Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Din CUFARUL CU AMINTIRI

COANA MITZA

Dupa marii psihiatri ai lumii purtam mereu cu noi un bagaj cu amintiri din copilarie!
Nu mi-am dat seama multa vreme de asta caci a existat o perioada in care toate cele traite in copilaria mea - intamplari frumoase sau dureroase - le-am pus impreuna si le-am ascuns in gradina mea secreta, acolo unde doar eu intram din cand in cand, in varful picioarelor, pentru a nu tulbura cu nimic fericirea nesperata a printesei ce devenisem alaturi de omul meu!

Trecand prin viata, atenta si cu simturile vii, am tot adaugat povesti acolo, in gradina aceea, povesti pe care sper sa apuc sa le spun, istoriile unor vieti traite intr-o epoca apusa si fara de care as fi azi cu mult mai saraca in sufletul meu.

....................................................................................

Nu m-am jucat niciodata pe strada - nu era de "bon ton" - dar curtea generoasa a casei bunicilor mi-a oferit o multime de tainice bucurii pe care le-am trait cu copilareasca inocenta dar si cu sentimentul ca ma gaseam intr-un fel de zona crepusculara!

Scaunelul din gard - un fel de strapontina rustica facuta de bunicu' -  era preferatul meu.
Ma si vad fetita de cativa ani, asezata in punctul cel mai de sus al gardului, privind strada, oamenii... 

Salutam politicoasa si chiar puneam intrebari - imitandu-i pe adulti, socializam adica inca de pe atunci. :)

Indiferent daca afara era vreme urata sau cerul era albastru ca peruzeaua, nu lipseam nici o dimineata din locul meu de observatie!

Intrasem cumva in peisajul strazii castigand o oarecare "notorietate" gratie culorii ochilor si a parului blond plin de bucle... dar mai ales datorita nestapanitei mele dorinte de dialog ... de la egal la egal cu adultii!

Cand a trecut vremea sederii in gard m-am trezit printre cei mari.
Am crescut intre ei si eram obisnuita cu discutiile in care adesea ma amestecam nepoliticos, dandu-mi parerea neceruta, spre disperarea bunicii!

Cel mai frumos era vara, cand mancam afara, in curte, la masa mare asezata sub bolta de vita de vie!
Nu imi amintesc de vreo zi in care sa nu fi avut musafiri.
Nu stiu cum facea bunica de ii ajungea mancarea si mai avea sa le dea "invitatilor" si cate un pachetel pentru "drum" sau pentru acasa! Caci la bunica pica mereu cineva, fara sa mai socotim faptul ca obisnuia sa invite mereu pe cate cineva la pranz! 

Dar, invariabil, o oprea la masa  pe coana Mitza!

Aceasta era cam de varsta bunicului meu, maruntica si agera; nu fusese maritata niciodata si se spunea prin cartier  ca ar fi luptat in ilegalitate, alaturi de comunisti. Traia insa dintr-o pensie extrem de mica, gatea la lampa cu gaz, nu avea instalata lumina si nimeni nu-i trecea pragul!

Sora mea si cu mine, mici caprite vorbarete si puse pe glume, o imitam uneori caci, cum ii cazusera dintii din gura, vorbea intr-un fel care pe noi ne amuza teribil!
Oh, ce mustruluiala am incasat cand bunica ne-a auzit ca o numeam "baba Mitza"!

La ora pranzului adesea isi facea drum pe la noi, chipurile sa ceara o ceasca de zahar sau un chibrit, sa ii aduca bunicului ziarul Scanteia, in fine, venea ea cu un pretext in speranta sa fie invitata la dejun! Si evident ramanea la masa!
Pot spune pe de rost rugamintile politicoase ale bunicii si refuzul formal al coanei Mitza, conversatie ce nu a suferit nici cea mai mica modificare ani de zile!

Iarna era la fel. Bunica stia ca nu are bani de prea multe lemne asa ca... unde ne incalzeam noi se incalzea si coana Mitza cateva ore bune pe zi!

