Faceți căutări pe acest blog

marți, 18 decembrie 2018

CRACIUNUL INTRE MINUNE, FASCINATIE si... ECOLOGIE


M-am nascut intr-o vreme cand toti oamenii din tara noastra erau saraci! Boieri nu mai erau, intelectualii care nu erau prin puscarii, devenisera hamali, iar putinii beneficiari ai noii politici comuniste isi ascundeau cu grija banuita prosperitate.
Craciunul copilariei mele a fost mereu la granita intre minune si fascinatie!
In ciuda saraciei si a lipsurilor, mama a reusit sa faca stralucitoare aceasta sarbatoare? Era o artista in a da clasa saraciei!

Imi amintesc ca, in seara de Ajun, mancam grau fiert cu nuci, indulcit cu miere si pus in niste foi ca de clatite, de post; le numeam "scutecele lui Hristos"!
Nu imi aduc aminte de nici un cadou primit in copilarie, de Craciun!
Stiu insa ca bradul, impodobit de mama, in mare taina, in noaptea de Ajun, cu toate decoratiile facute de mana ei, era minunea minunilor! Si acela era cadoul nostru!
Ma intreb si azi cum a reusit mama in acei ani o asemenea performanta!
Cu decoratii moderne, cu mai stiu eu ce lumini sofisticate,
mereu in pas cu moda culorilor ... an de an am incercat sa decorez si eu bradul de Craciun in fel si chip astfel incat sa fie cat mai frumos cu putinta. Ma tem insa ca nu am facut inca unul pe masura celor cu care mama ne-a fascinat in anii copilariei noastre !

Despre cadouri nu am nici o amintire. Dar imi amintesc de parca a fost ieri, freeria exclusiva a bradului nostru de Craciun, un brad mandru, urias, mare pana in tavan!

Niciodata nu am gasit cutia cu minuni decorative, nici nu am vazut bradul inainte de a fi impodobit.
Ne trezeam pur si simplu cu minunea langa noi!

Daca doriti sa cititi, sau sa recititi, o poveste legata de un anume Craciun din viata mea... gasiti textul aici!

In ziua de 24 Decembrie mama facea cozonacii - ca sa alunge din casa mirosul de sarmale, friptura si caltabos!

Framanta, uneori chiar plangea si canta colinde! Pe acelea pe care le stiu de la ea... eu nu le pot canta pentru ca ma podidesc lacrimile!

https://youtu.be/IMauskSyhEU

Si cat eram de emotionate!
Sperand sa-l "prindem" pe Mos Craciun in momentul cand avea sa aduca bradul, decorat gata, in noaptea de Ajun ne rugam de mama sa ne lase sa ne culcam in sufragerie.

Si mama, ca sa nu ne indoim cumva de minunea ce avea sa se petreaca, ne facea acest hatâr.

Nu stiu cum dar nu am simtit-o niciodata, desi operatiunea asta se petrecea langa noi!
Nu a facut niciodata nici un zgomot care sa ne trezeasca inainte ca totul sa fie gata si ochii nostri sa sclipeasca in fata minunii iesite din mainile mamii!

Bradul era cel mai minunat cadou, acel cadou care ne arunca in lumea de poveste. 
Azi bradul se decoreaza impreuna cu copiii. Poate acesta este motivul pentru care este mai important ce se afla sub brad decat bradul in sine!

Am avut si eu perioada mea de lipsuri si am incercat si eu, in viata mea de familie sa fac bucurii din nimicul pe care il puteam gasi ... Daca am reusit sau nu... nu stiu. Copiii mei o vor putea spune. Ei insa nu stiu ce stiu eu si nici nu au trait magia acelor sarbatori... si, poate deaceea, nutresc o anume nemultumire...

Cum traiesc la cumpana dintre doua secole si am nepoti... inerc sa tin pasul cu timpul...

Si provocarea acestui Craciun este una ecologica !
Cum se petrece un Craciun ecologic?
Pai mai inai va spun iar pe parcurs o sa va si arat! 
Sper sa iasa asa cum ne-am programat... caci este o misiune de echipa!


Precizez ca ecologia nu schimba nimic din spiritul Craciunului! Ba, dimpotriva.

  • Ne adunam, ca in fiecare an, in familie, ca sa ne bucuram de sarbatoarea Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos si nu sa bem si sa ne ghiftuim aiurea!
Apoi:
  • Incercam sa fim mai atenti cu cadourile, reducandu-le un minim decent! Avem deja mult mai mult decat ne trebuie! 
  • Nu cumparam brad! 
Anul acesta am inchiriat unul viu, in ghiveci! Bradul are un nume - il cheama Marcel - si are 6 ani!
Il putem da inapoi si anul viitor sa inchiriem altul sau, daca ne vom atasa de el, il putem chiar pastra...
Noua ne trebuie brad pentru interior, caci in curte avem destui... asa ca, daca il pastram vom incerca sa ii creem conditii ca sa-l putem dezradacina anul viitor...
Exista si varianta de a-l planta undeva, intr-o padure.
Vom vedea.

  • Vom renunta la hartia de impachetat! 
Cum sarbatoarea asta face tone de deseuri de hartie de impachetat, anul asta noi vom impacheta cadourile in hartie reciclata, cutii de carton pictate de noi, in hartie de ziar, ori chiar in materialul... cadourilor!
  • Nu vom mai lega pachetele cu rafie ci cu panglici refolosibile ori cu fire de diferite feluri

  • Pachetele le vom decora cu funde facute din file de reviste vechi ori cu trandafiri facuti din hartie de ziare vechi! 
Cam asta... Si promit poze!
Nu stiu ce va iesi dar incercam!

