Faceți căutări pe acest blog

luni, 28 decembrie 2015

Te uita cum ninge... Decembre

Am sa va spun o poveste, o poveste din vremea cand darul de Craciun era ceva... fermecator!

In acel Decembrie zapada se lasa asteptata. Ninsese un pic prin luna Noiembrie dar, in scurt timp, prin curti ramasesera doar cateva palcuri de zapada inegrita de funingine.

Craciunul batea la usa.

Casa noastra era pregatita, ca intotdeauna.

Totul trecuse prin mainile pricepute ale mamei, de la ultimul sertaras pana la mobilierul vechi, pe care il mai mutase si il lustruise cu ceara de parchet, incat sa para ca ne inoisem, camumfland astfel modestia interiorului.
Bucataria fusese varuita, draperiile spalate si scobite, in fine, totul stralucea de curatenie.
Lemnele trosneau in soba iar noi, ca in colinda, ne invarteam pe langa mama, nerabdatoare sa vina... Mos Craciun.

Tatal nostru se afla, in acea iarna, la Sinaia, internat intr-un sanatoriu de boli pulmonare, bolnav de tuberculoza. Mama isi tocise pingelele cautand de lucru si, desi eram tinute departe de tulburarile familiale, intelegeam ca era un moment greu!

In ziua de Ajun, mama, framantand un cozonac fara oua, pe care il colora cu zeama de morcovi, fredona colinde si plangea! Din cand in cand isi mai intorcea capul, stregandu-si lacrimile de umar, framantand cu indarjire painea dulce ce urma sa fie cozonacul nostru de Craciun.

Sa mearga la tata, la spital, ar fi insemnat fie sa renunte la orice sarbatoare pentru noi, fie sa-si plateasca biletul de tren. Asa ca, trebuind sa aleaga... ne-a ales pe noi!

Dar chiar de-ar fi avut bani, tot nu ar fi putut pleca, caci bunica isi rupsese un picior si nu avea in grija cui ne lasa in zi de sarbatoare.

In ziua aceea aveam si eu sufletul greu, caci lacrimile mamei ma tulburau si mi se parea aproape imposibil ca Mos Craciun sa mai ajunga in casa noastra unde admosfera era plina de tristete! Craciunul insemna doar bucurie!

M-am dus la fereastra si, punandu-mi mana streasina, am privit cerul plumburiu si am spus in gand "Tatal Nostru". Cand am incheiat rugaciunea, cu glas abia soptit, am zis:

- Doamne, daca va ninge in seara asta, inseamna ca mama va putea sa-l vada pe tata si poate Mos Craciun va veni totusi; daca nu va ninge insa pana mergem la culcare, voi sti ca nu se poate si eu am sa inteleg mesajul!

Erau ceva ani de cand faceam astfel de "targuieli" cu Dumnezeu si obiceiul asta il am si azi, inainte de a lua o decizie!

In copilaria mea nu stiu sa fi primit daruri. M-am nascut intr-o vreme cand toti erau saraci!
Mos Nicolae punea totusi in cizmulite macar cate un biletel si, cand era mai instarit... cateva bomboane de pom ori cate o portocala. Mos Craciun aducea... bradul impodobit!

Tot ceea ce ma bucura pe mine in timpul acestor sarbatori erau surpriza si miracolul pe care le traiam cu o intensitate pe care o pot simti si astazi.

Dupa ce si-a incheiat framantatul si colindele, mama s-a oprit din plans si eu m-am bucurat in sinea mea vazand in asta un semn bun. Si din cinci in cinci minute mergeam la fereastra sa vad daca ninge!

Odata pusi in cuptor, cozonacii originali ai mamei - pe care ii numea cu umor "in pielea goala", incepura sa inmiresmeze casa! Mirosea totusi si la noi a sarbatoare!

Am mancat de seara mancare de post si, ca desert, "scutecele lui Hristos" - o foaie facuta din coca de paine, coapta pe plita pe care mama prajea de obicei paine, peste care puneam un amestec delicios de grau fiert, nuca si miere.

