Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 25 iunie 2011

MATUSA VICTORIA - AMINTIRI DIN GRADINA MEA SECRETA

Matusa Victoria, sora cea mica a bunicii mele,  desi era pensionara la vremea cand eu eram adolescenta, parea inca o amazoana.
In mintea mea asa ar fi trebuit sa arate zeita vanatorii. Era inalta, cu forme bine conturate, fara sa fie nici slaba nici grasa. Purta mereu in jurul gatului un sal alb din borangic, tesut in casa.
Imbracata in taioare elegante, adaptate anotimpului, purta mereu ciorapi fini si pantofi cu toc si afisa o anume eleganta, scuturandu-si parul ondulat si ridicand usor capul cu un fel de pretiozitate.
Imi aduc aminte si azi de mainile ei superbe, cu degete lungi si unghii ingrijite.

Mi-as fi dorit sa fi stat mai des la taclale cu ea caci ceva imi spunea ca in spatele unei prezente cuceritoare sta si o poveste... pe masura!
Eu, care am fost crescuta pe langa bunica, am inteles ca vremurile trecute nu au fost  deloc lipsite de istorii picante ci ca lumea fusese doar ceva mai... discreta.

Intr-una din vacantele de vara, parintii mei au decis ca e vremea sa merg si eu la tara, sa vad cam cum e, sa cunosc si eu vaca in starea ei naturala, in fine, sa ies din Bucurestiul natal si sa iau contactul cu natura.
Era si asa destul de tarziu caci aveam aproape 14 ani!

Si am plecat...

Tusa Victoria fusese de fapt cu ideea - si isi pusese toate argumentele la bataie pentru a o convinge pe bunica ca este in interesul meu sa ies un pic din zapuseala capitalei.
Ea propusese sa mergem undeva in Baragan, pe drumul spre Constanta, si, de n-ar fi insistat, cine stie cand m-as fi dus si eu la tara!

Cand am ajuns in gara de destinatie, soarele era la apus;  zaduful din tren ma obosise, dar emotia de a vedea "viata la tara" ... era prea mare ca sa ma las cuprinsa de moleseala.
Am iesit din gara mica si, inca de la primii pasi, am observat ca lumea o cunostea pe matusa mea.
Privirile celor care o salutau aveau un respect amestecat cu un fel de compatimire... 
Eram curioasa asa ca... am inceput sa pun intrebari. Evident raspunsurile veneau scurte si nu lasau loc  de conversatie.

Era  in aer un miros proaspat si o liniste de inceput de lume!
Ochii mi se bucurau  de florile din fata caselor cu iz de... muzeul satului, ma bucuram pana si de praful ce incepuse sa mi se aseze pe pantofii mei de lac. (ca...deh, eram imbracata ca pentru mers la biserica...)

Am ajuns repede in locul unde  aveam sa ramanem cele doua saptamani de vacanta.
Asezata peste drum de conacul somptuos, pe peretele caruia scria cu litere de-o schioapa "SFATUL POPULAR", cu o gradina plina de flori in fata si una de zarzavat in spate, casa era mica, parea veche, insa avea caracter, adica era construita dupa canoanele timpurilor de dinainate de primul razboi, cu cerdac si stresini dantelate. Sopronul nu avea mai nimic in el... dar am banuit ca odata avusese rostul lui si ca multe din produsele campului isi avusesera locul acolo.
Mi s-a oferit gazduire in camera de la strada.
Un miros ambiguu de mere, gutui si lavanda imi punea simturile la incercare, iar asternuturile albe si scrobite imi promiteau un somn lung si odihnitor.

Inainte insa de culcare mi-am propus sa fac o mica plimbare la paraiasul despre care aflasem ca trecea prin spatele casei.
Decorul era de vis! Pentru mine, adolescenta de asfalt, totul era desprins din tablouri!
M-am asezat pe iarba si am incercat sa ghicesc miresmele pe care narile mele le simteau, si doar greierii imi tulburau linistea. Totul era nou insa ceva din aromele din dulapul bunicii imi datea confortul lucrurilor simple si familiale.
Dupa ce m-am saturat de liniste, am facut mana caus si am baut pentru prima oara in viata mea apa dintr-un izvor!
Cand am revenit... femeile erau la taclale.