O noua era, alt farmec, alte... "minuni"!

Pana la urma farmecul unei zile de praznic, petrecuta cu cei dragi, nu depinde atat de bogatie cat de spiritul acelei intalniri, de admosfera in care ea are loc!

Stralucirea Craciunului vine din lucruri mici, simple, aparent neimportante, care insa, puse laolalta cu mare atentie, dragoste si cu gandul la bucuria celorlalti, o fac de neuitat!

Totul poate deveni magic cand e facut cu iubire!

Va doresc tuturor un Craciun de poveste
 alaturi de toti cei ce va iubesc si pe care ii iubiti!

marți, 11 decembrie 2018

CONU SPIRU


Traim printre oameni, langa oameni si drumurile noastre, ale tuturor, ni se incruciseaza inevitabil.
Venim, plecam... ne oprim, vorbim, iubim, uram, zambim ori plangem, traim, murim...

Fiecare persoana cu care ne intalnim in viata asta ne lasa ceva, unii mai mult, altii mai putin, imbogatindu-ne ori saracindu-ne, modelandu-ne oricum precum apa modeleaza pietrele raului iar vantul si ploile crestele muntilor.

Pana la capatul drumului dam si primim, luam si lasam.
De plecat... plecam lasand oase goale, devenind doar un suflet, acel suflet in care am pus cele traite si pe care ni l-am modelat fiecare dupa putinta si vointa!

Ne incearca poate uneori fie sentimente de automultumire, fie de neimplinire.

Toti suntem de fapt doar rodul unor intalniri, faste sau nefaste, plamada oamenilor langa care am trait, pe langa care am trecut, de la care am invatat, pe care i-am admirat sau nu, pe care i-am indragit sau nu... oameni cu care vietile noastre au intrat in coliziune, fie si printr-o privire, intr-o secunda, la un moment dat!

Si, gandind la acest adevar intelegem de ce iubirea e porunca!

Eu sunt constienta de sansa de a fi avut astfel de intalniri, ca fara cei despre care tot povestesc pe blogul asta, oameni aflati pe calea amintirilor mele ca puncte de referinta, as fi fost cu siguranta azi absolut altcineva...

Si le sunt datoare macar cu o ruga !

Pentru ca maine este sarbatoarea Sfantului Spiridon, un sfant pe care, tainic, l-am ales protectorul fiului meu, ma gandesc sa va re-spun povestea unui om care a aparut in viata mea in momentul in care tocmai deschideam ochii spre lume!

Sfinte Spiridoane, roaga-te pentru noi toti, pacatosii!


CONU SPIRU

Cred ca aveam vreo 12 ani.

Pe atunci mama mea lucra intr-o scoala postliceala aflata sub protectoratul Ministerului de Finante din acea epoca.

Era inceput de primavara si ministerul organiza, pentru salariati, o excursie in nordul Moldovei.
Cu o seara inainte am aflat ca urma sa merg si eu si nu va imaginati cat de incantata am fost!
Sa fac o astfel de excursie era pentru mine mai mult decat puteam sa visez, ceva minunat, unic, caci pana atunci nu ma deplasasem inca pe o distanta mai mare de 100 de km!

Cand am ajuns la locul de intalnire, cu toata stradania mea de a parea nepasatoare, se vedea nelinistea care nu ma lasase sa dorm toata noaptea.

Dimineata era rece si cerul cenusiu nu promitea o vreme prea frumoasa, insa asta nu ma interesa absolut deloc. Eram mult prea incantata de deplasarea in sine pentru a ma opri la prognoza meteo.

Cu acel prilej l-am cunoscut.

"Conu" Spiru (Spiridon pe numele lui) era un domn bine care, desi la varsta pensiei, mai lucra inca. El era pe atunci
seful mamei mele.

In ziua aceea, cu un zambet sincer care ii lumina fata si ii dezvelea dintii inca frumosi, isi atinti privirea-i patrunzatoare asupra mea.

- Daca te vei uita la cer, mi-a soptit el, ca si cand urma sa-mi incredinteze o mare taina, o sa ia si el din albastrul ochilor tai si se va insenina imediat... Vom avea un timp minunat! Ai sa vezi! Crede-ma!
Si hohoti de ras.

I-am zambit cu sfiala, simtind undeva, in adancul meu, ca omul acela, cu ochi vii de culoarea maslinei verzi, care se uita la mine precum o facea bunicul, avea sa insemne ceva important in viata mea. Si am simtit bine!

Cerul chiar s-a inseninat si multa vreme am crezut sincer ca, daca ai ochi albastri, poti alunga norii!

Am fost atat de extaziata atunci de aventura in sine incat putine amanunte 
legate de excursie au mai ramas in memoria mea. Nu am uitat insa popasul facut la Cetatea Neamtului, unde conu Spiru m-a intrebat:

- Stii poezia lui Bolintineanu, Mama lui Stefan?
- Stiu, am raspuns eu, incantata ca eram bagata in seama.
- Atunci, hai, recita-ne-o aici, sa ne bucuram cu totii.


M-am urcat pe o mica movila, in fata cetatii, si am inceput sa recit. Peisajul era minunat. Pasari zburau peste rapele abrupte, cerul era de un albastru pur, tivit pe alocuri de culorile stranii ale apusului soarelui ce-si cauta tihna chiar dupa acel deal! Lumina rosiatica aurea crestele ruinelor cetatii, sporindu-le misterul inaintea noptii.
Vantul aducea freamatul codrilor pana la urechile noastre si, in admosfera aceea idilica... toti ma priveau pe mine, o fetita neinsemnata. 
Era pentru prima oara cand mi se parea ca fac ceva special! Si acela a fost micul meu moment de glorie!