Pe cand imi lingeam eu degetele lipicioase de miere, numai ce o aud pe mama zicand:
- Ia uitati, fetelor, ce frumos ninge afara!

Am fugit la fereastra.
In intunericul serii, curtea parea luminata de fulgii mari, ce cadeau 
ca o perdea deasa, bulgarasi argintii,  stralucind sub razele lunii.
Mi-am inchis ochii si am soptit:
- Multumesc!

Ne-am culcat cuminti in patul cu asternuturi proaspat schimbate. Nu am indraznit sa intreb daca Mos Craciun va veni. Eu insa stiam deja!

M-am ghemuit langa sora mea si aproape sughitand de bucurie i-am soptit:
- Dormi linistita caci Mos Craciun va veni!
- Dar tu de unde stii? ma intreba ea neincrezatoare.
- E secret! ii raspunsei eu, grabita sa adorm cat mai repede pentru a putea trai bucuria Pomului Minunat pe care nu ma mai indoiam ca o sa-l primim.
Si am inchis ochii fericita.


Afara era inca intuneric cand m-am trezit.
Intr-o lumina feerica, in coltul camerei noastre, am zarit Minunea!
Mos Craciun venise si ne adusese bradul impodobit ca in visele cele mai frumoase! Nu stiam la ce sa ma uit mai intai!

In varful lui era un ingeras, un chip de copil cu aripioare din saten alb.
Rozete rosii si albe, crosetate , apretate scoarta, atarnau delicat, printre globurile si ele rosii si albe, si bomboanele speciale, ambalate in staniol , in care se reflecta minunat lumina lumanarilor mici, prinse pe ramuri cu clestisori minusculi.

Ghirlande din mici suvite de vata insirate pe ata, curgeau, din varful bradului pana jos, precum fulgii de zapada de afara... Pe fiecare crenguta crestaturi de staniol, subtiri ca firul de par, completau imaginea feerica a bradului. Era fermecator!
Doamne, si cata bucurie in micutul meu suflet!

Mama era acolo si ea , admirand pomul incantata, ca si cand il vedea pentru intaia oara!
- Vedeti, daca ati fost cuminti, Mos Craciun nu ne-a ocolit!

zise ea bucuroasa de bucuria noastra.

Nu eram sigura ca asa-zisa noastra cumintenie era motivul dar eram convinsa ca pactul meu cu Dumnezeu functiona!

Abia daca ne-am incumetat sa ne desprindem de darul lui Mos Craciun pentru a manca micul dejun - lapte cald cu cozonac proaspat!

Mama a asezat apoi masa pentru pranz. Pe fata de masa alba si apretata, calcata impecabil, decorata din loc in loc cu crengute de brad, langa  tacamurile noastre, se afla cate un om de zapada facut din doi bulgarasi de hartie alba in care se aflau impachetate cate doua mandarine; intre cele doua ghemotoace, o panglicuta rosie intruchipa fularul si nu lipseau ochii si nasturii, desenati cu creion negru, nici gurita rosie, nici nasul  portocaliu! Eram fericite!

Inainte sa ne asezam la masa, clopotelul de la poarta ne amuti. Prin perdeaua de zapada care nu mai contenea sa cada, ca o naluca, l-am zarit pe... tata.
Tras la fata, cu cearcane pamantii , cu ochi sclipitori de febra si de bucurie, intra fericit ca ne facea o asa surpriza!

Cred si azi ca Dumnezeu s-a indurat de rugaciunile mele caci, in ziua aceea tata a venit acasa adus de o salvare care a infruntat imprudent zapada ce se incapatana sa nu se opreasca! Escapada o organizase impreuna cu un felcer din sanatoriu care, indragostit de o fata din Bucuresti, profitand de concediile sefilor, lua, cu de la sine putere, o salvare si a plecat de nebun! Si tata ... impreuna cu el!