Madam Ionescu, vecina de peste drum de noi, o tot iscodea pe bunica:
- Da' ce o tot inadesti pe aici pe comunista asta?
- Deh, raspundea bunica ridicand din umeri, e si ea o biata femeie singura si batrana. Si am si eu morti... o multime! Or manca si ei cu ea la masa, nu?!

Desi venea aproape zilnic la noi, prea multe nu stiam despre
 ea, despre viata ei! Oamenii, inainte vreme, nu erau asa de extrovertiti si fiecare isi tinea cate ceva ascuns, departe de ochii lumii! 
Eu am crescut practic vazand-o zilnic in casa noastra si, cu imaginatia pre-adolescentina, ii facusem in mintea mea un CV misterios, plin de intamplari ce concurau cu povestile despre Mata Hary.

In anul acela, in dimineata zilei de 31 decembrie, bunica m-a trimis la ea sa-i fac carare in curte, caci zapada se asternuse din belsug in timpul noptii.
"Cine sa o ajute si pe biata femeie? Si apoi ce sa faci, sa lancezesti in asternut?" imi zise ea cu un ton care nu ingaduia nici un fel de comentariu.

Am intrat in curte, am batut la usa, insa nimeni nu mi-a raspuns.
Dupa o vreme, bunica a trimis-o pe mama si ea, mai cu minte decat mine, a inteles ce se intamplase. Batrana murise in somn!

Nu avea pe nimeni pe lume si nici asa-zisii ei prieteni, "comunistii ilegalisti", nu au aparut pe la poarta ei, asa ca  bunica a "delegat-o" pe mama mea sa se ocupe de funerarii.
Au chemat doctorul pentru constatare, au anuntat apoi autoritatile...
Mama, sub indrumarea bunicii, a pregatit-o pe femeie dupa datina. In dulapul cu usile aninate in cateva cuie ruginite au gasit un pachet pe care scria cu litere de tipar :
" PENTRU CAND O SA MOR". 
In el erau meticulos asezate actele ei, lucruri de imbracat, frumos pliate si puse in ordinea fireasca, trei prosoape si 12 batiste.
Lipseau doar pantofii dar mama a cumparat repede o pereche de la magazinul din colt.
Apoi au luat un cosciug si cu asta au pregatit-o pentru ultimul drum. 
In noaptea de Revelion a acelui an, bunica ne-a pus sa stam acolo, langa sicriu, sa o priveghem! Oricum nu am fi putut face altceva!
"Cand faci o pomana fa-o pana la capat, sa fie deplina!" a spus ea. "Iar tu, mi s-a adresat mie, acum esti mare si trebuie sa stii ca si astea fac parte din viata!". 


Am adus scaune de acasa si, fara comentarii, am ramas acolo, in frig, pana pe la ora unu noaptea alaturi de ea, eu, mama si sora mea.
In camera joasa, la lumina lumanarilor, saracia incaperii devenise
dintr-o data demna.
La un moment dat, de afara, am auzit strigate si chiuituri, petarde si rasete, izbucnirea de bucurie a inceputului de an.
Era miezul noptii de Revelion si lumea isi vedea de ale sale! 
Cand am plecat acasa si m-am bagat in patul meu; tulburarea a facut ca somnul sa vina cu greu. Simteam ceva dar inca nu intelegeam ce.

Dupa trei zile am ingropat-o crestineste intr-un loc din cimitirul Ghencea repartizat de Sfatul Popular!
La inmormantare nu au venit decat doi vecini...
Bunica a facut de mancare si a chemat o multime de oameni la noi care, desi nu au venit la cimitir, au participat la masa de parastas cu bucurie! Ea a fost multumita ca a facut ce trebuia!

