CRIMA IN PARADIS (1)

Desi am o oarecare idee despre legendara lume de dincolo, odata cu trecerea  timpului, traiesc tot mai intens sentimentul ca raiul si iadul coexista aici, pe pamant!

Cand vine vorba de paradis insa, in mintea mea se succed imagini, 
amintiri, trairi vii, toate legate de casa de vara a prietenei mele, un loc special, tare drag mie, un loc din tara mea, de care destinul, vointa divina, simtul datoriei si pur si simplu inima mea (fiecare in parte si toate astea deopotriva) m-au indepartat fizic.

Nu stiu cum dar de acolo, din gradina prietenei mele, Fagarasii se vad... mereu altfel. 

Indiferent de vreme, de anotimp, de lumina calatoare a soarelui ori de negura noptiilor, dramatizate de capriciile lunii, crestele lor, desi aceleasi, sunt diferite! Chiar de crezi ca ii cunosti, ca si in cazul omului, Fagarasii raman detinatori ai unei taine, ai unei povesti, dezvaluind privirii de fiecare data ceva inca nestiut, intuit poate, dar inedit!

Primavara inceputul striga in verdele crud, in crengile inca goalase, abia inmugurite, in mieii ce-si cauta mamele, in flori, in pamantul cu miros de viata... in vantul bland care pare ca sopteste o rugaciune fara sfarsit!

Vara, in aroma de fan proaspat cosit, cu roua clara picurata in cupa frunzelor de cretisoara, in nopti sub clar de luna, crestele muntilor iti joaca feste! Ochii ti se pierd in orizontul montan, cucerit la apus de intunericul absolut coborand umbre misterioase pe care cerul deseneaza cu creionul viselor privitorului un ajur pe masura.

Cand vine toamana, ochii ti se bucura de sirul capitelor de fan! Si iar apar brandusele, o tandra aducere aminte a faptului ca nimic din darnicia naturii binecuvantate nu dispare.
Cand ploua vantos nu te temi - merita sa incerci chiar o plimbare sub stropii reci, care te mai trezesc un pic tocmai cand te pregateai de hibernare!
E un regal al implinirii acolo, caci intreaga natura se bucura de frumusete si vorbeste despre fericire. Il simti pe Dumnezeu fara de care nimic nu e si gratie caruia totul se afla!

 

Iarna, ascultand troznetul lemnelor in semineu, privind zapada care imbraca crestele, scrutand zarea alba si pustie, te incearca sentimentul ca ai adăstat intr-o alta dimensiune, care nu te infricosaza, unde, surprinzator, te simti la adapost, fericit, liber sa te bucuri de tot ce Domnul a lasat omului spre a-si aminti de maretia Lui si, mai ales, de dragostea-I nemarginita.

In fine, creatia este perceputa de fiecare dupa propriile sale repere. 

Pentru multi  dintre turistii care se grabesc la sfarsit de saptamana sa invadeze locurile acelea minunate, sa faca gratare si sa asculte muzica cu volumul la maximum, natura aceea, care pe mine ma emotioneaza, poate trece neobservata. 

Indiferenta incepe sa ne intre in fire, si nu doar vis-a vis de natura!  Trecem adesea pe langa dramele semenilor, fie ca niste amatori de divertisment, fie surzi spre a nu ne tulbura bruma de asa-zisa liniste.

Cand te plimbi ca turist prin astfel de locuri - cautand in aer arome ancestrale, bucurandu-te de culori, de vant, de flori, de pietrele uriase de dupa care poti zari pana si o vaca violet - ii mai intalnesti si pe localnici.  

In astfel de situatii eu incerc sa intuiesc ce se ascunde sub basmalele inodate sub barbie ale femeilor, ori sub palariile barbatilor,  viata lor fiind un secret doar pentru turisti ca noi, atrasi acolo de farmecul rustic al naturii. Pentru consateni insa nimic nu ramane nestiut, discretia fiind un eufemism! 

Si acolo, in acel loc cu care eu identific paradisul, in toate casele acelea de oameni gospodari, raspandite pe coline minunate, sunt povesti, multe povesti, unele banale, altele devastatoare, unele de necrezut, altele de nepovestit, unele nemarturisite dar stiute de toti, tristeti, orori, dusmanii, nenorociri. Frumusetea naturii si ambitia oamenilor, aflati intr-o concurenta nedeclarata pentru prosperitate si destoinicie, sporesc tensiunile, generand adevarate scenarii de film.

Poate par pierduta in descrieri, prea indragostita de peisaj, dar cum altfel as fi putut spune povestea pe care am aflat-o intr-o zi superba de vara, cand sufletul si toate simturile mele traiau o bucurie extatica, poveste care a avut darul de a-mi darama brutal toate convingerile mele paradisiace. 

De atunci am dubii, traind tot mai intens sentimentul ca frumosul si oroarea se impletesc oriunde omul este prezent!

Da. Toti avem impresia ca stim tot, ca nimic nu ne scapa. Punem etichete, avem spor la judecati si la concluzii, si daca nu avem dubii ci doar convingeri este numai din pricina refuzului de a ne vedea si accepta propriile noastre neputinte.

In acea Duminica de inceput de vara, cand trandafirii erau in floare,  ma plimbam asadar fara nici o tinta anume, apucand-o pe un drum sinuos, care urmarea cu drag meandrele unui rau cu apa limpede.

Soarele incepea sa-si inteteasca dogoarea. Cate un caine se incumeta din cand in cand sa latre la trecatorii necunoscuti, pasarile ciripeau, iar clopotul bisericii isi cheama credinciosii la rugaciune. 