- Ce sa faci, Victorito, soarta, draga, soarta,  ingana femeia, in timp ce framanta un aluat. 
Parea mult mai varstnica decat matusa si conversatia lasa de inteles o oarecare prietenie.
- Ai dreptate, Mandito, dar macar nu i-am avut pe comunisti pe cap. Pe langa cate rele am trait... de asta m-a ferit Dumnezeu...
- Asa o fi, ca toate de la Dumnezeu sunt!

Intrarea mea a intrerupt discutia.
Seara a fost placuta; am mancat pui la ceaun cu mamaliga si scoverzi cu zahar si am baut lapte proaspat, de la vaca pe care o vazusem deja in grajd si ai carei ochi ma impresionasera teribil.
Mai greu mi-a fost sa inteleg cum se poate sa traiesti folosind o "toaleta"... de felul celei ce se afla in fundul curtii dar... stiam ca nu se putea altfel asa ca... in doua zile aveam sa ma dau invinsa.

Zilele petrecute la Mandita au fost pline de farmec, cu plimbari pe camp, la cules de maci, cu mancat pepeni pe saturate din bostanaria ei si adevarate expeditii prin imprejurimi.
Am observat ca matusa pleca dis de dimineata la cimitir, apoi la targ, fara sa ma ia cu ea. In tot acest timp eu asteptam momentul sa ii aflu povestea.

Intr-una din zile, in timp ce ne plimbam amandoua in paduricea ce se afla cam la doi kilometri de sat,  am reluat intrebarile.
Locuise vreodata acolo? Ce o lega de locurile acelea si mai ales, care era scopul vizitei?

Cu ochii pierduti in zare, cu vocea joasa si egala... tusa Victoria mi-a povestit o bucatica din viata ei... poate cea mai frumoasa parte a ei dar care, din nefericire, se terminase tragic!
                                                              
                                              ***

Frumoasa si desteapta, Victoria fusese si cel mai rebel dintre copii, nesupusa si gata sa isi infrunte tatal, ceea ce era rar pe vremea aceea.
Stabunicul meu, tatal ei, fusese ani in sir primarul satului. Nu stiusem acest lucru pana atunci si asta poate pentru ca timpurile ii invatasera pe bunicii mei ca tacerea e de aur, asa ca... mai nimic nu ni se povestea; teama de a fi arestat sau anchetat nu disparuse desi anii grei trecusera!
Soarta il blagoslovise cu 18 copii, in fapt 26 dar 8 murisera din varii motive, si din cei 18 ... 10 erau fete. Asta insemna mare atentie din partea parintilor, sa le educe si sa le pazeasca, dar si multa munca si chiverniseala, ca sa le faca zestre pentru a le putea marita!

Victoria nu a vrut sa se marite cu fiul morarului, asa cum se intelesesera parintii, si impotrivirea ei a produs  scandal mare in casa.
Ea era indragostita pana peste cap de fiul boierului.

Stapanul campurilor dimprejur era un rus "alb",  fost husar in armata tarului, refugiat in Romania dupa Revolutia bolsevica!
Dupa razboi, se imbogatise, caci dintre cei care nu avusesera pamant pana la razboi, dupa impropietarire il vandusera repede pentru un pumn de gologani, iar el a tot cumparat, uneori  pe nimic!
Rusul era casatorit cu o ucrainianca de vita nobila dar urata din cale afara, care ii facuse doi copii - un baiat frumos ca el si o fata urata ca ea!
Conacul boierului era vesnic in straie de sarbatoare: petrecerile se tineau lant, tiganii traiau bine, platiti sa cante de la amiaza pana in zori!

Si tocmai de fiul boierului se indragostise Victoria!
Intaia data privirile li s-au incrucisat in ziua de Dragaica, cand el trecu mandru, calarind un murg de toata splendoarea, in timp ce ea, impreuna cu surorile ei, culegeau sanziene ca sa le duca la biserica.
Au mai fost apoi zile de targ sau sarbatori in care cei doi nu au ratat ocazia de a se cunoaste.
Frumos ca in vis, saten cu pielea alba, cu ochii de un albastru ravasitor, cu buze rosii si un zambet cuceritor ce ii dezvelea dintii frumosi si stralucitori, Vasili rupea  inimile fetelor din imprejurimi!
El insa pusese ochii pe Victoria.  Lucrurile se incinsesera in scurt timp in ambele familii.

