Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 4 aprilie 2015

UN DESTIN SURPRINZATOR... IN ACORDURI DE FADO

Julio iesi din cafeneaua in care, in ultimile saptamani, isi omora timpul.
Isi ridica gulerul hainei, ce mirosea puternic a tutun si, cu pas sovaielnic, cobora colina, varandu-si capul intre umeri.

Lisabona isi aprindea luminile. Un vant cald venea dinspre estuarul raului Tejo.
Primavara revigora fiecare fibra a orasului. Copacii Jacaranda, isi purtau mandri crengile incarcate cu flori mov-albastrui, de curand inflorite, spre cerul vinetiu al serii, intr-o armonie perfecta de culori. 
Podul 25 Aprilie isi aprinsese déjà luminile, desi soarele inca nu-si adunase ultima raza de pe cele 7 coline.
Liftul Santa Justa, care isi strange cablurile pe mosor de mai bine de 100 de ani, fara intrerupere, urca lenes spre Bairro Alto.
Din strazile inguste, ce coborau colina, se auzeau acorduri de Fado. Proprietarii cafenelelor scosesera déjà pe trotuatele inguste mesele mici, decorate cu buchetele de margaritar, asezate in vase cochete. 

Mirosul asta de verde crud al primaverii, amestecat cu aroma de cafea si peste proaspat prajit... ii reaminti de vremurile bune. Si melancolia ii umezi ochii.
Dealtfel de la o vreme, mai precis de cand ramasese somer, era aproape depresiv. Zilnic isi cauta un serviciu. Era dispus sa se angajeze fie si pe post de muncitor necalificat insa... se izbea de aceeasi remarca: "Sunteti mult prea pregatit pentru noi, domnule!"

- Vine deci Pastele! isi zise mormaind incet.
"Anul trecut... era altfel", gandi el. Da. Totul era altfel...
Christina era sanatoasa, iar el avea o slujba...
Acum... nici vorba de planuri de sarbatoare, de meniu pascal... 
Varul lui se oferise sa-l imprumute cu ceva bani, insa orice imprumut trebuia returnat, nu-i asa? Si acum... de unde?
Avea déjà o datorie, facuta cu ocazia confirmarii fiului sau!
Conform traditiei, fusesera nevoiti sa faca o masa, dupa slujba de la biserica. Venise, bineinteles, toata familia... Nevasta lui pregatise bucate copioase -  supa de varza si purcel de lapte la cuptor - dar si banii imprumutati pentru asta fusesera multi!
In fine, trecuse. De unde avea sa-i dea? Asta doar Dumnezeu putea sti!

Cobora strada, cu fata adumbrita, ascunsa de gulerul hainei... 
O coti spre stanga si o lua pe scarile ce scurtau drumul... Cu cat se apropia de casa... parca isi pierdea puterea.

Deschise usa incet, ca si cand ar fi protejat pe cineva care dormea. Stia insa ca Christina il astepta... Pe mica masuta din antreu zari un plic cu sigiliu.
"Ce o mai fi si asta", isi zise cu oarecare panica.
- Julio? Ai venit? auzi glasul stins al nevestii.
- Da... raspunse el, cautand un ton optimist; din nefericire  nu-i iesi decat ceva lamentabil.
Cu plicul in mana, se indrepta spre camera Christinei.
Parul ei negru, inca frumos, ii inconjura chipul, accentuindu-i paloarea. Pe frunte ii zari broboane de sudoare, semn ca durerile o chinuiau. Ii lua mana in mana lui si incerca sa-i zambeasca.
Se aseza pe fotoliul de langa pat si mai privi o data adresa expeditorului de pe plic. Era un cabinet notarial.

Scoase scrisoarea si citi:

... va rugam sa va prezentati in data de... in calitate de  mostenitor al lui... Luiz Carlos de Noronha Cabral da Camara...

Alaturi de numele sau erau insiruite numele a inca 69 de persoane precum si bunurile pe care acest domn... Cabral da Camara, le lasase mostenire.

"Ce pacaleala mai era si asta?" isi zise destul de tulburat. 
Ce mostenire? Niciodata nu auzise de omul asta, un aristocrat, dupa cum numele sau lasa de inteles.
Cerceta din nou scrisoarea. Ar putea fi vorba o gluma proasta? Mai auzise el de persoane care au cazut prada unor excrocherii...
Apostila scrisorii dovedea insa ca nu era vorba de nici un fals.
Dar, mai stii?
Privi cadranul ceasornicului din antreu. Ora nu era potrivita pentru a telefona...
Deveni agitat. Citi din nou numele si adresa destinatarului: nu  era nici o greseala!

- Ce s-a intamplat? il intreba nevasta, care ii simti agitatia desi tocmai se intorsese  cu fata la perete.
- Pai, uite, scrisoarea asta zice ca sunt mostenitorul unui aristocrat? Ha!ha ha! izbicni el intr-un un hohot nervos.
- Ce tot spui?
- O sa vad maine, dupa ce voi telefona la numarul asta...
Hai sa pregatesc cina, nu te nelinisti!
Incerca sa alunge orice preocupare legata de acest subiect numai ca ii fu practic imposibil. Nu in toate zilele te numeste un necunoscut mostenitor!
Nu reusi sa inchida ochii toata noaptea!

