le spala, o data pe saptamana.
Toate incaperile comunicau intre ele si fiecare avea trei usi din care una dadea pe un hol lung, cu geamuri multe si vesnic murdare, de care stateau spanzurate niste carpe inflorate in chip de perdele.

Camerele astea ii aduceau ceva bani "micutului" caci le inchiria.
Odaia dinspre strada avea si fereastra si usa caci fusese candva atelierul barbatului moasei,  croitor de meserie!

Indiferent la ce ora treceai prin fata casei, in fereastra dormea o pisica tigrata cu 

gheare viguroase si mustati lungi, aidoma celei imprimate azi pe pachetele cu mancare pentru pisici. Daca motanul nu era in fereastra... era semn ca piticu' avea "musafiri", caci camera asta aducea cei mai multi bani!

Piticu' o inchiria uneori chiar... "cu ora" unor domni amatori de aventuri galante cu statut "incognito". 

Unde ii gasea pe "doritori" doar el stia!
Cum se putea intra si iesi  direct din strada  discretia era asigurata. 

Mobilata doar cu un pat cu tablii de fier, un scaun si o masa, ce fusese candva masuta de toaleta, aceasta era totusi singura incapere mai de doamne-ajuta a casei.

Clientul cel mai bun al Piticului era un barbat intre doua varste, spilcuit nevoie-mare, care venea punctual o data pe saptamana: joia.
O Volga neaga, intotdeauna lustruita, ce se hurducaia din toate incheieturile prin gropile strazii  pana in dreptul usii de la numarul 43, aducea, la ora cand cadea intunericul, o doamna a carei fata nimeni nu se putea lauda ca o vazuse.
Cine erau cei doi... ramanea un mare secret.

Piticu' stia ca succesul afacerilor de acest fel era asigurat tocmai de discretie asa ca... el pleca de 

acasa in fiecare joi, cand domnul cu pricina venea sa isi intalneasca iubita,
incarcat de pachete cu delicatese, procurate de pe piata neagra.

El isi facuse un obicei ca intreaga noapte de joi spre vineri sa joace carti intr-un tripou improvizat, undeva pe la Foisorului de Foc, in pivnita casei unui boier, fugit in Franta, casa care era locuita atunci de niste militieni cu care Piticu' facea...

"afaceri"!

Iata insa ca, intr-o seara torida de vara, in joia cu pricina, domnul misterios a asteptat in zadar.
Volga cea neagra nu a intrat pe strada Lamaitei!
Ce s-o fi intamplat... nimeni nu stia cu precizie.
Cert este ca in zori, cand s-a intors acasa, Piticu' a avut parte de cea mai dureroasa dintre surprize.
Musafirul si frumoasa lui nevasta dormeau imbratisati, turmentati de sampanie si instinctele dezlantuite de ea. 
Pe scaun si pe jos stateau aruncate hainele celor doi iar pe masa se mai vedeau inca resturile festinului improvizat!

Se vede treaba ca blonduta Chichi s-a lasat "convinsa" de barbatul ramas cu buzele umflate si care, simtindu-i "clasa", a uitat ca "cocoana" era sotia celui cu care facea "afaceri" si... a invitat-o ... la masa!
Sampanie era, delicatesuri erau, de consolare era nevoie... si cum Chichi era tare aratoasa si "sensibila"... uite asa, dintr-una in alta... restul a venit de la sine!

Ranit in orgoliul si furios de neputinta lui, Piticu' nu a gasit alta razbunare decat aceea de a-i expune pe "amantii de ocazie" intregii mahalale, facandu-i pe ei, dar si pe sine, de rasul lumii!
Astfel a deschis usa dinspre strada si i-a invitat pe toti gura casca sa vina sa vada ce i-a facut lui nevasta-sa!
Ce a urmat... a fost de un grotesc desavarsit.

 "- Lume, lume, veniti sa vedeti ce mi-a facut mie femeia mea", striga cat putea Piticu' , ca la circ, smulgandu-si parul dat cu briantina, invitand vecinii sa intre pe o usa si sa iasa pe alta!

Lumea intra din strada, trecea pe langa patul unde se comisese tradarea, ii privea pe vinovati si apoi iesea prin culoar in curte si...  inapoi in strada!
Nu a lipsit decat sa rupa bilete la intrare!

Barbatul, acoperit cu o patura slinoasa, statea ca un eunuc la usa Haremului, incremenit, fara nici o expresie pe fata, neputand nici macar sa se gandeasca daca va lua bataie ... sau daca va scapa cu viata! Asa ceva nu patise, cu siguranta, niciodata!
Din "stofa" lui de domn nu mai ramasesera decat ciorapii trei sferturi cu jartiere fine care, in situatia in care se afla, erau absolut ridicole!
Chichi, "cadana" imprudenta, incerca sa se ascunda sub cearceaful de un alb indoielnic, lasandu-si la vedere doar motul blond, zguduind patul, cu tablii de metal, de hohote de plans.
Circul asta a durat pana cand nu a mai fost nici un curios!
Spre seara Piticu' l-a lasat sa plece, intreg si nevatamat, pe
"clientul" - ajuns de rusine - si au ramas in doi: el si Chichi, femeia vietii lui! 

