Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 16 ianuarie 2021

IUBITORILOR DE CARTI... CU DRAGOSTE



In casa noastra sunt carti pretutindeni - in salon, in sufragerie, dormitoare, in bucatarie, in bai, in toalete, chiar si pe casa scarii! 

Intr-un elan, provocat de lipsa proiectelor din viata noastra, din cauza pandemiei, ca si de nevoia de a avea birouri pt a putea lucra acasa, copiii mei au decis sa amenajeze o biblioteca adevarata! 

Nepotul meu cel mare a fost oripilat! 
- Mama, dar asta am iesit de mult din secolul XX! Nimeni nu strica azi o camera sa faca biblioteca! Citim in format digital si, in plus, in varianta prescurtata!

Groaznic, mi-am spus in gand.
Desigur, stiu ca eu vin din alt secol... dar totusi nu pot spune ca remarca nu m-a duru!

Am fugit sa caut in calculatorul meu un text pe care imi aminteam ca l-am scris acum cativa ani si... l-am gasit.
Ma gandesc chiar sa-l traduc in franceza si sa i-l dau si baiatului sa-l citeasca si, de ce nu, si arhitectei care va proiecta biblioteca. Asta in speranta ca vor intelege ceva din farmecul unei biblioteci, pe care povestea mea a incercat sa-l imparta cu voi.

Si, daca tot am gasit povestea... 


ANTICARUL DIN COLT

Cand m-am nascut eu, multe din bibliotecile personale fusesera deja arse, de frica raziilor, impartasind aceeasi soarta cu fotografiile de pe la nunti si botezuri, care, puteau sa te coste ani de puscarie! 

Bunicul statuse cateva zile la Militie, din pricina unei poze de grup, facuta la o cumetrie, prin Baragan, in care aparea si un barbat ce purta camasa neagra, legionara. Desi nici macar nu-l cunostea pe insul mandru de tinuta lui,  a trebuit totusi sa treaca prin interogatorii si sa dea declaratii, cateva zile la rand, timp in care familia noastra a inebunit de spaima! 
Dupa acest eveniment, sora bunicii ii sfatui  pe ai mei sa arda si cartile, nu numai fotografiile - caci orice putea fi susceptibil, considerat "conspirativ" ori "dusmanos", chiar daca continutul cartilor nu avea nimic comun cu politica. 

Astfel si la noi s-au ars toate "corpurile delicte" in soba din bucatarie. 
Bunica imi povestea cum  s-au sufocat cu toti de caldura si de fumul care a impregnat casa cu un miros ce s-a pastrat luni in sir.  

In  cartierul copilariei mele, pe langa cateva dughene, scapate ca prin minune de nationalizare, intre simigerie si magazinul de palarii al domnisoarei Betty, se afla si o mica pravalie cu carti vechi. Acolo unii veneau sa vanda sau sa doneze carti, altii veneau sa cumpere.
Avand in vedere masacrul cartilor din vremea de debut a societatii comuniste, instaurate brutal in Romania, multi se intrebau cum de supravietuise acel anticariat.

Pe vremea mea, copiii umblau si singuri iar eu nu faceam exceptie;  mergeam adesea sa cumpar paine sau te miri ce alt ceva. Pe strada nu mi s-ar fi putut intampla nimic rau - lumea ne cunostea si chiar sa fi vrut eu, nu as fi putut scapa de vigilenta vecinilor, atenti la tot ce misca in cartier, care aveau grija sa-i raporteze bunicii pana si felul in care mergeam!