Dimineata, cu ochii mici si parul valvoi, astepta  nerabdator ca acele ceasornicului sa arate ora 9 si... suna.
La capatul celalalt al firului, o secretara il lamuri partial; intelese totusi ca trebuia sa se prezinte in fata norarului peste trei zile.
Totul era naucitor. Nu indraznea sa viseze... 
Si daca era adevarat? Totusi ce legatura avea el cu cei 69  de mostenitorii? Si apoi de unde pana unde el?

Timpul se scursese prea incet pentru nerabdarea lui de a intelege... de ce el!

Ziua cu pricina era o zi de joi, Joia Mare.
Se trezi buimac dis-de-dimineata, dupa numai cateva ore de somn intrerupt si tulburat de tot felul de vise. Dupa ce isi facu toaleta, pregati micul dejun pentru toti, apoi isi puse hainele cele mai bune - costumul gri, camasa alba si o cravata in dungi. 
Pleca destul de agitat. Se arunca din mers in tramvaiul galben dar cobora si o lua pe jos.  Ajunse in centru cu mult inainte de ora la care fusese convocat. Intra totusi in ideea de a repera locul.
O doamna planturoasa, cu forme rotunde si o claie de par ondulat, il intreba daca venise pentru mostenirea Luiz Carlos de Noronha Cabral da Camara.
Fastacit, nici nu reusi sa raspunda ci doar incuviinta din cap. Fu invitat intr-un birou, destul de neincapator pentru numarul celor aflati inauntru. Pricepu indata ca acolo se aflau mostenitorii si ca nu numai el ajunsese devreme!
In repetate randuri se apuca sa numere persoanele aflate acolo dar nu reusi sa se concentreza ... asa ca pierdea sirul,
dar o lua de la capat cu incapatanare.

La ora precizata in documentul pe care il primise, in sala intrara trei persoane. Erau notarul, secretara si... martorul defunctului, cel in prezenta caruia se redactase testamentul. 
Mostenitorii, in numar de 70, aflara o poveste incredibila.

Luiz Carlos de Noronha Cabral da Camara fusese fiul ilegitim al unui aristocrat, care traise o copilarie nefericita alaturi de mama sa. El fu recunoscut tarziu ca membru al familiei, prin actele testamentare ale bunicii lui, care, dealtfel ii si lasase intreaga ei avere ca mostenire. Primirea numelui si a mostenirii se petrecu la varsta de 22 de ani. 
Intr-o zi, intr-un moment de revolta fata de destinul lui nefericit, pe care noul nume si averea nu reuseau sa-l stearga, tanarul decise sa-si faca el insusi testamentul.
Isi lua prietenul si o carte de telefon a Lisabonei si intra in primul birou notarial intalnit in centrul orasului.
Alese din Anuar, la intamplare, 70 de nume si ii ceru notarului sa le treaca in testament ca mostenitori ai sai. 
Totul paru atunci, ca si acum, gluma unor tineri exaltati. 
Luiz Carlos era atunci tanar si avea toata viata inainte. 

Numai ca... omul nu a apucat sa se bucure nici de viata.
El muri dupa exact 13 de ani de la redactarea testamentului, din cauze naturale si fara sa aiba nici un mostenitor direct.
Cum nici testamentul nu fusese modificat intre timp, cei 70 de necunoscuti devenira mostenitorii sai legali.
In patrimoniul defunctului se aflau: un imobil cu 18 camere, situat in centrul Lisabonei, un conac in nordul Portugaliei, doua masini de colectie, bani si alte lucruri de pret!

Julio era naucit. Povestea parea ireala. Si totusi... el si ceilalti 69 o traiau in realitate!
In perioada cea mai grea a existentei sale cineva ii trimisese un ajutor. Nici nu isi mai amintea daca ceruse asta lui Dumnezeu...

Si de atunci au trecut mai bine de 20 de ani... 

Din banii primiti mostenire, Julio Duarte si-a cumparat, la vremea aceea, o mica cafenea in Alfama, unde lucreaza si azi impreuna cu fiul sau.
Seara, dupa ce isi servesc clientii, isi iau chitarile si canta Fado... cantecul destinului, melancolicul cantec traditional portughez, in care se regasesc tristetea iubirii neimplinite, gelozia, nostalgia mortii, a trecutului, durerea saraciei, nefericirea insasi... 
Cand atinge coardele si isi incepe cantarea... Julio poarta in inflexiunile vocii sale nefericirea binefacatorului sau!


Si, de 20 de ani, in ziua de Joia Mare, in mica pravalie a lui Julio Duarte, din cartierul Alfama, cafeaua este gratis, in amintirea nefericitului si excentricului sau binefacator necunoscut.