Faceți căutări pe acest blog

joi, 25 octombrie 2018

IUBIRI NEPOTRIVITE

Povesti mai vechi pentru oameni noi

Cand i-a propus sa faca impreuna o iesire la munte, ceva din vocea lui i-a facut pielea de gaina. Si-a alungat insa din gand nebunia ei cu perceptiile extrasenzoriale si si-a facut in graba bagajul.

De indata ce s-au urcat in masina, ochii ei s-au oprit pe mana lui stanga unde, pe degetul inelar, ii stralucea o verigheta. Noua, lustruita, galbena si frumoasa!

Un fulger i-a trecut prin inima si picioarele i s-au inmuiat. Si-a aprins repede o tigara si au inceput sa vorbeasca despre... vreme.

Drumul a fost un chin pentru amandoi.
El parea obosit, cu gandul aiurea, ca in asteptarea verdictului unei condamnari. Ea... innoda tigarile fara filtru si invartea caseta cu melodiile lui Frank Sinatra pe toate fetele.

Si discutia trena in sfera lucrurilor neesentiale. Uneori linistea apasa ingrijorator, insuportabil chiar... 

Din cand in cand el isi mai sprijinea mana pe capul ei, privind-o cu un fel de... compasiune.

Implinisera cinci ani de cand erau impreuna, cinci ani frumosi, chiar daca nu s-a pus niciodata problema unui mariaj.
La un an dupa moartea sotului ei, cineva a invitat-o la o petrecere si acolo s-au vazut intaia oara. A fost intre ei un fel de dragoste la prima vedere. Era tanara, frumoasa, avea inca responsabilitati... dar viata o chema.

Ea banuise de la inceput ca el era mult mai tanar, desi n-ai fi zis daca-i vedeai impreuna! Abia dupa un an au vorbit despre varsta si asa ea a aflat ca era mai mare decat el cu... 10 ani!

S-au amuzat atunci si atat. Au continuat sa se cunoasca, sa se admire, sa se iubeasca.

Nu s-au mutat impreuna - nu era la moda acest stil de convietuire - dar traiau frumos o relatie plina de pasiune, cu un pic de... mister si multa prietenie, cu programe facute impreuna, cu proiecte.
Mereu a fost constienta ca varsta ei impiedica, in toata aceasta ecuatie a iubirii, ca neputinta ei de a mai avea un copil reprezenta evident o disfunctie in angrenajul unui eventual mariaj. Invatase insa sa se bucure de el, constienta ca va veni odata si momentul despartirii...

Cand au ajuns la Bran, ziua isi pierduse din zaduf.

In zare, varfurile Fagarasilor se iteau nedeslusit, invaluite intr-un voal subtire de ceata intins peste ele de racoarea serii.

O noapte frumoasa urma sa imbratiseze  munte si deal deopotriva, sub razele piezise ale soarelui de august, care insangerau cerul la apus. Peisajul iti taia rasuflarea iar linistea locului aproape durea!

Cele doua ore de voiaj fusesera un supliciu. Cate supozitii, fraze insailate in minte, raspunsuri posibile, intrebari la care nu stia de va avea raspuns. Si acum, ce urma?
Dar daca se insela? Daca el dorea sa-i dea fiori, pentru ca apoi sa faca gestul cavaleresc si sa o ceara de nevasta - desi stia ca nu era surprinzator ci mai curand previzibil, dar... presimtirile ei ii indepartau repede din gand aceasta posibilitate.

Decisese sa nu rosteasca nici un cuvant, desi tacerea si frazele stereotipe, rostite sa umple golul dintre ei, frigeau ca fierul inrosit.

Au intrat in restaurantul rustic, aflat nu departe de centru. Localul ponosit era gol si blazarea personalului lasa de inteles ca nici la ora cinei nu va fi prea multa animatie.

Dupa fastaceala lui, era mai mult decat clar ca verigheta era semnul ca momentul despartirii sosise - el isi alesese mireasa... si nu era ea aceea! In mod evident ezita sa inceapa discutia. Felul in care isi scutura mana stanga, cu o miscare nefireasca - doar, doar ea va remarca inelul si va pune intrebarea... ii dadea certitudinea lipsei lui de curaj. Devenea chiar curioasa, cu toata tulburarea ei, sa vada cum se va descurca!