Dupa ce cumparam ce aveam de cumparat, ma faceam uitata in fata vitrinelor. Panglicile expuse de Dra Betty ma fascinau, savarinele simigeriei, care dispareau cu viteza sub ochii mei pofticiosi, ma imbiau, dar si cartile expuse de Dl. Oberth, anticarul ma tinaeu blocata minute in sir.
De cum  am invatat sa citesc, buchiseam indelung titlurile cartilor din vitrina mica si prafuita a anticariatului, imaginandu-mi cam ce s-ar fi putut ascunde, ca si poveste, in spatele lor. 
In memoria simturilor mele , care definesc ideea de "acasa", se gaseste si parfumul cartilor vechi, parfum pe care il simteam ori de cate ori zaboveam in fata acelei vitrinei, privind cartile  asezate acolo anume pentru pasionati. 

Spre deosebire de D.ra Betty,  desi era un om spilcuit, Dl Oberth, anticarul, nu se prea omora cu stersul geamului vitrinei, dar nu uita niciodata sa schimbe cartile expuse,  ispitind astfel trecatorii.

Cred ca eram prin clasa a VII.a, cand D.na Stoleriu, profesoara mea de romana, ne-a spus ca vrea sa faca un club de lectura. La vremea aceea nu pot spune ca ma pasiona cititul dar ideea mi s-a parut provocatoare asa ca m-am inscris si eu.

Pentru prima intrunire a clubului tema era: "Cartea de pe noptiera". Cu alte cuvinte ce carte citeam in acel moment. 
Si... m-a cuprins panica! Ce figura aveam sa fac? Ce aveam sa spun? 
Mai intai ca... nu aveam noptiera! Pe vremea aceea locuiam la bunici si dormeam pe o canapea, in salon, unde, evident...
nu putea exista asa ceva! 
Apoi de carte, nici nu putea fi vorba, caci,  dupa ce ne-au trecut toate apele punand pe foc, in luna septembrie, intreaga biblioteca, ninanui nu-i mai venea sa mai cumpere carti!
Citisem, evident, cateva carti, dar nimic in afara programei, asa ca nu puteam nici macar sa inventez ceva ca sa scap de rusine. 

Si ideea salvatoare a fost Dl Oberth, anticarul din colt.

Astfel, cu cativa lei in buzunarul sortuletului de scoala, infrangandu-mi stanjeneala, am intrat prima oara, ca si client, in acel anticariat.

Magazinul parea mic doar din pricina vitrinei, el fiind de fapt neasteptat de lung, avand chiar si o iesire in strada paralela cu cea principala.
Praful vitrinei nu parea sa existe si inauntru si, desi, cartile erau multe si vechi, totul parea impecabil. Volumele erau aranjate pe toata inaltimea peretilor, cam cat doua etaje de casa, accesul la rafturile cu carti facandu-se cu ajutorul a doua scari, absolut fascinante, cu roti si scripeti, care glisau si se inaltau  pe toata lungimea si inaltimea celor doi pereti peraleli.

Totul era grandios, perfect si fermecator, invaluit intr-un parfum anume, acela pe care il simteam mereu pe cand treceam prin fata pravaliei si care, alaturi de aroma sertarului bunicii si a gutuilor din camera de oaspeti, face parte din amintirile olfactive ale copilariei mele!

Era asa de frumos, incat am trait instantaneu regretul  de a nu fi indraznit sa intru inauntru mai de mult. 

Nu am avut timp sa ma extaziez
 prea tare caci Dl Oberth  
ma aborda cu familiaritate. Nu mica mi-a fost mirarea sa-l aud spunandu-mi pe nume. Stia chiar si cine era bunicul meu! Desigur il salutam mereu si eu, ca toata lumea, dar... ca el sa ma stie pe mine... mi s-a parut ceva extraordinar.

- Ce vant te aduce aici, Carmen ... seculare?

La vremea aceea nu stiam ca numele meu insemna ceva in latina, iar cuvantul "seculare" nu-mi spunea mare lucru dar, incantata cum eram, am trecut cu gratie peste asocierea lui cu numele meu.

Ma privea cu  atata familiaritate incat toata teama imi disparu ca prin minune. In ochii lui zarii o licarire de  bucurie, ca si cum m-ar fi asteptat de mult si acum era fericit ca insfarsit putea sa ma primeasca.