Cum casa coanei Mitza era inchiriata, a trebuit ca mama sa se ocupe de debarasarea ei de lucrurile adunate de batrana in anii in care a trait acolo!
Nu uit nici azi saracia pe care am vazut-o in casa coanei Mitza... "ilegalista"!
Un pat cu saltea de paie acoperit cu un asternut carpit, un dulap intr-o r
îna, doua scaune ponosite si desperecheate, lampa cu gaz asezata pe podea si un Godin cu burlane incolacite intr-un colt al camerei, cateva vase insirate pe jos, ziare si... cam atat. 
In marchiza casei, care nu avea decat o singura incapere, am ramas surprinsa sa gasesc o multime de cutii de chibrituri si pungi cu sare, randuite cu grija si acoperite cu un morman de presuri uzate.
Bunica m-a lamurit  explicandu-mi ca, in vremea foametei din Bucurestiul de dupa razboi, sarea si chibriturile erau moneda forte in trocul alimentelor!
Biata femeie! Oare sperase intr-un razboi care sa o scoata din saracie, sau frica de foametea din '46 nu o parasise? 
Cine mai putea sti?

Printre lucrurile asezate pe scaunul vechi ce-i servise de noptiera, am zarit o fotografie ce infatisa un barbat chipes, cu siguranta o iubire ramasa suspendata undeva, in timp.
Fotografia era uzata, tocita de-a binelea in dreptul fetei barbatului, ale carei trasaturi abia se ghiceau.
Atunci am observat ca nu exista nicaieri o icoana, asa cum aveau toti batranii in casa lor. Aceasta fotogafie ii servise probabil de icoana o viata! 
Cu mintea mea de copil, crezusem pana atunci ca dragostea e doar pentru cei tineri si frumosi si ca batranetea o face sa dispara.
Acela a fost momentul meu de maturizare cand, privind o fotografie tocita de mangaieri si sarutari, am aflat pentru prima data ca si batranii au sentimente de iubire de care doar moartea ii mai desparte sau poate nici macar ea!
Dintr-o data am inteles si am putut sa intuiesc ca prin minune viata de suferinta a acestei femei pe care anii au garbovit-o dar nu au reusit sa-i stearga din suflet o dragoste neimplinita!
Si l-am rugat pe Dumnezeu sa ma ierte pentru glumele copilaresti pe care le facusem pe seama bietei batrane si o lacrima mi s-a prelins  pe obraz!
Am simtit atunci, asa, dintr-o data, ca nu mai eram copil! 
Descoperirea iubirii ei tainice si netraite pana la sfarsit a insemnat pentru mine trecerea pragului dintre copilarie si adolescenta.
Imaginatia m-a ajutat sa visez de atunci multa vreme la iubiri sfinte, pentru ca, dupa indelungi reflectii, sa-mi pot construi apoi propria mea idee despre fericire!

Anii au trecut si am considerat ca mie bunica mi-a lasat asa, fara vorbe, datoria de a o pomenii in rugaciunile mele pentru raposati pe coana Mitza! Si asta fac de ani buni.

Azi, de ziua mortilor, ma gandesc la ea.
Pomenind-o, ma gandesc ca aduc omagiu tuturor iubirilor secrete, pierdute si netraite, suspinelor si amaraciunii simtite de mult mai multi oameni decat ne inchipuim, unii dintre ei pentru o viata intrega!

Purtam cu noi amintirile, suferintele - unii mai la vedere, altii intr-ascuns. Uneori, dincolo de garduri, de usi ce nu se prea deschid, de pleoape coborate, se petrec tragedii pe care nici nu le banuim macar si de care nu ne pasa... 
Sub fiecare caciula ponosita a unui sarman intalnit pe strada, sta o poveste, amintirea unei vieti cu tot ce inseamna ea!



joi, 1 noiembrie 2018

POVESTEA UNEI FEMEI


Matusa Victoria, sora cea mica a bunicii mele, desi era pensionara la vremea cand eu eram adolescenta, parea inca o amazoana. In mintea mea asa ar fi trebuit sa arate zeita vanatorii.