Si a nins in acel Decembrie pana ce luna s-a sfarsit si cu ea si anul ! 
Din acest motiv tata a fost nevoit sa stea mai mult decat isi propusese si, desi nu ne putea nici saruta, nici strange in brate,  din pricina bolii, ne-am simtit indragite de el mai mult ca niciodata!


Cum s-a sfarsit povestea cu salvarea... nu mai stiu.
Ce stiu este ca am fost cu totii la masa de Craciun si mama, imbujorata de fericire, ne-a rasfatat pe toti, invartindu-se ca un titirez, facand ca totul sa fie perfect, cu toata saracia care ne locuia!
Acel Craciun este unul special in amintirea mea de copil, un Craciun pe care il simt si astazi ca pe o bucurie primita in dar direct de la Dumnezeu!

Un sfarsit de Decembrie in care am fost toti un zambet si-o dragoste!

Si, daca vreti sa aflati si alte povesti ce istorisesc despre ... cum ninge... Decembre... treceti pe la Edy!


 

marți, 8 decembrie 2015

REPOVESTIND LA GURA SOBEI

Eugenia aprinse lampa pe bajbaite si privi cadranul desteptatorului.
Era  ora 4 si 5 minute! 
Isi simtea gura coclita. Nu dormise mai deloc. Indoiala si o presimtire ciudata, ii pusesera un ghem in stomac. In scurtul timp cat atipise, visase ceva; uitase visul dar ii ramasese o stare stranie, ca si cand ceva rau urma sa se intample.

Nu inceta sa-si reproseze ca cedase insistentelor celorlalti. Ce-i mai trebuia ei barbat? Nici nu indraznise sa-i spuna despre asta mamei ei, prea batrana sa mai inteleaga astfel de lucruri!  
Cu siguranta, daca tatal ei ar mai fi trait, nu ar fi facut ea o asa prostie... Dar...

Isi stranse asternutul, incercand sa faca cat mai putin zgomot. Copiii dormeau, in camera de alaturi.
Isi trase halatul uzat de molton peste camasa de noapte din finet gros. In incaperea in care dormea ea, care servea si de antreu si de bucatarie, era frig iar soba cu plita se racise de multa vreme. Cum nu voia sa consume putinele lemne, cumparate pe cartela, aprinse mica lampa de gatit si puse un ibric cu apa pe flacara anemica. Mirosul de gaz lampant o trezi de-a binelea.
Afara era intuneric bezna si sufla un vant aspru, care trecea chiar si prin cercevelele lipite cu fasii de hartie de ziar.
Se ghemui langa lampa, cautand sa se incalzeasca si ea odata cu apa din ibric.
Privi chioras rochia verde inchis, ce atarna de usa dulapului in care isi tinea putina vesela. Si-o facuse dintr-un loden vechi al cumnatului ei. Cu ea urma sa se imbrace pentru... eveniment!
Mariuca ii facuse si o mica pariura, cu o voaleta scurta, recuperata de la o palarie veche.
I se paru asa de ridicol totul incat se ridica, stranse lucrurile si le baga in dulapul de langa usa, ce tinea loc de cuier.
Macar sa bea linistita un ceai!
Lua o mana de flori de tei uscate, le puse in cana rosie, fara toarta, si turna apa fiebinte peste ele.

Cazu pe ganduri. Oare cand trecusera anii ei? Nici nu simtise si era déjà carunta!
Se nascuse in primul an al secolului XX.
Primul razboi ii luase doi frati, al doilea alt frate si barbatul, dat disparut, déjà de ani buni!

Venise la Bucuresti cu Mariuca, sora cea mare, si se maritara odata - Mariuca cu un baiat din Bucuresti, ea cu Niculae al ei, baiatul tarcovnicului din sat, care venise dupa ea hotarat sa o ia de nevasta! Si a luat-o!
Dupa nunta, ea si Niculae se instalara cu chirie undva pe langa Parcul Carol, 
pe strada  Olimpului, in doua camarute la demisol, si au ramas in Bucuresti. 
Unul dupa altul, aparura cei trei copii - doua fete si un baiat!
Pana sa-i vada rasariti, veni razboiul si Niculae fu concentrat.


