Faceți căutări pe acest blog

luni, 6 aprilie 2020

SCUZE

TREBUIE SA VA ANUNT CA
din nu stiu ce cauze, nu mai pot comenta nimic, niciunde!
Va astept cu drag comentariile voastre si promit ca va voi raspunde in postari!
Intre timp o sa vad si ce s-a intamplat.

Va multumesc pentru intelegere!

SAPTAMANA BUNA TUTUROR SI... NU UITATI 

STATI ACASA!

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 23

Contrar oricaror asteptari... iata ca suntem inca in carantina!

Cine se astepta acum trei saptamani ca viata noastra va bascula in acest fel?

A inceput vacanta... Francezii au o fixatie cu vacanta... si nici o greva, nici o revolutie, nimic nu mai poate continua daca vine vacanta! Poate de aceea mereu le iau de la capat!
Dar ce vacanta? Doar sa ne culcam in sufragerie, in saci de dormit, si sa zicem sa facem camping!

Ce sa mai faci in vacanta? Parisul, Roma, Venetia, Florenta, Londra... NY...  si-au pierdut bling-blingul dintr-o data, toti si toate s-au oprit. Nici la casa de la tara nu poti merge!
Avioanele nu mai zboara, trenurile au devenit spitale, casele colivii, inchisori sau chili!

Fortati de imprejurari, suntem nevoiti sa ne revizuim alegerile, sa ne debarasam de obsesia planificarilor, de ideea ca putem si le stim pe toate. 

Dumnezeu ne priveste si se mira ca tot nu am inteles... 
In imensa Lui iubire nu poate crede ca suntem atat de indaradnici!
Data viitoare s-ar putea sa fie chiar mai rau.

Oricum, nu mai avem ce punem pe Insta, FB... sa crape dusmanii de ciuda; mai mai putem face nici macar poze cu mancaruri... n-ar iesi prea fotogenice - rezervele din camara si talentul culinar, fiind si ele in pana! In fine, unii nici nu se mai dezbraca de pijama... ce selfie sa mai faci?!
Toate sunt complet compromise. Tot ce am crezut ca avem... paf! nu mai e!
Banii, masinile, amorurile, frumusetea - fie ea naturala sau chirurgicala - toate au devenit... de nici un folos!  

Cand privesti afara si vezi ca natura isi vede de treaba, ignorand  complet debusolarea noastra... avem senzatia ca suntem chiar in plus. Poate chiar un virus care induce pamantului boala lui Parckinson!

Explicatii? De tot felul!
Am auzit atatea teorii... Lumea simte nevoia sa-si explice... inexplicabilul!

Oameni buni, nimic - nici razboaiele, nici alte epidemii, nici calamitati, de cand e lumea si pamantul,  nu au bagat intreaga omenire in case! 
Nimeni nu indrazneste insa sa spuna pe sleau ca Dumnezeu face pedagogie cu noi. Dupa ce ne-a lasat sedusi de "puterea creatoare a omului", am ramas fara relica!

Ce va fi dupa? Nimeni nu stie! 
Lucrurile sunt asa de neasteptate, ineditul e la tot pasul astfel incat...  "marea" inteligenta umana e in pauza!

Nu ne ramane decat sa ne consolam fiecare cu  univers pe care a fost in stare sa si-l construiasca si... vom vedea ce va iesi din asta! 

Intre timp sa nu uitam sa facem Yoga si sa... gandim pozitiv, asta daca nu cumva nici astea nu mai au valabilitate!!




duminică, 5 aprilie 2020

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 21 si 22



Nu am reusit sa fiu punctuala, semn ca sunt relaxata si ca scrisul nu-mi este unicul proiect al acestor zile.

... Sunt trei saptamani de cand sunt in vacanta! Si ce vacanta!

Am reinceput si cursurile de teologie la Centrul de Studii D. Staniloae si am de citit o multime... Temele sunt extraordinare, descoperirile fascinante...

Trebuie sa recunosc ca nu mi-au trecut aceste zile chiar fara mici incercari, fara strangeri de inima, contrarietati pe care mi-as fi dorit sa nu le am! Dar astea vin si din pricina unei credulitati personale pe care trebuie sa mi-o indrept! E de lucru!

Dar ceea ce e f. important este ca nu m-am plictisit nici o secunda!

Ma bantuie doar un sentimente de vinovatie pentru faptul ca eu fac doar ce-mi place ...in vreme ce multi sufera si nu doar din pricina virusului!