Excursia aceea avea insa sa-mi aduca altceva, mult mai de pret decat gloria efemera a unei recitari in aer liber. Caci de atunci am avut un mentor, un indrumator, un model de viata.

Conu Spiru era o gradina de om! Cand i-am auzit intaia oara hohotele de ras, m-am uitat in ochii lui plini de viata si m-am lasat convinsa de incurajarile lui, nu stiam ca facusem cunostinta cu cel mai optimist dintre oamenii fara noroc!

Caci Dl Spirache sau Conu Spiru, a avut totul ca sa reuseasca doar ca... nu a avut noroc !
Poate ca au existat mereu, dar in secolul trecut multi au suferit pentru ca s-au nascut unde nu trebuia, cand nu trebuia! Si el a fost unul dintre acestia.

Provenit dintr-o familie de intelectuali, era al doilea fiu din cei trei cu care tatal sau, magistrat de renume, se mandrea. Fratele cel mare s-a facut inginer constructor, el a facut dreptul si filozofia, iar mezinul... nu a mai apucat sa faca nimic caci a murit de o pneumonie galopanta... la nici 18 ani!
Mama, fragilizata dupa moartea mezinului, s-a stins si ea la scurt timp dupa aceea.

Dar viata te fura in anii tineretii si nu te lasa sa te prabusesti cu usurinta... Oricum, pe Spiru nu l-a demobilizat nimic!
El era tanar, frumos (semana cu Jean Marais!) inteligent si de un optimism molipsitor.

Mediul intelectual bucurestean era, inainte de al II.lea razboi, de o aleasa calitate, asa ca mintea si spiritul i-au fost bine echipate.
Prieteniile pretioase legate atunci, profesorii, dupa care mergea la cursuri facultative, aveau insa sa il coste mai tarziu libertatea...

Razboiul a venit si a ravasit tot!
Spiru a fost mai intai concentrat, apoi ranit. Nu a apucat bine sa-si revina ca... au venit rusii pe tancuri si acest eveniment i-a rapit inevitabil ceva din bucuria imensa de a-si fi gasit tocmai atunci perechea, femeia vietii lui.

Louise era o fermecatoare frantuzoaica, nascuta la Paris si venita cu familia in Romania, unde tatal ei se ocupa de o firma franceza de produse chimice.

Cu felul lui exuberant, Spiru a inebunit-o pur si simplu si s-au casatorit la repezeala, de parca ar fi fost doi copii fugiti de acasa! Oricum nimic nu mai era din ce fusese odinioara si tot ce tinea de vechile obiceiuri, asa-zis burgheze, devenise condamnabil.

Si inca nu a fost asa de rau, cu toata saracia si rumorile de atunci, pana in '48, cand au inceput persecutiile.
Imobilul familiei a fost nationalizat, domnul magistrat si fiii sai au fost arestati iar biata frantuzoaica a ajuns sa locuiasca, impreuna cu cumnata ei, in camerele de serviciu de la mansarda casei, asteptandu-si sotul.

Dupa 6 ani de inchisoare, Spiru s-a reintors acasa, ca un caine jigarit dar cu acelas zambet pe fata, de parca fusese
plecat pana la tutungerie, in coltul strazii, sa-si cumpare tigari!

Si totusi... cine il cunostea bine putea sa observe o unda de tristete in privirea lui verde. Si asta pentru starea in care o regasise pe femeia lui draga. 
Caci Louise, desi isi ducea cu demnitare si fara sa se planga noua ei viata, era din zi in zi mai slaba si mai trista.

"Nu-i nimic, nu te nelinisti, ne vom descurca!" ii zise el Louisei. Si a inceput prin... a descarca si sorta cartofi in Gara de Nord!
Abia dupa niste ani si multe munci necalificate a reusit sa devina sef de personal intr-o uzina.

Slalomul asta printre nevoi l-a facut mereu cu zambetul pe buze, bucurandu-se de viata, asa stalcita cum era ea!

Louise insa nu era deloc bine.
Dupa arestarea lui Spiru pierduse o sarcina mult asteptata. Apoi tatal ei murise iar ea se vazu nevoita sa-si aduca mama in camera din podul unde locuiau.
Despre cum s-a descurcat... nu a povestit insa niciodata!
Necazurile si lipsurile o macinasera indeajuns incat sa fie vizibil ca suferea, totul pe un fond de fragilitate ce tinea de firea ei.

Dupa excursia in care m-am simtit vedeta, Conu Spiru ne-a invitat la ei intr-o dupa-amiaza, sa servim un ceai impreuna.

Imobilul in care locuiau, odinioara casa familiei, era situat in strada Stirbei Voda, aproape de iesirea din Parcul Cismigiu si vis-a-vis de Conservator.

Mama spunea ca, dupa ce si-a terminat studiile, fratele lui cel mare renovase casa parinteasca dupa proiectele proprii, aducandu-i o tusa plina de sarm, impodobind ferestrele cu balcoane din fier forjat si adaugand inca un etaj, inaltand
podul casei si transformandu-l in mansarda locuibila, dupa moda frantuzeasca a camerelor de bona.

Cine si-ar fi inchipuit atunci ca vor ajunge sa locuiasca toti tocmai in acea mansarda?!