Cand barbatul ei a fost dat disparut, la scurt timp dupa ce plecase pe front, viata avea sa i se intoarca pe dos! De atunci necazurile i s-au insirat ca margelele pe ata. 
Razboiul se terminase deja... dar Niculae al ei...  tot disparut era!
Fara corp... nu exista mort, fara mort nu exista pensie - nici pt ea nici pt copii... Si saracia le flutura prin casa.


Pana atunci Eugenia nici nu ridicase ochii la vreun barbat!
Cu toate ca incepuse sa inteleaga si ea ca "disparut" poate fi egal cu "mort", ii era greu sa se imagineze alaturi de alt barbat. Ii era frica ca un strain nu ar fi fost acceptat de copiii ei si apoi era chiar neincrezatoare ca un alt om, in afara tatalui lor, i-ar fi putut iubi...
Ceva ii spunea ei ca lucrurile nu erau tocmai clare...

Greutatile devenisera insa asa de mari incat ideea de a se lasa "ajutata"... a sfarsit prin a-i cuceri si ei mintea. 

Tricota si 12 ore pe zi, in atelierul unei evreice, dar mare lucru nu prea castiga, asa ca, acasa, noaptea, mai facea ceva croitorie, caznindu-se sa coasa la lumina lampii cu gaz, printre oalele, in care incerca sa incropeasca o ciorba lunga, 
cazanul cu rufe de spalat si grijile pentru copiii ei, care crescusera si carora aveau nevoie nu numai de mancare, haine si incaltari... ci si de autoritatea unui tata!


Norocul ei era Mariuca, care, desi nu era nici ea instarita, o ajuta cat putea. C
um barbatul ei nu plecase pe front si era un om generos, ii primea pe toti in casa lor.
Mariuca avea 6 copii dar, pe langa ai ei, macar o data pe zi, mancau la ei atat copiii Eugeniei cat si cei trei copii ai Luxitei, cealalta sora a lor, si ea vaduva de razboi! 
Si 12 copii de hranit in vremea saraciei... era grija nu gluma!

Gura Eugeniei se stranse, strajuita de cute, si pe frunte ii aparura trei brazde adanci.
Si acum, dupa ce se chinuise atat, la ce ii mai trebuia o grija in plus? Isi puse mainile in jurul canii si caldura ei o destinse, atat cat sa-i scape un suspin.

Cum toata lumea o batea la cap, se hotara sa accepte sa traiasca cu Ghioghita Lupas, un fost coleg de la Monetarie, caruia ii murise nevasta dintr-o hepatita.
Eugenia isi propusese, ca pana la oficializarea unirii, sa nu fie niciodata singura cand acesta ii trecea pragul. 

Desi fusese maritata si era femeie trecuta de 40 de ani, se gandi ea ca nu e bine sa stie prea multe despre Ghiorghita, inainte sa primeasca binecuvantarea preotului. Ii era teama ca se va ingretosa de el si... va sfarsi prin a renunta. 
Si nu de renuntare ii era ei, ci sa nu zica lumea despre ea ca insira barbatii si este neserioasa! Asa ca, mai mult decat un zambet scurt, la o cafea, in prezenta uneia dintre surorile ei, nu  vazu bietul Ghiorghita!

Si chestia asta o agasa: sa traiasca necasatorita... fie chiar si cu binecuvantarea parintelui! "Ca neoamenii," isi zise Olimpia, dar cine mai tinea cont la vremea aceea de asa ceva.
Altfel insa nu se putea caci, neavand inca un act de deces, nu era cu putinta sa se cunune la Sfat. Spuneau unii ca ar fi putut sa ceara un act, un fel de dispensa, insa i se paru indecent sa o faca.


Stabilira sa faca "nunta" dupa Craciun. Invitati, in afara surorilor ei si a fratelui lui Ghiorghita, nu aveau si, cum era o saracie lucie, prea multe nu erau de facut. Preotul urma sa vina acasa, ca sa le dea binecuvantare, iar Mariuca 
promisese sa faca niste gogosi si... cam atat.