In cateva cuvinte ii explicai cu sinceritate  care imi era nevoia si, pentru o clipa, mi se paru ca stia deja de ce am nevoie. 

Dl Oberth ma pofti sa iau loc la masa lunga si subtire, asezata exact in mijlocul magazinului, plina si ea de carti si reviste, si imi puse in fata o farfurie cu bucatele de rahat cu nuca. 

Ma intreba daca imi place sa citesc si ce anume citisem pana atunci. 
Instantaneu mi-am simtit obrajii arzand si desi spusesem la repezeala ca imi place sa citesc, batranul domn intelese indata ca inca nu mi se aprinsese scanteia lecturii.
Se scarpina in crestetul capului chel, isi ridica ochelarii rotunzi pe nas si isi roti ochii in jur.

- Trebuie sa gasim ceva... cum sa spun ... ceva fascinant. 

Merse in fundul magazinului, tragand dupa el scara cea minunata; se urca pe ea, scoase trei carticele si cobora fericit de parca gasise o comoara.

- Cred ca am gasit ceva care sa faca din tine o adevarata iubitoare ce carti .

Imi intinse  cartile cu coperti colorate si cotorul invelit in panza gri.

Ionel Teodoreanu  - "La Medeleni" ... 

In sinea mea eram un pic dezamagita: aveam de cititi nu una ci trei carti... dar eram bucuroasa ca puteam spune la scoala care este cartea de pe "noptiera" mea!

Dl Oberth nu mi-a luat nici un ban pe ele.

- Lasa, mi-a spus, vazand ca ma pregateam sa-i platesc; pastreaza banii pentru cartile pe care ai sa le cumperi dupa ce vei termina aceasta trilogie! Te voi avea sigur de clienta!

I-am multumit si, bucuroasa din cale afara, am fugit acasa dornica sa descopar cat mai repede povestea aflata intre filele cartilor. Si asa am indragit cititul!

Acele carti au devenit piatra de temelie nu numai a lecturilor mele ci si a bibliotecii pe care, de atunci, am inceput sa mi-o fac eu insami, cumparand carti din banii de buzunar, adesea castigati prin munca mea.

In pravalia dlui Oberth am intrat de atunci de sute de ori. Am cumparat multe carti vechi de acolo, spre disperarea bunicii care nu ma lasa sa le deschid pana cand nu le "parcurgea" ea cu fierul de calcat, fila cu fila, ca sa... "omoare microbii"! 

Dar anticarul nostru avea si carti noi, carti ce apareau in editii reduse, scapate oarecum de vigilenta cenzurii, si pe care le tinea sub tejghea, pentru cititorii preferati. Si va imaginati ca eram si eu intre acestia!

De la el am invatat cum se citesc cartile, cum se dau filele, cum se pune semnul de carte... Tot el m-a invatat cum sa le asez in biblioteca, cum sa le repertoriez si chiar cum sa le "reconditionez". 
Si am aflat, desigur,  ce insemna ... "Carmen Seculare" dar si care era originea adevarata a numelui meu (care pana atunci, in treacat fie spus, nu imi placea deloc!)

Anticariatul a disparut, asa cum a disparut intregul cartier, zdrobit de buldozere care au ras acea parte a orasului ca sa construiasca "Casa Poporului". 

D. Oberth a murit, ca si bunicul meu, de inima rea.
Dupa ce a chemat intreg cartierul, pentru ca fiecare sa-si aleaga ce carti doreste, tot ce a ramas a fost dat ... in vrac,  pe nimic, unui angrosist, care le-a transportat, puse de-a valma, aruncate intr-un camion ruginit si murdar.
Tot ce-l speria pe batranul anticar era faptul ca ele ar putea ajunge dejeuri reciclabile sau, mai rau, pe foc...... 

Dar asta, din fericire sau din nefericire... nu a mai putut afla pana in ceasul din urma.