Socotind dupa numarul cutiilor postale, era evident ca imobilul era plin de chiriasi.
Poarta din fier forjat, altadata o mandrete, acum ruginita si fara maner, era deschisa.
Am ocolit usa principala pentru a ajunge la intrarea de serviciu.

Am urcat pe o scara ingusta, in forma de spirala, pana la ultimul nivel. Mama a sunat si in usa au aparut amandoi, Conu Spiru si madame Louise, fericiti nevoie mare.

Holul era de latimea usii si dintr-o privire am observat ca in lungimea lui erau amenajate o minuscula bucatarie si, in continuarea ei, o mica baie, toate despartite prin niste draperii.

Camera ar fi fost destul de spatioasa insa era impartita in doua de un glasswand.

Graseind ceva mai mult decat obisnuit, madame imi vorbi privindu-ma fix in ochi si bucurandu-se vizibil sa ma cunoasca.

Ne-am asezat pe fotoliile mari imbracate in brocard inflorat.
Imi placea acolo. Peretii erau tapetati cu rafturi incarcate de carti in fata carora erau frumos randuite rame cu fotografii, din care razbatea bucuria lui de a fi cu ea!

Dincolo de peretele cu usi de sticla, statea, lungita in pat, madame Nicole, mama Louisei.
Ne-a salutat politicos, spunandu-ne in franceza ca este racita, si, scuzandu-se, s-a intors cu fata spre perete, pierzandu-se
in asternutul din care nu se mai zari decat boneta alba cu volane, cum nu mai vazusem pana atunci.

Scopul invitatie nu era insa o simpla conversatie la ceai. 
Conu Siru  a propus sa fac lectii de franceza cu madame Louise, mai exact sa vin si sa stau pur si simplu cu ea de vorba... Si asta pentru o suma rusinos de mica.
In fond, tot ce dorea el era sa aduc un pic de prospetime si de divertisment in casa lor, unde tristetea isi cam facuse cuib, si sa-i abat un pic gandurile negre ale Louisei lui !

Micuta si delicata, madame Louise avea un sic nebun, fiind un gen de femeie cum eu nu mai cunoscusem.
Coafura carée, de sub care i se zareau clipsurile cu perle mari, ii imbraca armonios ovalul fetei de un alb sidefiu.
Sprancenele, gen Greta Garbo, ii conturau ochii negri, imensi, cu gene lungi, iar rujul, perfect intins pe buzele-i
carnoase, ii punea in evidenta o dantura superba.
Purta cu gratie in jurul gatului o mica esarfa si gesticula intr-un anume fel, degelele ei fine, lungi, cu unghii rotunjite, atragandu-ti privirea.

Si, timp de 5 ani de zile aveam sa vin in aceasta casa, de 3 ori pe saptamana, pentru conversatii in franceza.
Am avut 
astfel prilejul sa cunosc, pentru prima data in viata mea, niste persoane provenite din alta cultura, dar si sa vad ce inseamna sa fii bolnav de tristete.

Madame Louise m-a invatat multe din cele pe care le stiu azi despre Franta. Ea mi-a vorbit intaia data despre Paris si felul nonsalant al locuitorilor lui, despre Loire si castele ei , despre Marea Mediterana si frumoasa Provence... despre Ludovic al XIV.lea, Versailles si Madame de Maintenon, despre Pompadour, Marie-Antoinette, Robespierre si ghilotina... Povestea cu nostalgie, cu nostalgia dureroasa a persoanei care stie ca numai memoria o mai poate tine legata de locurile de bastina.

Mama ei, madame Nicole, avea pe noptiera de langa pat o cutie de ceai, din metal, pictata in culori sinilii, legata cu o panglica ce amintea de tricolorul Frantei, in care tinea pamant "de acasa", din Luberonul ei natal.
Mi-a aratat-o facandu-ma sa inteleg ca era ceva de mare pret!

Cand plecam de acolo era ca si cum ieseam dintr-o poveste, din alta lume...

Intr-una din zile, am gasit-o pe madame Louise plangand, asezata pe capacul toaletei. Am intrebat-o de ce plange; A dat din umeri si a continuat sa planga, facand abstractie de prezenta mea.

Dupa vreo jumatate de ora, vazand ca nu se linisteste, i-am telefonat mamei mele, la serviciu, si i-am spus.
Imediat Conu Spiru a venit, ravasit, cu parul valvoi si ochii speriati, cautand spre ea cu teama...

Nimeni si nimic nu i-a putu insa seca lacrimile doamnei!
A venit si un medic si asa am inteles ca accesele de plans durau si cateva saptamani, urmate fiind de perioade in care era ca un fluturas, vesela si plina de chef de viata, ca acea stare era de fapt o boala...

Astazi i se spune tulburare bipolara, atunci insa toate starile astea se numeau sindrom depresiv anxios ... fiind ceva fara putinta de a fi tinut sub control - in afara tranchilizantelor care obnubilau complet persoanele suferinde.

Conu Spiru m-a intrebat daca imi era frica de ea.
Nu, nu imi era frica deloc doar ca imi era teribil de mila de ea!
Si am continuat sa vin si in perioadele ei de criza.

Bunica avea teoria ei: spunea ca e asa fiindca l-a pierdut pe Dumnezeu. Ii plangea insa de mila si se ruga pentru ea.
Cand mergeam acolo, imi punea in sacosa cate ceva - fie gogosi, fie cate o placinta ori turte proaspete.
Plecam  plina de zel, stiind ca am o treaba importanta: sa o fac pe madame Louise sa nu mai planga.