Craciunul pica in anul acela intr-o zi de duminica si, ca sa nu se amestece lucrurile, au lasat ca "evenimentul" sa fie celebrat in duminica urmatoare, de Anul Nou! 

Isi trecu a disperare amandoua mainile  prin parul carunt si ondulat. Mai erau cateva zile!

Auzi afara cainele latrand si parca zavorul portii.
Se gandi ca poate hotii dadeau tarcoale casei. In urma cu cativa ani, intr-o noapte, inainte de Pasti, ii golisera casa surorii ei in timpul noptii, asa ca nu era de mirare! 
De Craciun hotii furau mancare... insa la ea nu aveau ce cauta noaptea ceva ce ea nu gasea nici ziua!

Se indrepta spre fereastra dar nu apuca sa dea perdeaua la o parte
ca sa vada ce se petrece, ca auzi un ciocanit discret in usa.

Inima incepu sa-i bata sa-i sara din piept si o presimtire ii cotropi sufletul. Privi spre ceas: era aparoape 5 dimineata!

- Cine-i? Intreba ea cu voce groasa si ton aspru.
- Eu.
- Care eu? Nu ai nume? se rasti, incercand sa-si ascunda frica nebuna care puse stapanire pe ea.
- Eu, Niculae!

Ochii i se impaienjenira, gura i se inclesta si mana ii intepeni pe manerul usii. Dupa ce intelese despre cine e vorba, apasa indelung pe clanta, uitand sa mai rasuceasca cheia...
Intr-un tarziu reusi sa deschida. Purtand intunericul in spate, in cadrul usii se ivii, ca o aratare ciudata, un barbat batran, garbov si slab,  si, pentru o clipa, regreta  ca deschisese.
Isi facu cruce cu limba si...  se gandi chiar sa  inchida usa insa corpul nu-i raspunse la comenzi.

- Geni, nu te speria! Eu sunt. rosti barbatul printre horcaituri le unui plans cu sughituri, aproape neomenesc.

Ea reusi intr-un tarziu sa-si miste mana si, stergandu-si ochii, incerca sa se convinga pe sine ca omul din fata ei era cu adevarat Niculae al ei.
El parea infricosat, cu capul chel, descoperit, cu doi ochi infundati in orbite, ce-i rasareau dintre claia de par a unei barbi carunte, crescute salbatic, in care atarnau ciucuri de ghiata.
Purta o haina negra, lunga, prea mare de el, sub care se ghicea un corp plapand. Statea cu umerii adusi a frig si a frica si in maini strangea, tremurand,  ceva ce semana a bazma. In picioare avea niste incaltari ciudate, relicve ale unor bocanci, din care ieseau  niste carpe negre.
Ea facu un pas inapoi si ii facu semn sa intre, tinandu-si mana la gura, ca pentru a-si opri un strigat.
"Doamne, e cu putinta?" gandi, privind la omul adus de spate ce-i trecea pragul.

Dupa ce inchise usa in urma lui, cazura amandoi in genunchi, intr-o ruga nerostita. El mirosea a pamant, a tutun statut, a ranced, a sudoare veche si a lana uda. Ei i se facu greata.
Isi spuse ca poate ar trebui sa-l imbratiseze. Schita un gest dar ii fu cu neputinta. El, de parca i-ar fi citit gandurile, ii facu semn sa nu se apropie.
Si ramasera asa, stingheriti, fara sa-si vorbeasca. Si in toata tacerea aceea ea se dumiri ca tot ce visase in anii astia, toate cosmarele si presimtirile ei, fusesera gandurile si chinul lui.

Sufletul ei oscila intre calm si panica, intre bucurie si disperare.
Oare ce avea sa se intample acum? Cum va face ea fata 
provocarii acelei zile? Caci nu putea gandi dincolo de azi.
O clipa ii trecu prin cap sa-I ceara lui Dumnezeu saii dea un lesin din care sa o trezeasca cand toate vor intra pe fagasul lor. Apoi isi zise ca tot mai bine este sa se roage sa prinda putere si sa aibe curaj... 