Era inalta, cu forme bine conturate, fara sa fie nici slaba nici grasa. Purta mereu in jurul gatului un sal alb din borangic, tesut in casa.

Imbracata in taioare elegante, adaptate anotimpului, purta mereu ciorapi fini si pantofi cu toc, afisand o anume eleganta, scuturandu-si parul ondulat si ridicand usor capul cu un fel de pretiozitate.
Imi aduc aminte si azi de mainile ei superbe, cu degete lungi si unghii ingrijite.
Mi-as fi dorit sa fi stat mai des la taclale cu ea caci ceva imi spunea ca in spatele unei prezente cuceritoare sta si o poveste... pe masura!

Eu, care am fost crescuta pe langa bunica, am inteles ca vremurile trecute nu au fost deloc lipsite de istorii picante ci ca lumea fusese doar ceva mai... discreta.

Intr-una din vacantele de vara, parintii mei au decis ca e vremea sa merg si eu la tara, sa vad cam cum e, sa cunosc si eu vaca in starea ei naturala, in fine, sa ies din Bucurestiul natal si sa iau contactul cu natura.

Era si asa destul de tarziu caci aveam aproape 14 ani!
Si am plecat...

Tusa Victoria fusese de fapt cu ideea - si isi pusese toate argumentele la bataie pentru a o convinge pe bunica ca este in interesul meu sa ies un pic din zapuseala capitalei.

Ea propusese sa mergem undeva in Baragan, pe drumul spre Constanta, si, de n-ar fi insistat, cine stie cand m-as fi dus si eu la tara!


Cand am ajuns in gara de destinatie, soarele era la apus; zaduful din tren ma obosise, dar emotia de a vedea "viata la tara" ... era prea mare ca sa ma las cuprinsa de moleseala.

Am iesit din gara mica si, inca de la primii pasi, am observat ca lumea o cunostea pe matusa mea.

Privirile celor care o salutau aveau un respect amestecat cu un fel de compatimire...

Eram curioasa asa ca... am inceput sa pun intrebari. Evident raspunsurile veneau scurte si nu lasau loc de conversatie.


Era in aer un miros proaspat si o liniste de inceput de lume!


Ochii mi se bucurau de florile din fata caselor cu iz de... muzeul satului, ma bucuram pana si de praful ce incepuse sa mi se aseze pe pantofii mei de lac. (ca...deh, eram imbracata ca pentru mers la biserica...)

Am ajuns repede in locul unde aveam sa ramanem cele doua saptamani de vacanta.

Asezata peste drum de conacul somptuos, pe peretele caruia scria cu litere de-o schioapa "SFATUL POPULAR", cu o gradina plina de flori in fata si una de zarzavat in spate, casa era mica, parea veche, insa avea caracter, adica era construita dupa canoanele timpurilor de dinainate de primul razboi, cu cerdac si stresini dantelate. Sopronul nu avea mai nimic in el... dar am banuit ca odata avusese rostul lui si ca multe din produsele campului isi avusesera locul acolo.

Mi s-a oferit gazduire in camera de la strada.

Un miros ambiguu de mere, gutui si lavanda imi punea simturile la incercare, iar asternuturile albe si scrobite imi promiteau un somn lung si odihnitor.


Inainte insa de culcare mi-am propus sa fac o mica plimbare la izvorul despre care aflasem ca trecea prin spatele casei.

Decorul era de vis! Pentru mine, adolescenta de asfalt, totul era desprins din tablouri!

M-am asezat pe iarba si am incercat sa ghicesc miresmele pe care narile mele le simteau, si doar greierii imi tulburau linistea. Totul era nou insa ceva din aromele din dulapul bunicii imi datea confortul lucrurilor simple dar familiare.

Dupa ce m-am saturat de liniste, am facut mana caus si am baut pentru prima oara in viata mea apa dintr-un izvor!

Cand am revenit... femeile erau la taclale.


- Ce sa faci, Victorito, soarta, draga, soarta, ingana femeia, in timp ce framanta un aluat.