Gandul ii alerga prin amintiri in cautarea unui semn. Nimic nu o lasase sa banuiasca ca el ar avea pe altcineva. Cum era posibil ca o femeia matura ca ea sa nu fi simtit nimic?

Si iar isi zise ca ... nu este cu putinta.

Facura comanda: ea ceru o cafea si el o apa minerala.
Tensiunea crestea in ea si asta incepea sa se vada in tremurul mainilor ori de cate ori isi aprindea tigara... dar era mai decisa ca oricand sa taca. Minutele deveneau grele. Pe fata isi lipise un zambet tamp.

- Nu observi nimic? indrazni el intr-un tarziu, usor agasat, netezind nervos cu mana stanga fata de masa uzata, acum decolorata, ce fusese candva rosie.

- Despre ce vorbesti, raspunse ea cu glas controlat, despre verigheta? Am observat-o, desigur. Atat te straduiesti sa o remarc incat ar fi fost imposibil sa o trec cu vederea...

Isi cauta puterea sa rada usor, dar asta nu prea ii reusi.
Isi auzi vorbele in ecou in interiorul mintii si se mira si ea de tonul calm.

- Si nu ma intrebi nimic? continua el, ceva mai iritat.
- Pai te-as intreba unde este perechea ei dar, cum stiu ca-mi vei spune oricum, nu te intreb si astept povestea ta cu interes.

Clipi fortat, facand pe dragalasa.

- Suntem adulti, ce naiba, si amandoi stiam ca va veni si clipa asta, nu? continua ea incercand sa-l ajute, prea stressata de nelinistea lui.


Fraza aceasta chiar avu darul sa-l decontracteze un pic. Parea mai stapan pe el. Ea era decisa sa nu scoata sabia din teaca, sa nu loveasca, chiar daca era ranita. In minte ii era acum clar: totul luase sfarsit, desi sperase pana in ultimul moment sa se petreaca o minune... Ce nu intelegea era de ce asa, de ce acest scenariu penibil, cum si mai ales cand a pierdut...

- Stii... m-am casatorit, baigui el.

Timpul trecut al verbului o destabiliza brusc si fundamental.

- Te-ai casatorit... deja? Cand? intreba ea, aproape gafaind, sufocata de bataile inimii ce parea ca i se urcase in gat.

- Sambata trecuta.
 

Raspunsul acesta o lovi drept in plex, ca un pumn de boxer de categorie grea. Incerca sa faca fata loviturii si sa-si revina . 
O noua tigara o facu sa castige timp. Incepu sa caute haotic in memorie ce anume facusera in sambata trecuta? Isi aminti treptat..

In dimineata aceea s-a trezit, sub o ploaie de saruturi, in aroma cafelei facuta de el. Cum copiii ei erau plecati la mare, el venise dis de dimineata si-i pregatise in liniste micul dejun... O servi  la pat, regal. Nimic neobisnuit. Au mancat, au ras, s-au iubit... apoi el a plecat.

Isi aminti ca era proaspat tuns si bine ras. Remarcase asta.
Ea i-a propus sa ia pranzul impreuna iar el i-a spus ca are inca treaba la birou. 

Plecase oare direct la cununie? Din patul ei? Din bratele ei?
Si apoi, cum de se mai intorsese seara? E drept, doar pentru o ora, dar nimic din comportamentul lui nu o lasa sa banuiasca vreo posibila tradare, nicidecum o... nunta!
Apoi, duminica venise din nou. Au servit chiar pranzul impreuna...


Totul parea de domeniul delirului!


Ii scruta cu privirea trasaturile fetei lui de baiat bun, inca nemarcata de timp, in cautarea raului de care era capabil...
Simti pe sira spinarii cum
i se prelingeau broboane de sudoare iar in gura un gust oribil de cocleala... 
Un fir de tutun, iesit din tigara fara filtru, i se lipi pe buze. Isi duse o mana la gura, in timp ce cu cealalta invartea ceasca ciobita in care zatul de "nechezol" se umflase deja, absorbind ultima urma de lichid al falsei cafele, ce semana doar la culoare cu cea "adevarata", pe care ar fi baut-o acasa, amandoi. 

Si cuvantul "fals" incepu sa o stapaneasca.
Se simtea pedepsita si i se parea nedrept.
Cum de nu vazuse pana acum cat poate fi de cinic omul acesta "dragut", pe care il iubea cu pasiunea arzatoare a femeii trecute de 40 de ani ? 