Se ridicara intr-un tarziu. Ea isi sufleca manecile halatului si, fara sa scoata un sunet, facu focul in soba cu plita. Puse la incalzit un cazan mare cu apa si pregati toate cele necesare unei bai bune. El statea incremenit, stingher, ca o stana de piatra.
Ea isi lua hainele si se duse in camera alaturata sa se imbrace.
Puse apoi ligheanul cel mare in mijlocul camerei, pe o musama, si ii facu semn barbatului sa se dezbrace.  El se conforma cu oarecare jena.

Nu indrazni sa-l priveasca. Ii zari totusi degetele picioarelor ce aratau nespalate de ani. Cateva erau umflate si negre, cu urme de degeraturi.
Lua un sac din lada de sub fereastra si, fara sa ridice ochii din pamant, stranse toate lucrurile si le vara in el, apoi iesi in curte si le dadu foc. 
El statea gol, fara sa se miste, cu mainile dinainte, ascunzandu-si rusinea, asteptand parca sa fie secerat de gloantele unui plutonului de executie. 
Ii dadu o fasie de panza, dintr-un cearceaf vechi, sa se acopere. Lua un calup de sapun  si o bucata de prosop vechi, turna in lighean  jumatate din  apa din cazan si il invita sa-l spele.
Facu asta fara sa se gandeasca nici la el, nici la corpul schilodit ce-l avea in fata, ci asa, mecanic, ca si cand ar fi spalat podelele. Din cand in cand, el mai scotea cate un geamat si asa se domolea si ea din frecat! Il limpezi apoi cu apa ramasa in cazan si il infasura intr-un cearceaf.
Desfacu patul, ii dadu o camasa de noapte de-a ei si il ajuta sa se bage in asternut, acoperindu-l ca pe un copil.
Stia ca operatiunea asta trebuia repetata, dar obosisera amandoi.
Sub papuma, Niculae tremura ca varga.

Stranse toate, arunca apa, devenita pamantie, si  pregati un castron cu lapte cald, in care baga un colt de paine uscata...
Intra apoi in camera copiilor, o scula usurel pe cea mare, ii dadu vestea intoarcerii tatalui lor si ...  imbracandu-si paltonul iesi in graba.
Se mira si ea de cum i se limpezisera gandurile.

Afara ningea des dar viscolul se mai linistise.
Frigul sanatos ii facu bine. Zapada ii intra imediat in pantofii decupati, singurii pe care ii avea, peste care uitase sa-si mai traga galosii, dar nu simtea nimic, in afara unor gloduri ce i se asezara in podul talpilor.
In graba cu care mergea, infruntand ninsoarea, salul ii aluneca de pe cap si zapada o napadi, tansformandu-se in parul ei carunt intr-o cununa de gheata...

Se luminase de-a binelea cand ajunse in fata casei surorii ei.
Mariuca amuti la aflarea vestii. Cu lacrimile inodate in barba, ii facu un pachet cu de-ale guri si unul cu ceva haine... .

Drumul parcurs prin troiene si intalnirea cu sora ei o linistira total. Se simtea acum mai calma, senina, gata sa-si reia viata din punctul in care i se impotmolise. 
Stia ca va trebui mai intai sa-si ingrijasca omul! Cu siguranta sa-l scape de suferinte nu avea sa fie la fel de simplu ca si cu paduchi din hainele lui, pe care le arsese in curte!
Ce avea sa se intample? Cum va trebui sa inoade ea firele vietii lor? Astea erau intrebari al caror raspuns avea sa-l gaseasca treptat. Stia asta.
Ar fi dorit sa se intample o minune si, la intoarcerea acasa, Niculae al ei, odata cu baia, sa redevina cel care a fost, cel pe care ea il stia si il visase in tot acest rastimp...
Dar fura deajuns minunile acelei zile!
Omul ei aparuse din morti si Dumnezeu o oprise la timp inainte de a comite ireparabilul!
Ce avea sa urmeze... era doar viata!