Parea mult mai varstnica decat matusa si conversatia lasa de inteles o oarecare prietenie.

- Ai dreptate, Mandito, dar macar nu i-am avut pe comunisti pe cap. Pe langa cate rele am trait... de asta m-a ferit Dumnezeu...

- Asa o fi, ca toate de la Dumnezeu sunt!

Intrarea mea a intrerupt discutia.

Seara a fost placuta; am mancat pui la ceaun cu mamaliga si scoverzi cu zahar si am baut lapte proaspat, de la vaca pe care o vazusem deja in grajd si ai carei ochi ma impresionasera teribil.

Mai greu mi-a fost sa inteleg cum se poate sa traiesti folosind o "toaleta"... de felul celei ce se afla in fundul curtii dar... stiam ca nu se putea altfel asa ca... in doua zile aveam sa ma dau invinsa.


Zilele petrecute la Mandita au fost pline de farmec, cu plimbari pe camp, la cules de maci, cu mancat pepeni pe saturate din bostanaria ei si adevarate expeditii prin imprejurimi.

Am observat ca matusa pleca dis de dimineata la cimitir, apoi la targ, fara sa ma ia cu ea. In tot acest timp eu asteptam momentul sa ii aflu povestea.

Intr-una din zile, in timp ce ne plimbam amandoua in paduricea ce se afla cam la doi kilometri de sat, am reluat intrebarile.

Locuise vreodata acolo? Ce o lega de locurile acelea si mai ales, care era scopul vizitei?
 

Cu ochii pierduti in zare, cu voce joasa si egala... tusa Victoria mi-a povestit o bucatica din viata ei... poate cea mai frumoasa parte a ei dar care, din nefericire, se terminase tragic!
***

Frumoasa si desteapta, Victoria fusese si cel mai rebel dintre copii, nesupusa si gata sa isi infrunte tatal, ceea ce era rar pe vremea aceea.

Stabunicul meu, tatal ei, fusese ani in sir primarul satului. Nu stiusem acest lucru pana atunci si asta poate pentru ca timpurile ii invatasera pe bunicii mei ca tacerea e de aur, asa ca... mai nimic nu ni se povestea; teama de a fi arestat sau anchetat nu disparuse desi anii grei trecusera!

Soarta il blagoslovise cu 18 copii, in fapt 26 dar 8 murisera din varii motive, si din cei 18 ... 10 erau fete. Asta insemna mare atentie din partea parintilor, sa le educe si sa le pazeasca, dar si multa munca si chiverniseala, ca sa le faca zestre pentru a le putea marita!


Victoria nu a vrut sa se marite cu fiul morarului, asa cum se intelesesera parintii, si impotrivirea ei a produs scandal mare in casa.

Ea era indragostita pana peste cap de fiul boierului.


Stapanul campurilor dimprejur era un rus "alb", fost husar in armata tarului, refugiat in Romania dupa Revolutia bolsevica!

Dupa razboi, se imbogatise, caci cei care nu avusesera pamant pana la razboi, dupa impropietarire il vandusera pentru un pumn de gologani, si el a tot cumparat, uneori pe nimic!

Acesta era casatorit cu o ucrainianca de vita nobila dar urata din cale afara, care ii facuse doi copii - un baiat frumos ca el si o fata urata ca ea!

Conacul boierului era vesnic in straie de sarbatoare: petrecerile se tineau lant, tiganii traiau bine, platiti sa cante de la amiaza pana in zori!


Si tocmai de fiul boierului se indragostise Victoria!

Intaia data privirile li s-au incrucisat in ziua de Dragaica, cand el trecu mandru, calarind un murg de toata splendoarea, in timp ce ea, impreuna cu surorile ei, culegeau flori de sanziene ca sa le duca la biserica.

Au mai fost apoi zile de targ sau sarbatori in care cei doi nu au ratat ocazia de a se cunoaste.