Dupa o astfel  de

 intunecare a mintii, 

singur, trist si epuizat, Piticu' s-a trezit la realitate...

A plans, s-a tanguit si a sfarsit prin a se impaca cu frumoasa lui. La urma urmei ce putea sa faca?

A doua zi dimineata, inarmata cu carpe, perii si ziare, Chichi a noastra, plina de energie si fredonand, pitigaiat si fals, refrenul romantei "Zaraza", a facut o curatenie in casa ca niciodata pana atunci: a frecat podelele cu peria, apa si lesie, si a sters geamurile marchizei, a scuturat presurile si a pus pana si flori in glastra!
Si... viata a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 

Se pare ca de atunci Piticu' nu a mai închiriat camere.

In vara anului 1996, cautand eu un far pentru masina mea, cineva mi-a spus ca pot gasi ce doresc intr-un garaj din Rahova. Cand am vazut adresa... am suras: Str.Lamaitei nr 43!
Am decis sa merg pana acolo, manata de curiozitatea de a recunoaste ceva din povestea aflata cu ani in urma.

In capatul strazii Lamaitei, ramasa stinghera printre blocurile confort 3, construite pe vremea lui Ceausescu, nu mai exista cismeaua din poveste! Strada era canalizata. 

Nu era insa asfaltata nici in '96  ci doar pietruita cu resturi de moloz... si, in capatul dinspre sosea, primarul... "care este" instalase o banca - acum plina de nume incrustate cu briceagul, inimioare si arsuri de tigara, pe care stateau ciorchini tinerii "omoratori de vreme"!

La numarul 43 era intr-adevar un fel de depozit de fiare vechi si cateva masini dezmembrate.
Incontestabil, aceasta fusese casa piticului caci inca mai existau geamul si usa camerei ce fusese scena intamplarilor povestite mai sus. Motanul...nu mai era !
Peste drum, spre coltul strazii, in fosta casa a Doamnei Ionescu, cineva scosese un casetofon afara si intreaga comunitate se "desfata" cu manele!
In curtea lautarilor de alta data era acum un bloc cu trei nivele, vopsit oranj si aratand total nepotrivit cu ambianta locului. 

Casa cu etaj a profesorului arata ponosita; curtea devenise depozit de pitici de gradina si ingerasi de gips si mai nimic nu amintea de prosperul imobil cladit de singurul intelectual al cartierului de odinioara!

Personajele povestirii mele evident au disparut de mult. Altele le-au luat locul. Mica comunitate a strazii de mahala nu mai este aceeasi. 

Ici colo, cate o casa mai rasarita, varuita in culori tipatoare, cu balcoane complicate si geamuri TERMOPAN sta ascunsa dupa garduri darapanate ori cu aspect de cimitir. Gunoaie moderne - pungi de plastic si PET.uri ... pretutindeni! 

Dar ceva lipseste: spiritul comunitatii de alta data!
Nu am indraznit sa intru in curtea de la nr 43. M-am lipsit si de farul ce imi trebuia.

Pe cand intorceam masina, o tigancusa desculta trecu strada in fuga alungata de un batran furios:
- Pleaca d'aci, tiganca 'dracului! striga batranul schimonosit de ura, agitand o punga de plastic pe care scria CORA.
- Nu-i tiganca , bre, e rroma! il corecta un pusti obraznic cu picioare murdare bagate in niste  

papuci de  plastic de culoare indefinita.

- Roma, pe dracu, mormai omul agasat, e o hoata, asta e!

Am plecat din Rahova anilor '90 trista.
Nici mahalaua nu mai era ce a fost!
Povestile de amor cu nabadai de alta data sunt azi inlocuite de balciul amorurilor vedetelor mondene!
Din strada ne-am mutat in deplina singuratate in fata televizorului!
Daca vecina e bolnava in casa de alaturi... nu mai stie nimeni. Toti insa se cearta, se pandesc, se barfesc, se urasc chiar. Nimeni nu mai este in acord cu nimeni!

E trist azi in mahala. Si oamenii si cainii sunt tristi!
E trist insa si pe Calea Victoriei... pentru ca acum pare ca totul a devenit o mare mahala ... insa una moderna si esential schimbata in rau pentru ca "MAHALAUA" in realitate era cu totul si cu totul altceva! 


Sevres 
04.06.2011