Ea... nu vorbea nimic atunci. Statea pe capacul toaletei si plangea. Eu insa, din camera doamnei Nicole, ii povesteam vrute si nevrute in romaneste, desigur. Nu am reusit insa prea des sa-i sec lacrimile.

Dupa cateva saptamani de plans si nemancare, redevenea cea dinainte. Ma primea, plina de bucurie, si nu uita niciodata sa se scuze pentru momentele ei lacrimogene si sa imi multumeasca ca nu o evitam!

El obisnuia sa mai treaca pe acasa in timpul zilei, in ideea de a o asigura pe ea ca nu e singura. Si atunci cand venea se umplea casa!

Cate nu m-a invatat, cate nu mi-a spus conu Spiru...

M-a invatat ce si cum sa citesc, cum sa-mi fac fise cand merg la biblioteca. Cu el mi-am facut dealtfel prima mea legitimatie, la Bibioteca Pedagogica, care era aproape de casa lor, langa Cismigiu. Ma punea sa-mi spun impresiile dupa lectura si era mereu interesat, admirativ si extrem de fericit sa ma asculte. Mi-a spus pana si cum sa-mi prind parul, de cate ori trebuie sa merg la dentist si ca tocurile inalte le fac pe femei mai frumoase ...
A venit la toate serbarile mele de sfarsit de an, la toate spectacolele in care eu aveam cate un rol... impreuna cu sotia lui sau singur, atunci cand ea era... trista!

Asa am crescut eu printre necazul si bucuriile lor.

Intr-o seara de octombrie, madam Nicole s-a stins din viata. Au inmormantat-o la cimitirul Bellu, punandu-i in sicriu si cutia de tabla legata cu panglica tricolora, in care era un pumn din pamantul Frantei ei dragi, pe care nu a mai putut-o revedea...

Louise a fost surprinzator de bine vreo doua saptamani dupa moartea mamei sale.

Intr-o dimineata, dupa ce el a plecat sa cumpere jurnalul, Louise a deschis larg fereastra si ... s-a aruncat in gol!

Conu Spiru a ramas singur, in podul casei parintesti, traind inca vreo cativa ani, inconjurat de amintiri, de fotografiile ei si de cartile lui...
De-l vedeai pe strada, puteai crede ca e cel mai fericit om din lume. Cu aliura lui de pictor din Montmartre si zambet de actor de cinema, te privea direct, mereu senin, si te asculta cu o asa atentie incat erai sigur ca alta treaba nici nu are.
Radea in hohote si parea ca nimic nu-l atinge.
Cunoscutii insa stiau cat il durea pierderea femeii lui, cat se simtea de vinovat pentru viata plina de socuri pe care o traisera care o ranise intr-atat, sfarsind prin a o ucide, si cat regreta faptul de a nu fi reusit sa-i dea si ei ceva din optimismul lui debordant!
Era ca si cum, prin unirea cu ea, el devenise purtatorul acelui "joie de vivre" frantuzesc pe care ea, in mod bizar, il pierduse!

Cu siguranta Conu Spiru si madame Louise au fost un tot facut din doua jumatati perfect egale: una vesela si alta trista... purtand intre ele o iubire netraita cum se cuvenea!

Cate vieti distruse, cate destine dureroase a cunoscut omenirea... si cat de nerecunoscatori urmasi suntem!
Azi nefericirile noastre par asolut ridicole fata de ale lor. 

Ii aduc din nou omagiu acestui om, care mi-a deschis niste ferestre spre lumi necunoscute, invatandu-ma sa privesc prin ele, sa vad si sa inteleg lucruri pe care, fara el, nu le-as fi stiut, cu siguranta, niciodata!

Si poate ca ceva din puterea mea de azi vine si din incrucisarea drumurilor noastre!


sâmbătă, 8 decembrie 2018

O BUCATA DE DRUM SPRE ... VESNICIE

Ieri s-au implinit ... multi ani de cand prietena mea, Veronica, s-a dus la cele vesnice.
Un om minunat caruia ii port o amintire speciala.

Cu ea mi-a fost dat sa petrec un an... in anticamera mortii, pot spune, fiind martora framantarilor omenesti in fata verdictului stiut  al... "plecarii"!

Asa cum am mai spus si cu alte ocazii, desi nu este un secret pentru nimeni ca pe pamant  suntem  trecatori  si ca toti murim, totusi, nestiind nici cand si nici cum se va petrece moartea noastra, traim...  de parca am fi eterni!
Numai ca exista unii care afla... afla brutal si neasteptat ca, din nefericire, timpul lor s-a scurs deja,  desi au proiecte pe termen lung, au si mijloace si chef de viata. 
Suntem pregatiti pentru orice, mai putin sa intampinam ... moartea!

Veronica nu avea inca 49 de ani cand a aflat ca mai avea de trait mai putin de un an...
Era o femeie inca tanara, atragatoare, avea bani multi iar succesul in afaceri parea ca ii sporise frumusetea, punandu-i pe fata o anume lumina, o aliura de siguranta care o facea remarcabila!

Nu a avut mereu o viata usoara si a tras cu dintii ca sa scape de saracia in care se nascuse.
Cand vremurile s-au schimbat i s-a schimbat si ei norocul.
A castigat nesperat de mult, atat de mult incat nu ar mai fi avut nevoie sa munceasca nici o zi, avand cu desavarsire asigurate batranetile!  

Dar nu se mai putea opri!

Apoi... boala i-a curmat planurile si milioanele din conturi nu au putut-o scapa de moarte ci doar de ... batranete! 