Frumos ca in vis, saten cu pielea alba, cu ochii de un albastru ravasitor, cu buze rosii si un zambet cuceritor ce ii dezvelea dintii frumosi si stralucitori, Vasili rupea inimile fetelor din imprejurimi!

El insa pusese ochii pe Victoria. Lucrurile se incinsesera in scurt timp in ambele familii.


Fata stia ca pentru a-l avea trebuia sa fie demna si sa nu pice in pacat... Multe cazusera prada succesului lui si nu putine au fost nasterile "inainte de vreme" prin sat.

Mai stia ca trebuie sa fie frumoasa, mai frumoasa ca niciodata, asa ca isi peria cu sarg parul castaniu ce ii cadea in bucle largi pe spate. La vremea aceea era o indecenta ca o domnisoara sa poarte parul despletit dar ea isi infrunta parintii, surorile mai mari si gura lumii, stiind ca podoaba ei capilara era un atuu de necontestat.


Aprins pana peste cap, Vasili a reusit sa isi convinga tatal si, de un Craciun au facut nunta.

Boierul s-a inteles cu tatal Victoriei si fata a fost "data", fara zestre si fara sa mai astepte randul la maritis al surorilor mai mari, dupa cum era randuiala pe atunci.

Nunta a tinut o saptamana si s-a dus vestea in tot Baraganul de frumusetea miresei!


Viata tinerei femei la conacul rusilor a fost una de vis. Slugi peste slugi, petreceri tinute lant, cadouri...

Intr-una din zile, Vasili cumpara din targ un cal alb, frumos si mandru nevoie-mare, pe care i-l oferi frumoasei sale sotii.


Intre cal si stapana se infiripa indata o prietenie speciala. Calul era deosebit de expresiv si se spunea ca doar nu ii vorbea Victoriei...

Il botezara Fulger. Ea il ingrija, ea ii dadea de mancare si doar pe ea o asculta. Il calarea barbateste si ii sedea tare bine in costumul elegant de culoarea nucilor verzi!

In ziua in care tanara femeie isi anunta sotul ca va avea un copil, acesta alerga la Bucuresti si ii cumpara o haina superba de blana de vulpi albe si un colier cu rubine.

Toti erau in culmea fericirii.


Victoria nu si-a intrerupt programul de calarie, desi mama ei o avertizase ca nu mai e cazul sa urce pe cal, caci putea fi periculos. Ea insa, care era o fire voluntara, a facut cum a crezut.


In dimineata aceea, imbracata in frumosul ei costum de vanatoare adus de la Viena, cu palaria verde crud, decorata cu pana de cocos de munte, frumoasa ca zeita vanatorii, Victoria si-a incalecat calul si a pornit spre padure. La liziera, un car cu boi aflat pe drum a speriat calul care s-a ridicat pe picioarele dinapoi si s-a scuturat violent. Surprinsa, Victoria nu a reusit sa se mentina in sa si a cazut lovindu-se zdravan la sold si la umarul stang.


Vestea a ajuns la conac si Vasili a venit in graba sa vada ce s-a intamplat. Speriat de posibilele consecinte negative ale cazaturii, inebunit de frica de o posibila pierdere a copilului si orbit de furie, tanarul s-a napustit asupra calului snopindu-l in bataie, sub privirile ingrozite ale Victoriei si oamenilor ce venisera in ajutor. Zeci de zile i-au trebuit veterinarului sa il ingrijasca. Multumita Domnului si Victoria si calul si-au revenit.


Sarcina Victoriei mergea bine, viata la conac era frumoasa insa... calul devenea tot mai nervos ori de cate ori tanarul rus se apropia de el.


Iarna incepea sa isi faca simtita prezenta. Ploile reci si zilele scurte, ca si avansarea sarcinii, o tineau pe Victoria departe de calul ei.


Intr-una din seri, Vasili, luandu-si cana cu vin fiert in mana si cojocul pe spate, porni spre grajd, in dorinta de a face pace cu animal, ale carui sentimente ostile erau evidente.