Umerii i se garbovira instantaneu, iar de pe chipul ei disparu  lumina. Se gandi pentru o secunda ca avea fata unei batrane.

Isi propti mainile pe marginea mesei si se impinse cu scaunul. Un scartait ascutit rasuna in sala goala. Gestul era unul expresiv, de oroare si de greata, dar si de nevoie de eliberare.

Se ridica si isi simti genunchii, ca si cum pierderea subita a iubirii ii adusese la fel de brusc batranetea in oase.
Isi controla umerii. Se apropie de el si in sine se bucura sa-i citeasca spaima din ochi. Se apleca incet si, atingandu-i varful urechii cu buzele, ii spuse in soapta:

- Casa de piatra... iubitule.

Isi indrepta apoi trupul si, studiindu-si mersul si tinuta, iesi din local si din viata lui, muta si demna, desi strivita pe dinauntru.

El, intepenit in scaun, parea naucit. Pentru o clipa se temuse.  Se pregatise poate sa faca fata unei scene cu lacrimi si reprosuri dar, in fata acestei reactii neprevazute, ramasese inmarmurit. Ea il surprinsese lasandu-l in tacere sa se vada pana in adanc... Era penibil!

Ea isi continua drumul  ca teleghidata, pana ce, extenuata, se aseza pe o piatra, langa drum. Seara aceea superba, de sfarsit de august, ii lasa impresia ca toti si toate ii erau impotriva. Natura se desfata in frumusete, lumea traia, se bucura pe cand ea ...  

Si indiferenta asta, care arata a pace in timp ce in ea era razboi, ii rasucea cutitul in rana!

Intunericul cobora dinspre munti.

Providential, o masina se opri si femeia grasa de la volan o intreba daca nu cumva doreste sa mearga la Brasov. Accepta fara sa rosteasca nici o vorba.


Nu mai stia cum ajunsese acasa... In mintea ei era un gol, in viata ei... un hau!

Si nu s-au mai revazut niciodata.
Din dragostea lor nu a mai ramas nimic. Lasitatea lui distrusese tot, chiar si amintirile demne de tinut minte!

Ce faci dupa asa ceva? Incotro o iei? Cum? Ce urmeaza sa pui in locul acum gol, in care odinioara ai ridicat altar?

Viata continua si nimic nu se tulbura pana la urma in lume, in fata suferintelor noastre. Iar noi, purtati de val, suntem nevoiti sa mergem inainte, chiar daca schiopatam sau ne taram.

Povestea asta am aflat-o in ziua in care Aurelia a venit la mine sa imi spuna ca i-a fost depistata o tumoare la cap. 

Desi carunta si atinsa de o boala grava era surprinzator de  frumoasa.

Stiam ca traise bine langa raposatul ei sot, plecat prea repede la cele vesnice. Avea doi copii, chiar si un nepotel, dar, din toata trecerea ei prin viata, singura poveste pe care a gasit cu cale sa mi-o spuna in acel moment de rascruce, a fost aceea a unei iubiri tarzi pierdute ....

Si mi-a povestit totul pe nerasuflate, ca si cum era important ca eu sa stiu si sa ii spun povestea... Nu a lacrimat nici o secunda. Pe fata isi arborase un zambet usor fals in timp ce in ochi ii puteai citi disperarea
inca prezenta.

Ma gandeam la ce avea sa urmeze, la toate cele pe care avea sa le indure din pricina bolii. In ea insa era atata durere incat cancerul parea o eliberare! Subtirica si fragila, era mai pregatita sa duca suferinta fizica decat cea pe care o purta deja in suflet.


Au trecut anii, a venit revolutia si eu cu ai mei ne-am mutat din oras. Nu am mai stiut nimic de ea. Dupa vreo 3 ani am aflat, de la fiica ei, ca... murise.

Imi amintesc adesea de ea si o am in suflet ca pe un reper de demnitate. Imi place sa cred ca suferintele insumate i-au adus mantuire.

Cat despre barbatul acela... sper ca tatal sau - despre care stiu ca era preot - sa-si  fi facut timp sa se roage si pentru ea.

In rest... viata merge inainte... chiar daca drumul parcurs ramane plin de cadavre!