Azi mi-am amintit de o prietena a mea a carei pace interioara imi este exemplu. Am scris cateva randuri intr-un vechi jurnal de vacanta

Cand traiesti departate de locul tau de bastina, incepi sa apreciezi anonimatul noii tale identitati care, pana la un punct, te ajuta sa inaintezi mai relaxat, debarasat de cutume, norme, te reinventezi fara sa mai tragi dupa tine un intreg arsenal de greutati adaugat de mostenirile capatate cu voie sau fara voie in existenta ta.

Revenirea acasa, din cand in cand este pe undeva intalnirea cu tine, acea persoana pe care multi o cunosc, despre care se stie cine a fost, ce a facut. Este intr-un fel retrairea timpului cand nu erai un simplu anonim! Si asta iti face bine - daca nu ai ceva schelete in dulap, desigur!

Bateriile ti se incarca astfel din reasezarea ta printre oamenii si alaturi de oamenii care te stiu de-o viata!

Si, cand am inteles acest lucru, mi-am propus ca la fiecare revenire "acasa" sa... ii intalnesc pe toti cei cu care viata mea s-a intersectat la un moment dat, care ma stiu si pe care ii stiu!

Intalnirea cu Rusalina mi-o imaginasem ca pe o ruga impreuna.
Imi povestise o data ca s-a nascut intr-o zi de Rusalii si de aceea mama ei a numit-o Rusalina! Nimeni insa nu i-a zis asa si poate aceasta este si cauza pentru care a avut de trait doua existente diferite.

Pana in ziua in care a ramas vaduva, toti au numit-o Rodica, pentru ca apoi sa devina... Rusalina, o femeie mistica!

Stiam ca ea merge de doua ori pe zi la biserica asa ca, m -am gandit sa ne rugam cateva minute impreuna.

In drum spre biserica ce se afla nu departe de blocul ei, incercam sa numar anii de cand nu ne mai vazusem.

Mi-am amintit ca ultima oara ne-am intalnit cu cateva luni inainte sa mi se descopere al doilea cancer, o vara pe care o tin minte, vara in care credeam ca am invins aceasta boala!

Suferintele de tot felul, tratamentele si, desigur, anii m-au marcat, cu siguranta, insa speram ca nu intr-atat incat sa nu ma recunoasca.

Ultima oara mi se paruse un pic pierduta. Imi marturisise ca nu mai iesi in oras si ca nici nu prea are cu cine vorbi... Personal, banuiam ca ea se uitase pe sine undeva intre casa si biserica... coplesita de noul ei statut de femeie vaduva.

Am intrat in biserica si mi-am cautat un loc de unde sa pot vedea intrarea. Era racoare si bine acolo in timp ce afara erau 38 °C! Si asta... la ora 18!

Incet, incet, enoriasii se adunara la Vecernie si printre ei am zarit-o si pe ea. Desi ma gandeam ca avea rezervat un loc in fata, avand in vedere fregventa cu care venea la slujbele zilnice, Rusalina, micuta si modesta, se aseza pe o banca, aproape de iesire.

M-am indreptat spre ea si, cum slujba incepuse, m-am asezat langa ea fara sa-i spun vreun cuvant. Nu m-a privit, desi ma gandeam ca ar fi trebuit sa-si cunoasca "colega de banca" si sa observe ca langa ea era altcineva. Am gasit apoi un moment si i-am prins mana in mana mea. M-a privit surprinsa prin lentilele mari ale ochelarilor, uimita, nedumerita.

- Nu ma mai recunosti? am intrebat soptit, usor dezamagita.

- Esti chiar tu sau am halucinatii, m-a intrebat ea, ridicandu-si pe nas ochelarii de dupa care ma privea cumva pierduta.

Am incuviintat din priviri si, mana in mana, am continuat sa urmarim Vecernia.

Din cand in cand ne mai aruncam cate o privire strangandu-ne usor mainile!

Afara se porni o ploaie de vara, binevenita.
Preotul incepu sa citeasca acatistele cu voce tare.

Rand pe rand, cei care-si recunosteau pomelnicul, se inchinau.

- Alexandru, David... asta este al meu, imi zise, tragandu-ma usor langa ea.
Si mi-am auzit atunci si numele meu.

Rusalina, desi nu mai stia nimic de mine de cativa ani, continua sa se roage pentru sanatatea mea!
Si ochii mi se umplura de lacrimi, coplesita de vina de a ma fi pierdut in uitare.

Am iesit din biserica la brat, ea micuta, atarnata de mine, intrebandu-se cu voce tare daca era adevarat ca venisem la ea... sau mintea ii juca o festa.

Ploaia se intetise intre timp, asa ca nici o sansa sa stam de vorba pe o banca, cum ma gandisem eu.

Rusalina ma invita la ea in casa. Locuia la doi pasi de biserica.