Calul, sforaind prelung, isi intoarse capul, tropaind nervos. Tanarul incerca sa il mangaie insa tot corpul animalului se incorda. Aruncand cana la pamant, Vasili puse furios saua pe el si luand cravasa, se hotara sa-l incalece cu intentia de a-i infrange incapatanarea si sa-i domoleasca ostilitatea - poate chiar sa ii dea o lectie.


Afara seara cobora si o ploaie marunta si rece facea admosfera apasatoare.

Strunind animalul, calaretul il lovi peste crupa si calul tasni afara din grajd. Amandoi, cal si calaret, se pierdura cat ai clipi in intuneric.


Victoria isi astepta sotul nelinistita; spaima ei crestea cu fiecare minut ce trecea. La miezul noptii, nemaiputand indura panica, scula slugile si pornira cu totii in cutarea tanarului stapan.

I-au gasit la marginea padurii. 

Stapanul la pamant si calul peste el. La inceput nimeni nu a banuit adevarul. Toti au crezut ca avusese loc un accident si ca amandoi sunt morti. Se inselau insa : mort era doar Vasili!

Calul... il aruncase la pamant, apoi se asezase efectiv peste el si-l strivise! Desi nu era ranit, Fulger nu s-a ridicat pana la venirea oamenilor. Era ca si cum ar fi dorit sa se asigure ca stapanul sau era mort!

Nimeni nu mai auzise de asa ceva si lumea incepu sa spuna vrute si nevrute.
 

Dupa moartea lui Vasili, la conac, toate se schimbara. Stapanul cel batran o tinu tot intr-o betie, de data asta fara lautari, si fara mancare. Muzica si veselia fura inlocuite cu un soi de deznadejde alcoolizata.

Intr-o noapte, mort de beat si plangand in hohote, isi lua pusca si impusca animalul.


Intreaga viata a Victoriei a basculat radical.

A nascut inainte de vreme, la doua saptamani dupa inmormantarea sotului, iar copilul a murit dupa trei zile!

Pierduta intre disperarea socrului si propria ei nefericire, intr-o buna zi, isi stranse lucrurile si pleca acasa, la parinti.

De conac si de socrul ei... aveau sa se tina scai nenorocirile.

Venirea comunistilor... aproape ca l-a omorat. Deposedat de bunuri, anchetat si arestat in nenumarate randuri... a sfarsit prin a se stabili la Bucuresti.

A trait mult, a baut mult si a avut cele mai celebre femei ale capitalei. Pe sotia lui a asuprit-o ca pe o sclava, de parca Vasili murise fiindca ea nu fusese cu ei la conac!

Cat priveste persoana nurorii sale... nu i-o spusese niciodata, insa ochii lui o priveau mereu ca pe o piaza rea!


Ajunsa cu povestea aici, matusa si-a sters discret o lacrima ivita in coltul ochilor si, scuturandu-si umerii, si-a dres vocea si mi-a zis:


- Hai sa ne intoarcem, ca se intuneca.

Si, am pornit in tacere spre casa Manditei.


Povestea matusii mi-a alungat somnul. Parea imposibil de trait o asa experienta! In cateva saptamani, matusa Victoria pierduse totul: copilul, sotul ,animalul ei devotat, statutul social si viitorul caci... nimic nu a mai fost ca inainte.


Razboiul, comunistii, expropierile si persecutiile... toate cate au tabarat in viata oamenilor, nu au avut darul de a o face fericita.

S-a recasatorit, dupa multi ani, cu un barbat extrem de inteligent dar depresiv care a sfarsit prin a se sinucide.

Demnitatea insa si-a pastrat-o intacta si, oricat ar parea de ciudat, lumea a invidiat-o mereu, chiar si dupa ce nu mai era nimic de invidiat!

A murit la 80 de ani si mama mea i-a stat la capatai. Tot ce a ramas de la ea este o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul!