Oamenii locului, in covarsitoarea lor majoritate, protestanti, imbracati in straie de sarbatoare, se indreaptau spre locul de rugaciune, o procesiune muta dar dificil de neluat in seama. 

In urma lor, casele cu curti curate, garduri randuite si pervaze gemand sub greutatea florilor pareau si ele gatite de sarbatoare. 

Aerul parea miscat de o sobra maretie!

Eu rataceam, bucurandu-ma de tot, asaltata de trairi gingase, dispusa sa fiu parte a peisajului, a vietii locului, viata pe care o simteam ca pe un dar.

De pe deal, doi batrani frumosi coborau tinandu-se de mana. Socotind drumul pe care deja il parcursera, nu am putut sa nu ma intreb cum oare reuseau ei sa coboare dar mai ales sa urce colina aceea, in varful careia se afla o singura casa, pe care o banuiam a fi a lor. 

Nu puteai sa ii zici "vila" dar din drum se vedea a fi dichisita, aratoasa chiar si plina de flori, Privind-o, mi-a mi-a venit in minte convingerea prietenei mele potrivit careia  "intr-o astfel de casa nu pot trai decat niste oameni fericiti"!

Femeia se lasa condusa, cu surprinzatoare gratie, de omul ei - un batranel maruntel, rotofei, cu ochi albastri, a caror vioiciune nu reusea sa si-o ascunda sub borurile palariei negre, de fetru. 

Atent si protector, isi tinea femeia de cot precum un indragostit

ibovnica! 

Desi era deja destul de cald, peste camasa alba, stransa in chimir, omul purta o haina neagra de aba, ca toti  cei din partea locului. 

Femeia avea capul acoperit cu o basma neagra de sub care ii ghiceai parul alb, usor ondulat, probabil lung si adunat intr-un coc. Negrul acela intens ii punea in evidenta chipul inca frumos al femeii de munte, cu obraji arsi de soare si batuti de vant. 

Camasa alba cu maneci largi, fusta neagra, de sub care se vedea 

dantela unui jupon traditional, ca si sortul cu buzunar mare, brodat cu trandafiri rosii, pareau sa fie abia scoase din lada de zestre!

Am ramas in loc admirandu-i. Doi oameni frumosi, cu siguranta

credinciosi, care traisera si imbatranisera impreuna, undeva, intr-un sat romanesc, frumos ca si ei, cu oameni gospodari si cu frica de Dumnezeu, coborau agale o colina abrupta, mergand sa se roage.

Pareau personajele unui tablou pastoral. Din peisajul acela fermecator doar ei lipseau pentru ca tot ceea ce ma fermeca pe mine in ziua aceea sa aiba coerenta!  

Si mi-a placut sa cred ca vesnicia le era predestinata.

Cand au ajuns in dreptul meu m-au salutat, fara insa sa ma priveasca, tinandu-si amandoi ochii in pamant si iutind pasul. Le-am raspuns, un pic dezamagita ca nu mi-au putut vedea fericirea ce mi se asternuse pe fata la vederea lor.

M-am reintors, dornica sa astern pe hartie toate acele impresii proaspete care imi facura sufletul sa vibreze ! 

- Vad ca ti-a priit plimbarea, imi spuse prietena mea, ghicindu-mi bucuria. Pe unde ai umblat?

- Am mers pe cursul raului, in jos, pana la poteca ce coboara de la ultima casa de pe deal, cea care se vede din drum.

- Aha. Aia e casa sobarului, cel care ne-a facut primul semineu, acum 20 de ani. 

- Ah, l-am si vazut. Era cu nevasta lui. Banuisc ca mergeau la  rugaciune. Asa de tare mi-a placut de ei! Niste oameni frumosi, senini...  atat de potriviti peisajului si starii mele! M-au incantat! 

- Esti cam prea euforica, draguto! Desi nu iubesti fictiunea,  imaginatia ta tese povesti mai frumoase decat realitatea! Oamenii astia abia au iesit din inchisoare, dupa 14 ani! 

Eu am incremenit.

- Cum adica? am intrebat, facand ochii mari cat cepele. M-a luat de brat vazand ca ma tulburase cu acea informatie surpriza. 

- Hai in gradina sa bem o cafea. Am sa-ti spun apoi povestea sordita a acestor oameni care... din dragoste pentru fiica lor, si-au torturat si ucis ginerele, un nenorocit dealtfel, dar... asta nu i-a scapat nici de pacat, nici de inchisoare!

Naucita, m-am pravalit in fotoliul de rachita aflat sub bolta de trandafiri. Am simtit ca ma trec fiorii. Mi-am strans genunchii la gura asteptand sa aud povestea. In vreme ce cestile se umpleau cu cafea mintea mea, stimulata de arome, incepea sa-si revina fabricand tot felul de intrebari, inainte de a afla povestea in sine, fara sa gaseasca inca raspunsuri. 

Nu puteam accepta ca intuitia mea ma inselase intr-atat. Aerul lor de oameni buni nu putea fi doar o deghizare perfida! Atunci, de ce, cum, ce s-a intamplat cu ei? Ce anume poate face ca peste noapte  un om credincios, emotiv chiar, sa devina un criminal? Sub ce impuls dracesc au ajuns doi soti sa ucida impreuna? Poate dragostea scuza asta? 

Omul ramane o fiinta pe cat de manipulabila, pe atat de plina de neprevazut, ceea ce face ca orice sa fie posibil!

O poveste ticluita in jurul a 12 cuvinte cu ... va urma!

surpriza, legendara, neobservata, emotiv, deghizare; ibovnica, sarbatoare, buzunar, credincios, gradina, impuls, spor