Iar viata, pe care, la 50 de ani, o crezi inca lunga, i s-a curmat surprinzator de repede!

Citind Evanghelia de azi mi-am amintit de ea si de o anume noapte, ultima, care ne-a legat pana dincolo de viata!
Suferinta ei mi-a fost un soi de lectie iar ultima noaptea petrecuta impreuna o revelatie!

Si pentru ca ieri a fost comemorarea plecarii ei... imi pun aici amintirea acelei nopti in care am parcurs, impreuna cu prietena mea de duhovnicie, 

O BUCATA DE DRUM SPRE ...  VESNICIE

M-am asezat, vinovata si stinghera, pe scaunul antic al carui scartait imi paru, ca niciodata, un oftat...

Eram mai nesigura decat cand intrasem pe usa al carei maner  inca il mai simteam in palma. 

O tristete adanca, de lacrimi ascunse si neplanse, imi intrase in suflet de cum pasisem pragul casei.
In aer plutea un duh de tanguire, de durere si amaraciune.
Ea parea agitata. Cu siguranta asteptarea o angoasase.

Imi propuse sa mananc ceva, desi ora cinei trecuse... 

Stiam ca imi numarase minutele de intarziere insa, vazandu-ma, uitase de suparare  si voia sa ma rasfete cu ceva, de parca si-ar fi cerut iertare ca ma nedreptatise crezand ca nu voi mai veni. 
Nu era greu de ghicit ca ospitalitatea cu care ma inconjura  o costa un efort deosebit. Se abtinea cu greu sa nu planga, sa nu se vaite.

Pe fata-i crispata, printre durerile ce nu o paraseau, dincolo de agasarea produsa de intarzierea mea, se citea bucuria si linistea de a ma revedea.

Se faceau aproape 11 luni de cand ne vedeam zilnic si aproape 4 de cand veneam seara de seara sa cinez si sa dorm cu ea.

O vaga mustrare de constiinta ma impiedica sa o privesc in ochi. Stiam ca intarziasem mai mult de o ora si ca timpul acesta fusese ingrozitor pentru ea. Era tulburata si asta ma facea sa fiu ceva mai retinuta, nestiind cum sa reactionez.

Ocoleam  amandoua orice aluzie care ar fi putut sa ne faca sa izbucnim in plans. 
Depindeam una de alta: ea - de prezenta si ajutorul meu, eu - de nevoia de a-i fi utila... Impartaseam o  ciudata forma de iubit, traiam o inedita relatie de prietenie intarita de suferinta.

Cand o simteam asa, agitata, debusolata, o neputinta teribila ma stapanea si pe mine, o slabiciune care imi bloca reactiile.

Printre usile intredeschise, am zarit o oarece dezordine, semn ca, poate de nervi, isi rascolise sertarele, asteptandu-ma.
Asezat in mijlocul camerei de oaspeti, un maldar de hartii dadea un aer de mutare interiorului, intre ai carui pereti isi zidise ea deopotriva dragostea pentru frumos ca si dorinta de a se bucura insfarsit de viata.


Am simtit in aer un miros cunoscut, mirosul ei, care m-a readus, fara sa vreau, in zilele in care visam impreuna. 

Planuiam ca, odata ce se va insanatosi ea, ne vom face o casa mare impreuna si vom duce o viata fara griji la vremea pensiei...

Imi scapa un oftat...

Stiam ca trebuia sa vorbesc ca sa umplu golul stapanit de nefericire, numai ca valul de amintiri frumoase mi se infipsese ca un fier inrosit in rana sufletului meu, inca neobisnuit cu drama la care participam si imi pieri orice inspiratie.
Mintea imi era plina de ganduri, in timp ce gura incerca, fara succes, sa scoata vreun sunet.
As fi dorit sa spun ceva vesel dar nu eram capabila caci  admosfera era grea si orice lucru frumos ar fi devenit nepotrivit. Imi parea ca pana si gandul putea rani in acea intalnire de ramas bun.
Caci stiam, simteam ca ... era pentru ultima oara!

De unde stiam?
Poate din durerea ce mi se asezase in capul pieptului, poate din paloarea fetii ei, pe care boala ucigatoare nu reusise sa o urateasca, din aerul trist ce plutea in toata casa... sau poate din pricina tuturor acestor semne la un loc!

Sprijinindu-se de pereti si de mobilier, s-a indreptat spre dormitor. Am insotit-o fara sa o sustin, intelegand pe muteste ca voia sa mearga singura.

In lumina palida a incaperii, parul ei, proaspat crescut, mi se paru mai albit si mai tern.
Ceva se schimbase insa...  Privirea mi s-a oprit pe mainile ei frumoase si am remarcat ca unghiile erau vinetii...

S-a asezat cu greu pe marginea patului si mi-a facut semn sa ma asez si eu langa ea. Parea solemna. 

Tremurand, mi-a aratat inelul ce-l purta si mi-a spus:

- Asta vreau sa fie al tau! Sa-ti aminteasca de mine. E un nimic. Dumnezeu mi te-a adus! Numai El te poate rasplati cu adevarat!
Am incremenit. I-am prins capul mic si aproape chel in causul palmelor si am sarutat-o, nestiind nici ce sa spun, nici ce sa fac.

I-am simtit transpiratia rece si m-am infiorat!
Strangand-o la piept, am privit in gol, printre lacrimi, negura noptii ce se lasase .
Lumea alega inca dupa cumparaturi, se agita, infruntand frigul si intunericul, se pregatea de sarbatori ...
Mi-a trecut prin minte ca acolo, in strada, era un crampei de viata secularizata iar in camera in care ne aflam eu tineam in brate... un trup chinuit din care ea, viata, se pregatea sa plece spre ... vesnicie.