In apartamentul acela nu mai fusesem de foarte mult timp... atat de mult incat ma rusinam sa socotesc.
Marturisesc ca mereu simtisem o apasare la trecerea acelui prag. Poate pentru ca aparamentul, situat la parter si orientat spre nord, era foarte intunecos sau poate pentru ca percepeam instinctiv ceva din drama care se petrecea intre acele ziduri.

Caci viata ei de dinainte... fusese un adevarat cosmar.

Rodica, a trait o poveste trista, pe alocuri cu accente inspaimantatoare!

Frumoasa si senzuala, firesc si fara artificii, si-a intalnit marea iubire - dar si calaul - in persoana unui barbat sarmant, inteligent, amuzant si aparent blajin, dar ...care in realitate era un alcoolic inrait si un hartuitor patologic!

In fata putinilor prieteni care ii mai ramasese, intre care eram si noi, el era curtenitor si atent cu ea.
Zilnic insa, fara martori, o teroriza cu o placere sadica.
Nu o maltratase fizic niciodata - insa psihic... o facuse in mod constantant si metodic.

Impreuna au avut un baiat, venit ca un dar divin, ea socotindu-se sterila.

Si toata tandretea ei retinuta a revarsat-o asupra copilului sau, astazi un manager de succes.

Au urmat apoi multi ani in care ea si-a ingriji calaul, ajuns paralizat si redus la starea de leguma.
Si-a facut datoria exemplar, cu o jertfire deplina.
Moartea lui i-a adus eliberarea si nu numai.

Caci Rodica a murit odata cu cel care a chinuit-o.
Rusalina... renascuta, a iertat si a uitat totul.
Si asta ma fascina la ea.

- Sa-l ierte Dumnezeu... Stii, multe am invatat de la el... spuse ea cu cel mai firesc ton.

Apartamentul era acelasi din vremurile de odinioara, atat de... la fel incat m-am infiorat. Biblouri si mileuri, animau un pic, desi desuet, admosfera lugubra imprimata de un tablou ce infatisa o furtuna pe mare.

Anii tecusera insa casa ei nu suferise nici cea mai mica schimbare! Dealtfel nici ea nu se schimbase.

Ma servi cu un pahar cu apa si imi spuse, cu o nevinovatie de copil 


- Nu ma doare nimic, nu am nici o boala, mananc putin, dorm destul, ma rog si merg la biserica zilnic; dimineata si seara! Nu am mai fost in oras de cand ne-am intalnit, stii, atunci... Am magazinele in jur, posta, banca, totul. Imi pare uneori ca sunt rupta de realitate dar asta nu ma deranjaza. Nu stiu nimic din ce se petrece in lume si ma adancesc cumva in rugaciune... Dar... tot pacatoasa sunt...

Zambi smerit.

Atunci am inteles de ce era vizibil nemarcata de timp. Viata ei monahiceasca ii pusese pe chip o seninatate angelica.

Si o gaseam asa de frumoasa!

- Sunt fericita cu Dumnezeu alaturi... Nu imi vine sa cred cat de fericita sunt! Si uite, cum ai venit tu la mine azi! E si asta tot un dar de la El! Si tot nu-mi vine a crede. Stii, cand suna telefonul la mine e sigur ca cineva a gresit numarul!

Imi spuse asta fara nici o urma de suparare, fara urma de amaraciune.

- Si fiul tau, nepotii, ce fac? indraznii eu sa intreb, inghitindu-mi lacrimile.
- Sunt bine... dar ne vedem rar... El e foarte ocupat... O duce foarte bine - are o casa cu scara din cristal! Dar eu... sunt fericita asa...

Ridica din umeri, cu seninatate de copil. Credinta ii vindecase toate ranile vechi si o apara de rani noi!

Imi veni in gand ca ea Il iubea pe Dumnezeu asa cum se cuvenea: din toata inima ei, din tot sufletul ei, din tot cugetul ei, intocmai poruncii lui Dumnezeu!


Am plecat de acolo mai smerita. Desi in fata blocului erau insirate cateva taxiuri, am pornit pe jos, incercand sa-mi limpezesc gandurile.

Murmurai o intrebare: Care sa fie, Doamne, oare calea cea buna? A ei ori a mea?
Eu nu reuseam sa ma bucur de vacanta, la gandul ca fata mea era nevoita sa munceasca mai mult, in timp ce ea... multumindu-se sa-si vada fiul si nepotii din cand in cand, traia in rugaciune, departe de lume, fara prieteni, singura dar fericita, doar ea si Dumnezeu.

In acel apartament, ponosit si demodat, in miros de lumanari si tamaie, Rusalina isi traia a doua ei existenta, aceea de om al lui Dumnezeu!

Si era asa de frumoasa...


Sibiu, 15 August 2017