Faceți căutări pe acest blog

duminică, 20 iulie 2014

Era o zi...

din cele in care ranile trecutului, pe care se straduia sa le arate vindecate, se dovedeau proaspete si sangerande, 
indurerandu-i trupul si sufletul deopotriva.
In astfel de momente obisnuia sa se cufunde in amintiri, citind scrisori, insemnari, rasfoind albumele de fotografii... Uneori i se parea ca in cutiile acelea vechi sta viata trecuta a unei alte persoane...

Timpul o ajutase sa se lepede de furia care a salasluit in ea ani buni. Incetase sa se mai intrebe "de ce?".
Acum simtea o durere binefacatoare, o tandra nostalgie, sentimente poate ciudate dar care o faceau sa se simta vie si multumita de a fi ramas fidela iubiri ei.
Timpul o inteleptise, lacrimile ii secasera iar furia se transformase in smerita acceptare.
Dorul o frige inca si azi  caci de uitat nu a uitat nimic.

Parca a fost ieri...
In seara aceea, ultima, erau singuri, ca doi adolescenti, asezati la masa ce inca mai purta semne de sarbatoare. 
Copiii iesira sa faca o plimbare iar ei isi trageau sufletul a dor ce va sa vie. Era un moment de liniste, pe care il savurau in tihna, timpul potrivit pentru a-si lua bun ramas... in felul lor.

Din cand in cand coatele li se mai atingeau usor si, cand pe sub masa picioarele li se apropiau, simtindu-si caldura pulpelor, aceeasi emotie le flutura pe sub piele... aceeasi de peste 30 de ani!
El ii aranja, din cand in cand, cu stiuta lui stangacie, suvita de par rebela, care nu stea niciodata asa cum isi dorea ea, dupa urechile-i mici. Atunci, un zambet amestecat cu o lacrima tinuta in gat ii insotea gestul... si isi strangea buzele, ca si cum lacrimile si-ar fi aflat stapanirea tocmai in ele, intr-o grimasa in care ea il regasea pe copilul din el.
Ochii lui umezi o cercetau cu ametita iubire intreita in fata careia ea, coplesita, isi mai lasa inca privirea in jos, cuprinsa de aceeasi stanjeneala ... de ai fi zis ca nu trecuse decat un ceas de cand ii atinsese intaia oara obrajii.
Nu-i marturisise niciodata cat de mult ii placea lui acest gest, felul ei de a se fastaci inca, la cei peste 50 de ani...  dar ea stia.

Ce nu stia ea despre el? Ce nu stia el despre ea? 

Mangaindu-i obrazul, degelele lui fine se oprira o clipa, vibrand abia simtit, pe cele cateva riduri rasarite in jurul buzelor ei carnoase, niciodata rujate; apoi coborara in jos, pe gatul ei, pe care zari pentru intai data o urma a timpului...
Ea rosi ... Stia ca toamna ei era in prag... Si-ar fi dorit sa ramana mereu asa cum o vazuse el prima oara... dar anii trecusera ca un vis.
Era insa asa de frumos sa-si mangaie cu drag urmele vremii petrecute impreuna!
Pe chipul lor nu era batranete ci doar povara dulce a bucuriilor iubirii lor, pe care reusisera, in mod uimitor, sa o pastreze intacta, ba chiar sa o sporeasca, iubire in care pusesera atata suflet cat aveau si tot harul dat de Dumnezeu.

La masa aceea, in seara aceea, sedeau doi oameni alesi, doi norocosi.
Si vremea se opri in loc pentru ei.

Cuvinte nespuse in atatia ani - stiute, simtite, dar nerostite - izvorara atunci nestapanite... 
Tot ce si-au spus atunci era proaspat si adevarat, pana la lacrimi. Nimic din acea dubla declaratie de dragoste nu era cliseu, nimic nu era uzat!

Ea nu lasase sa treaca nici o zi din viata lor impreuna fara sa-si marturiseasca iubirea.
El...socotise mereu inutile cuvintele. Pentru el dragostea se arata si nu se declara...
Si ii aratase iubirea lui, facand din ea o regina.
In seara aceea insa reusise sa o surprinda si sa o emotioneze, 
facandu-i o inedita declaratie de dragoste, spusa pe nerasuflate, cu teama ca nu cumva cineva sau ceva sa-l opreasca.
Niciodata nu simtise in el atata nevoie de a vorbi, de a-i spune ei tot ce stransese in suflet - tandretea, recunostinta, extazul, toata bucuria de a o fi intalnit, de a o fi facut femeia lui - iubirea ce-l cotropea de atatia ani, o iubire navalnica care venise peste el cand se astepta mai putin!

In seara aceea el era, mai mult ca oricand, un tanar nerabdator, fulgerat de nevoia de a-i spune iubitei ce nu fusese capabil sa-i spuna - din supersitie, din frustrare sau poate chiar de frica de a nu o pierde - temandu-se ca o declaratie de dragoste l-ar fi putut trezit din visul frumos pe care-l visa alaturi de ea de atatia ani...
Ii tinea mainile ascunse in causul mainilor sale, de parca voia ca finetea pielii ei sa-i patrunda fiinta, si o privea cu disperata incantare, purtand in ochi teama de a nu o uita... 

Oare el stiuse, oare simtise ca era... ultima lor cina, ultima lor noapte?Intrebarea asta nu a parasit-o nici o clipa in toti acesti ani. Ceva ii spunea insa ca se lasase fermecata si nu intelesese totul!
Caci fusese ultima cina si ultima noapte, ultimele lor imbratisari! Ultimele si poate cele mai frumoase, cele mai intense, stapanite de o anume disperare pe care doar azi o putea intelege.

Nu stim niciodata cand este... ultima data!
De aceea prezentul  trebuie trait in tihna, fara a ne preocupa de cele ce inca nu au venit peste noi!
Si ea traise acele clipe cu toata fiinta ei. Ele ii erau azi cele mai frumoase amintiri.
...


Se strecura in patul rece si mult prea mare pentru ea, oftand. Un frison o scutura simtind acelas gol, un gol imens, prezent inca, de atatia ani.
In timpul zilei era in stare sa-si domine pustiirea, umpland acel gol cu grija si dragostea pentru cei din jur. Seara insa, in camera ei de dormit, traia aceeasi neputinta de a accepta ca a ramas fara el. 
Ca in fiecare seara, aceeasi arsura i se aseza in capul pieptului si ochii incepura sa o usture, iritati de lacrimile ce se incapatanau sa nu curga...
Isi cufunda fata in perna sperand ca macar visand sa primeasca mangaierea de care avea nevoie...

- "Ce sansa sa te intalnesc", i se paru ca-i sopteste el.
-  Ce binecuvantare sa ne fi intalnit, rosti ea cu voce tare, frecandu-si ochii uscati, asezandu-si pe fata un zambet trist.