Drumul de intoarcere spre casa i se paru ceva mai lung dar... se gandi  la cel facut de el si isi stapani nerabdarea.
Stia ca de ea depindea ca lucrurile sa mearga...

Cand intra pe poarta, se se opri sa-si traga sufletul. In curte hainele lui inca ardeau mognit.
Nu mai ningea si o raza de soare plapanda se ivi la rasarit, aidoma sperantei din sufletul ei. 

"Incepand de azi ziua se mareste... e si asta un semn!" murmura ea.

Isi scutura  zapada din par, respira adanc si isi sterse fata uda de lacrimi cu maneca paltonului. Era chiar bucuroasa.

Clopotul bisericii din sosea anunta inceputul Liturghiei.
In casa, omul ei si copiii o asteptau, fiecare cu nevoiele lui... 
"Da-mi putere, Maicuta Sfanta!" murmura ea, facandu-si semnul crucii si, deschizand usa, intra cu curaj in casa si in noua ei viata!

marți, 1 decembrie 2015

SERTARUL BUNICII

Scrinul din camera bunicii era un obiect sacru, de neatins, si poate de aceea si cel mai tentant pentru mine si sora mea!
Mobila aceea masiva, cu intarsii si manere de sidef,  care se deschidea cu dificultate, scartaind din toate incheieturile, avea trei sertare. Si cel din mijloc era singurul incuiat!
In mod inevitabil curiozitatea noastra era cu atat mai mare cu cat accesul ne era interzis si, cum "cine cauta gaseste", am  gasit si noi, intr-o buna zi, ascunsa intre prosoapele pentru musafiri, cheia ce avea sa ne dezvaluie misterul sertarului bunicii!

Parca si acum simt emotia, starnita de curiozitate dar si teama de a nu fi prinse comitand un sacrilegiu! Stiam ca faceam un lucru interzis si vinovatia imi accelera bataile inimii atat de tare incat puteam sa-mi vad bluza saltandu-mi ca si cum as fi avut ascuns in san  un porumbel!
Amandoua am fost insa surprinse sa gasim acolo ... doar doua elegante cutii de palarii, una mai mare si cealalta mai mica, cu chiutori si manere din piele maron si chiar o mica inchizatoare.

Cu mainile tremurande am ridicat capacul cutiei celei mari. Nu era inchisa. Intre cutele captuselii din matase de culoare creme, usor fronsata si delicat finisata cu o bentita din saten, se aflau haine, toate de culoare neagra, deasupra carora era un bilet.
Inainte de a "explora" continutul, m-am grabit sa citesc biletul.
Pe o bucata de hartie, ingalbenita de vreme, cu caligrafia inconfundabila a bunicii era scris:
"Haine pentru inmormantarea mea".
Asa de tare ne-am speriat amandoua incat am renuntat imediat sa ne continuam "cercetarea" asa ca am pus la loc capacul cutiei si am inchis imediat sertarul, avand grija sa punem cheia in locul in care am gasit-o!

A doua zi, cum emotia ne trecuse, ne-am facut curaj si am decis sa vedem neaparat ce haine alesese bunica pentru ziua inmormantarii sale! Aveam incredere in gustul ei desavarsit si eram curioase sa stim ce anume isi cumparase ea pentru "ultimul drum"!
Am cautat cheia la locul stiut dar... ia cheia de unde nu-i!
Sora mea era convinsa ca, in graba, o pusesem aiurea si de aceea n-o mai gaseam. Eu insa stiam ca fusesem descoperite!
Bunica avea un fler deosebit! 
Eram mai mult decat sigura ca auzise scartaitul scrinului si banuise ea ceva! Prevazatoare, schimbase cu siguranta locul cheii!