Si, in noaptea aceea am trait ceva unic, ceva ca un legamant,  pecetluirea unei prietenii speciale, fara petreceri si distractii, ci cu durere, lacrimi, compasiune si iubire!


Mi-a strigat numele de sute, poate de mii de ori... Ma striga disperare, o disperare care se risipea insa de indata ce-i raspundeam : "Nu te teme, sunt aici!" 
I-am incalzit corpul, ce i se racea vertiginos, cu propriul meu corp, am vorbit cu ingerii si  ne-am rugat impreuna... 

Nu voi putea uita asta niciodata...
Admosfera acelei nopti, incarcata de suferinta, impacare, frica si acceptare, de rugaciune, dragoste si co-patimire, ramane unica in viata mea.

Dupa ce mi-a spus ca o vede pe Maica Domnului... s-a linistit. Se crapa deja de ziua.
Un somn adanc a cuprins-o si respiratia ei sacadata mi-a dat de inteles ca intrase in tunelul trecerii.

Cand in turla bisericii, ce se zarea din camera ei, clopotele au batut de vecernie...  cu un suspin usor a trecut ... dincolo.
Si atunci , ghemuita langa patul ei, cu genunghii la gura, m-a coplesit o durere sfasietoare! Se terminase!

Anii s-au scurs... si viata m-a incercat si pe mine. 

Ba chiar a batut la poarta mea aceeasi spaima, aceleasi nedumeriri, aceeasi boala, aproape acelas destin.

Intr-o zi m-am decis: am scos de pe deget inelul daruit de draga mea prietena si i l-am dat fiicei sale! 

Mi s-a parut cel mai potrivit gest. Era ca si cum mama ei venea sa-i mai fie alaturi inca o data, sa-i mai ofere un ultim cadou!

Eu? 

Eu ma intorc cu gandul, mai des decat credeam, la noaptea aceea, in care am stat impreuna cu prietena mea pe marginea lumilor, la granita dintre nimicul lui azi si 
eternitate, intinzand un pod peste genunea intunericului din noi spre taramul luminii!

Aceea a fost noaptea in care am pregustat o picatura de vesnicie, mica cat o lacrima si gustoasa ca Domnul!
Atunci, pe cand imi scrajneam dintii ca sa nu urlu de neputinta, mi-a fost clar in ce masura Stapanul nostru este Dumnezeu! Am inteles ca doar 
El decide  cand si cum plecam, ca tot ce ne cladim in viata asta, pe care o consideram esentiala, devine o iluzie in clipa mortii, ca sufletul are o valoare necuantificabila si ca dragostea pretuieste cat nemurirea! 

Dar, mai presus de orice, pentru cateva secunde, am avut viziunea ca ne zbatem pentru nimic si pierdem esentialul!

Ceva atat de special nu am mai trait!


CitaSevres, decembrie 2014


joi, 6 decembrie 2018

Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează graniţele de azi.

Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Româneşti de la Alba-Iulia din decembrie 1918 şi intelectualităţii greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei.

Marile puteri victorioase, hotărâseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populaţiilor majoritare.
Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărţi ale tuturor provinciilor imperiale după naţionalităţi, se pregăteau infiinţarea de noi ţări şi frontiere.

Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii.

Într-o primă variantă, populaţia maghiară, aglomerată în oraşe (acolo unde românilor le era interzis să se aşeze – n.r.) apărea ca majoritară în Ardeal. 

E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane şi de-a fi inventariat şi anunţat existenţa unor numeroase comunităţi române, acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României –n.r.)”.

Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria si regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful Robert Ficheux.

Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc!
Omul acesta, scria Roman, „făcuse şi dăruise istorie şi geografie României”. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veşnice, săvârşită doar  acum un deceniu.

N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.

Acum, încercăm să aducem modestul nostru omagiu personalităţii lui Robert Ficheux, să povestim şi altora despre cine a fost şi cât de mult bine ne-a făcut acest om, cu speranţa că anii ce vor veni şi, poate, generaţiile de după noi, îl vor aşeza la locul ce i se cuvine în istoria modernă a României.


S-au împlinit 117 ani de la naşterea lui Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează graniţele de azi.
Robert Ficheux a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română şi un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai ţării 
noastre, de când existăm ca stat „dodoloţ”.

Iată câteva repere din biografia profesorului Ficheux:

  • * Membru corespondent străin (1 iunie 1948) şi membru de onoare din
  • străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.
  • * Studii superioare la celebra Universitate Sorbona , fiind licenţiat în istorie şi geografie (1919-1920).
  • * Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de înalte Studii din Bucureşti (1924-1927).
  • * Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munţilor Apuseni.
  • * Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din Bucureşti (până în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviţă, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franţa.
  •  Între 1927 şi 1996 a publicat nu mai puţin de 27 de cărţi, referitoare toate la România.
  • Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer, de către preşedintele Emil Constantinescu, în 1997. 
  • Două dintre cărţile lui Robert Ficheux le dau şi azi dureri de cap extremiştilor unguri: „Les Motzi” (Moţii), apărută în 1942 şi „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Români şi minorităţi etnice în Transilvania), apărută în 1990.
  • Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România şi românii îi datorează enorm de mult. Practic, lui Robert Ficheux îi datorăm Marea Unire de la 1918 şi existenţa ţării noastre între frontierele ei de azi.
Envoyé sur mon téléphone

MOS NICOLAE, MAMA SI... DORUL MEU MEREU ACELAS

Au fost o data timpuri cand, in tara mea, oamenii, desi  erau saraci, faceau din sarbatori momente fermecatoare.
Credeau in minuni, erau putin pretentiosi si mult credinciosi, chiar daca in ascuns!
Se multumeau cu simboluri si sentimentele aveau valoare in aur!
Copiii nu aveau acces la treburile celor mari, nu neaparat pentru ca acestia erau severi, ci pentru ca doreau sa ii tina pe cei mici departe de necazurile lor, departe de multiplele capcane ale vremurilor!