Fata stia ca pentru a il avea trebuia sa fie demna si sa nu pice in pacat... Multe cazusera prada succesului lui si nu putine au fost nasterile "inainte de vreme" prin sat.
Mai stia ca trebuie sa fie frumoasa, mai frumoasa ca niciodata, asa ca isi peria cu sarg parul castaniu ce ii cadea in bucle largi pe spate. La vremea aceea era o indecenta ca o domnisoara sa poarte parul despletit dar ea isi infrunta parintii, surorile mai mari si gura lumii, stiind ca podoaba ei capilara era un atuu de necontestat.

Aprins pana peste cap, Vasili a reusit sa isi convinga tatal si, la Craciun, au facut nunta.
Boierul s-a inteles cu tatal Victoriei si fata a fost "data", fara zestre si fara sa mai astepte randul la maritis al surorilor mai mari, dupa cum era randuiala pe atunci.
Nunta a tinut o saptamana si s-a dus vestea in tot Baraganul de frumusetea miresei!

Viata tinerei femei la conacul rusilor a fost una de vis. Slugi peste slugi, petreceri, cadouri.

Intr-una din zile, Vasili cumpara din targ un cal alb, frumos si mandru nevoie-mare, pe care i-l oferi 
frumoasei sale sotii.

Intre cal si stapana se infiripa indata o prietenie speciala. Calul era deosebit de expresiv si se spunea ca doar nu ii vorbea Victoriei...
Il botezase Fulger. Ea il ingrija, ea ii dadea de mancare si doar pe ea o asculta. Il calarea barbateste si ii sedea tare bine in costumul elegant de culoarea nucilor verzi!

In ziua in care tanara femeie isi anunta sotul ca va avea un copil, acesta alerga la Bucuresti si ii cumpara o haina superba de blana de vulpi albe si un colier cu rubine.
Toti erau in culmea fericirii.

Victoria nu si-a intrerupt programul de calarie, desi mama ei o avertizase ca nu mai e cazul sa urce pe cal, caci putea fi periculos. Ea insa, care era o fire voluntara, a facut cum a crezut.

In dimineata aceea, imbracata in frumosul ei costum de vanatoare adus de la Viena, cu palaria verde crud, decorata cu pana de cocos de munte, frumoasa ca zeita vanatorii, Victoria si-a incalecat calul si a pornit spre padure. 

La liziera, un car cu boi aflat pe drum a speriat calul care s-a ridicat pe picioarele dinapoi si s-a scuturat violent. Surprinsa, Victoria nu a reusit sa se mentina in sa si a cazut lovindu-se zdravan la sold si la umarul stang.

Vestea a ajuns la conac si Vasili a venit in graba sa vada ce s-a intamplat. Speriat de posibilele consecinte cazaturii, inebunit de frica de a pierde copilul si orbit de furie, tanarul s-a napustit asupra calului snopindu-l in bataie, sub privirile ingrozite ale Victoriei si oamenilor ce venisera in ajutor. Zeci de zile i-au trebuit veterinarului sa il ingrijasca .
Multumita Domnului si Victoria si calul si-au revenit.

Sarcina Victoriei mergea bine, viata la conac era frumoasa insa... calul devenea nervos ori de cate ori tanarul rus se apropia de el.

Iarna incepea sa isi faca simtita prezenta. Ploile reci si zilele scurte, ca si avansarea sarcinii, o tineau pe Victoria departe de calul ei.
Intr-una din seri, Vasili, luandu-si cana cu vin fiert in mana si cojocul pe spate, porni spre grajd, in dorinta de a face pace cu animalul ale carui sentimente ostile erau evidente.

Calul, sforaind prelung, isi intoarse capul, tropaind nervos. Tanarul incerca sa il mangaie insa tot corpul animalului se incorda.
Aruncand cana la pamant, Vasili puse saua pe el si luand cravasa, se hotara sa-l incalece si asa, sa ii domoleasca ostilitatea si poate chiar sa ii dea o lectie.