La vremea aceea tocmai invatasem sa-mi confectionez singura 
imbracaminte.
Bunica imi dadea haine vechi de-ale ei,  pe care eu le descoseam cu atentie, le calcam si apoi imi croiam pentru mine haine "noi".
Intr-o zi, in cautare de "materiale" pentru o fusta, din buzunarul unui vechi pardesiu dat de bunica spre a fi "sacrificat", cazu cheia sertarului de care aproape uitasem. Cred ca bunica uitase si ea ca o ascunsese acolo.

Desigur nu am rezistat tentatiei de a cauta din nou in cutiile de palarii din sertarul ferecat!
De data asta am fost mai precauta si mi-am luat toate masurile sa nu fiu descoperita!
Am descuiat si am tras sertarul cu mare grija, apoi am ridicat usurel
capacul cutiei celei mari: biletul era deasupra, de data asta, nepliat si cu scrisul la vedere! Sub cuvintele scrise odinioara, era o... completare, facuta cu cerneala rosie:
"Nimeni nu are voie sa puna mana!"

Avusesem asadar dreptate: bunica stia ca am umblat in sertar si, in mod evident, mesajul ne era adresat!
Cu tot avertismentul am continuat "explorarea".
Calcate si pliate desavarsit, hainele cernite, toate noi, erau asezate
in ordinea in care urmau sa fie imbracate:  chiloti, sutien, ciorapi - si ce ciorapi! din matase adevarata cu mansete elegante si jartiere imbracate in dantela facuta de mana! - un furou de saten brodat, o fusta; bluza, tot din saten natural, avea gulerul si mansetele decorate cu o rujă ingusta din dantela facuta cu acul, a la francaise; era si o vesta, un fel de taior la un rand  cu aspect de redingota si o linie desavarsita.
In cealalta cutie era o mica si eleganta toca, in care era infipt un ac de palarie cu perla si, intr-un saculet de panza, o pereche de pantofi noi, din piele fina ca manusa, cu toc mic si delicat, umpluti cu hartie fina, pentru a le pastra forma.

M-am chinuit sa reasez lucrurile la loc si, inchizand sertarul, mi-a scapat un oftat. Descoperirea acelor lucruri ma intristase un pic. Stiam ca in acele cutii frumoase, era ultima ei dorinta, pliata cu perfectiune, un fel de testament nescris. 
Atinsesem de fapt partea materiala a unei povesti triste care incepuse cu multi ani inainte sa ne nastem noi, atunci cand bunica si-a ingropat intaiul nascut, mort de tifos, in timpul razboiului, la numai 18 ani!
Auzisem, nu stiu cum si nici de la cine, ca atunci, coplesita de durere, a pregatit  haine de inmormantare nu numai pentru el ci si pentru ea, convinsa ca era cu neputinta sa supraietuiasca acelei dureri!
Dar... se inselase: a supravietuit sarmana, caci nu stie omul cate poate indura!
Nu a uitat insa de el nici o zi din viata ei!  Daca, din intamplare, luandu-se cu  ale vietii, in vreo zi, pentru putin timp, isi abatea gandul de la fiul ei... se rascumpara punandu-se la treaba.
Atunci facea orez cu lapte si framanta gogosi pe care apoi le impartea in vecini!

Si asa a trait, biata de ea, pana ce, dupa multi ani, Domnul s-a indurat si a luat-o la El!
De plans.... a plans atat de mult, pana ce lacrimile i-au secat!

Dupa demolarea caselor noastre, din timpul lui Ceausescu, si mutari repetate, am pierdut urma scrinului, ca si a multor altor lucruri incarcate de povesti ramase doar in memoria mea!

Nu stiu insa prin ce minune, una dintre cutiile de palarii a ramas la mine, parand un minunat obiect de decor retro... dar fiind legatura mea cu trecutul!
Pana in ziua in care, una din iubitele fiului meu, intr-un exces de zel... neo-renovator, pe cand eu lipseam din tara, a aruncat-o la gunoi, considerand-o "prea mare, inutila si... demodata"!
Si... pentru lovitura pe care mi-a dat-o, spre rusinea si neputinta mea, ii port pica inca si astazi!


Despre alte sertare de... bunici, mai puteti citi... aici!