In tara mea de atunci, intr-o iarna, demult, intr-o casa ce odinioara fusese frumoasa si falnica, intr-o seara de decembrie, o fetita de vreo 7 ani astepta sa vina Mos Nicolae.
Mama ei era plecata undeva, departe de casa, la un spital, unde tatal ei, foarte bolnav fiind, statea internat de luni bune. Auzise ea niste soapte cum ca avea ceva care ar fi putut  sa o imbolnaveasca si pe ea, asa ca el trebuia sa stea izolat, pana ce medicii aveau sa-l vindece!
Si mai auzise ca mama ei umbla in fiecare zi pe drumuri sa-si caute de lucru si ea atunci a inteles de ce trebuia neaparat sa ramana mereu la bunici.
In seara aceea, in ajunul zilei Sf Nicolae, inca inainte sa vina intunericul, isi curata cu atentie ghetutele si le aseza in holul neincalzit de la intrare.
Cand a venit ora de culcare, s-a uitat inauntru dar... nu era nimic. Isi zise ca Mosul inca nu trecuse pe acolo.
Sufland aburul din gura pe geamul lunguiet al usii, mai facu un mic vizor, topind cu caldura ei florile  de gheata desenase de ger pe sticla groasa. Mai privi o data afara! Nici o urma de pasi nu se zarea in zapada cazuta pe cararea de la poarta la intrare! 
Se duse la culcare destul de nelinistita dar cu speranta ca nu va adormi pana la venirea Mosului . 
Se mai scula din pat de vreo trei ori sa-si verifice ghetele dar ... nu gasi nimic.
Incet, incet, incepu sa simta ca somnul o prinde si, cu un ultim efort, mai cobora o data din pat.
Se strecura tiptil, pe intuneric, in holul rece. Stia ca de o va auzi, bunicul avea sa o certe ca iese in frig dezbracata.
Condusa de firul de lumina al becului din curte, isi gasi ghetutele sivarandu-si incet mana inauntru, simti ceva... 
Gasi acolo o portocala si... un bilet!
Portocala o puse jos, nu inainte de a o duce la nas pentru a-i simti mirosul, si, emotionata, desfacu biletul spre a-l citi, caci tocmai invatase sa citeasca si se pare ca Mosul stia asta! 
Potrivi bucatica de hartie in raza de lumina a becului ce lumina curtea, raza ce patrundea slab prin geamul givrat de inghet, si, silabisind, citi literele de tipar scrise pe bilet:

 DRAGA MOSULUI,
AM TRECUT PE AICI IN FUGA...
STIU CA AI FOST CUMINTE, CA STII DEJA SA SCRII SI SA CITESTI,  CA MERITI DARURI MULTE, DAR MOSU E TARE SARAC ANUL ACESTA.
VOI VORBI INSA CU PRIETENUL MEU, MOS CRACIUN, SI IL VOI RUGA SA ADUCA PENTRU TINE SI CEVA  DIN PARTEA MEA.
NU UITA CA TE IUBESC SI CA SUNT MANDRU DE TINE!

TE PUPA

MOS NICOLAE

Fetita era asa de fericita! Reusise sa citeasca - si nu orice, ci un bilet magic scris de insusi Mos Nicolae!

Nu mai stiu daca Mos Craciun a adus si cadoul din partea lui Mos  Nicolae... dar pot  sa va spun ca de atunci, in fiecare decembrie, in noaptea de 5 spre 6,  fetita, adolescenta si, mai apoi, femeia in toata firea care a devenit,  a gasit  in ghete, cizme sau pantofi, daca nu un dar, cel putin un biletel de la Mosu'!

Cat timp mama  mea a trait, chiar daca nu mai eram copil si nu mai era nevoie sa-mi cumpere nimeni dulciuri, un biletel tot imi scria... Mos Nicolae!

De cativa ani insa stiu ca Mos  Nicolae nu va lasa nimic in ghetele mele, ale fetitei de odinioara, care azi e bunica si are parul carunt. 
Astept zadarnic desi cred in minuni.
Dar ce pot face?
Lacrimez din nou,  aprind o lumanare si retraiesc aceeasi emotie!
Tot ce imi doresc este sa pot sa las si eu, in amintirea copiilor si nepotilor mei, ceva din magia aceea pe care eu am simtit-o in copilarie, farmecul special pe care mama a stiut sa-l imprime sarbatorilor, cu toata saracia si nefericirea pe care le-a trait in tineretea ei!

E greu sa nu mai ai mama, chiar si cand ai peste 60 de ani!
E greu sa observi ca in spatele tau nu mai este nimeni, ca cei dragi, care pana mai ieri te protejau, pleaca unul cate unul!
Magia sarbatorilor trebuie insa tinuta vie si femeile sunt datoare sa fie mereu atente ca aceasta bucurie sa nu se piarda!

  Draguta mea mama, imi este asa de dor!