Afara seara se lasase deja si o ploaie marunta si rece facea admosfera apasatoare.
Strunind animalul, calaretul il lovi peste crupa si calul tasni afara din grajd. Amandoi, cal si calaret, se pierdura in intuneric.

Victoria isi astepta sotul nelinistita; spaima ei crestea cu fiecare minut ce se scurgea. La miezul noptii, nemaiputand indura panica, scula slugile si pornira cu totii in cutarea tanarului stapan.

I-au gasit la marginea padurii. Stapanul la pamant si calul peste el. La inceput nimeni nu a banuit adevarul. Toti au crezut ca avusese loc un accident si calul era mort iar calaretul pierdut pe undeva. Abia mai apoi au inteles ca tanarul Vasili zacea sub cal, mort!
Calul... il aruncase la pamant, apoi se asezase peste el si-l strivise! Desi nu era ranit, Fulger nu s-a ridicat pana la venirea oamenilor. Era ca si cum ar fi dorit sa se asigure ca stapanul era mort!

Nimeni nu mai auzise de asa ceva si lumea incepu sa spune vrute si nevrute.

Dupa moartea lui Vasili, la conac, toate se schimbara. Stapanul cel batran o tinu tot intr-o betie, de data asta fara lautari, si fara mancare. Muzica si veselia fura inlocuite cu un soi de deznadejde alcoolizata.
Intr-o noapte, mort de beat si plangand in hohote, isi lua pusca si impusca animalul.

Astfel, intreaga viata a Victoriei a basculat radical.
A nascut inainte de vreme, la doua saptamani dupa
inmormantarea sotului, si copilul a murit dupa trei zile!
Pierduta intre disperarea socrului si propria ei nefericire, intr-o buna zi, isi stranse lucrurile si pleca acasa, la parinti.

De conac si de socrul ei... aveau sa se tina scai nenorocirile.
Venirea comunistilor... aproape ca l-a omorat. Deposedat de bunuri, anchetat si arestat in nenumarate randuri... a sfarsit prin a se stabilil la Bucuresti. 

A trait mult, a baut mult si a avut cele mai celebre femei ale capitalei. 

Pe sotia lui a asuprit-o ca pe o sclava, de parca Vasili murise pentru ca ea nu fusese cu ei la conac!
Cat priveste persoana ei... nu i-o spusese niciodata, insa ochii lui o priveau mereu ca pe o piaza rea!

Ajunsa cu povestea aici, matusa si-a sters discret o lacrima ivita in coltul ochilor si, scuturandu-si umerii, si-a dres vocea si mi-a zis:

- Hai sa ne intoarcem, ca se intuneca.
Si, am pornit in tacere spre casa Manditei.

Povestea aflata nu m-a lasat sa dorm. Ce destin!
In cateva saptamani, matusa Victoria pierduse totul: copilul, sotul si animalul ei devotat, statutul social si viitorul, caci... nimic nu a mai fost ca inainte.

Razboiul, comunistii, expropierile si persecutiile... toate cate au tabarat in viata oamenilor, nu au avut darul de a o face fericita.

S-a recasatorit, dupa multi ani, cu un barbat extrem de inteligent dar depresiv care a sfarsit prin a se sinucide.
Demnitatea insa si-a pastrat-o intacta si, oricat ar parea de ciudat, lumea a invidiat-o mereu, desi nu era nimic de invidiat!

A murit la 80 de ani si mama mea i-a stat la capatai. Tot ce a ramas de la ea este o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul!

Povestea ei face parte din multimea destinelor triste ale femeilor din familia mea, femei de nadejde dar lipsite de noroc! Toate au plans infinit mai mult decat au zambit, caci de ras... nici nu poate fi vorba!
Nici una insa nu s-a vaitat. Si-au dus crucea si... atat. Cum au facut, cum au reusit ... e si pentru mine o enigma.
Eu... sunt singura, dupa multe generatii, care a spart ghinionul!
Ma gandesc adesea la asta!

Se spune ca blestemul vine prin femeie... dar tot prin femeie vine si mantuirea!
Suferintele si rugaciunile o salveaza si pe ea si pe urmasii ei. Important este ca ea sa ramana... FEMEIE.