Povestea ei este una din multele povesti triste ale femeilor din familia mea, femei de nadejde altfel dar lipsite de noroc! Toate au plans infinit mai mult decat au zambit, caci de ras... nici nu poate fi vorba!

Nici una insa nu s-a vaitat. Si-au dus crucea si... atat. Cum au facut, cum au reusit ... e si pentru mine o enigma.

Eu... sunt singura, dupa multe generatii, care a spart ghinionul! Ma gandesc adesea la asta!

Se spune ca blestemul vine prin femeie... si tot prin femeie vine si mantuirea!

Suferintele si rugaciunile o salveaza si pe ea si pe urmasii ei.

Important este insa ca ea sa ramana... FEMEIE.

joi, 25 octombrie 2018

IUBIRI NEPOTRIVITE

Povesti mai vechi pentru oameni noi

Cand i-a propus sa faca impreuna o iesire la munte, ceva din vocea lui i-a facut pielea de gaina. Si-a alungat insa din gand nebunia ei cu perceptiile extrasenzoriale si si-a facut in graba bagajul.

De indata ce s-au urcat in masina, ochii ei s-au oprit pe mana lui stanga unde, pe degetul inelar, ii stralucea o verigheta. Noua, lustruita, galbena si frumoasa!

Un fulger i-a trecut prin inima si picioarele i s-au inmuiat. Si-a aprins repede o tigara si au inceput sa vorbeasca despre... vreme.

Drumul a fost un chin pentru amandoi.
El parea obosit, cu gandul aiurea, ca in asteptarea verdictului unei condamnari. Ea... innoda tigarile fara filtru si invartea caseta cu melodiile lui Frank Sinatra pe toate fetele.

Si discutia trena in sfera lucrurilor neesentiale. Uneori linistea apasa ingrijorator, insuportabil chiar... 

Din cand in cand el isi mai sprijinea mana pe capul ei, privind-o cu un fel de... compasiune.

Implinisera cinci ani de cand erau impreuna, cinci ani frumosi, chiar daca nu s-a pus niciodata problema unui mariaj.
La un an dupa moartea sotului ei, cineva a invitat-o la o petrecere si acolo s-au vazut intaia oara. A fost intre ei un fel de dragoste la prima vedere. Era tanara, frumoasa, avea inca responsabilitati... dar viata o chema.

Ea banuise de la inceput ca el era mult mai tanar, desi n-ai fi zis daca-i vedeai impreuna! Abia dupa un an au vorbit despre varsta si asa ea a aflat ca era mai mare decat el cu... 10 ani!

S-au amuzat atunci si atat. Au continuat sa se cunoasca, sa se admire, sa se iubeasca.

Nu s-au mutat impreuna - nu era la moda acest stil de convietuire - dar traiau frumos o relatie plina de pasiune, cu un pic de... mister si multa prietenie, cu programe facute impreuna, cu proiecte.
Mereu a fost constienta ca varsta ei impiedica, in toata aceasta ecuatie a iubirii, ca neputinta ei de a mai avea un copil reprezenta evident o disfunctie in angrenajul unui eventual mariaj. Invatase insa sa se bucure de el, constienta ca va veni odata si momentul despartirii...

Cand au ajuns la Bran, ziua isi pierduse din zaduf.

In zare, varfurile Fagarasilor se iteau nedeslusit, invaluite intr-un voal subtire de ceata intins peste ele de racoarea serii.

O noapte frumoasa urma sa imbratiseze  munte si deal deopotriva, sub razele piezise ale soarelui de august, care insangerau cerul la apus. Peisajul iti taia rasuflarea iar linistea locului aproape durea!

Cele doua ore de voiaj fusesera un supliciu. Cate supozitii, fraze insailate in minte, raspunsuri posibile, intrebari la care nu stia de va avea raspuns. Si acum, ce urma?
Dar daca se insela? Daca el dorea sa-i dea fiori, pentru ca apoi sa faca gestul cavaleresc si sa o ceara de nevasta - desi stia ca nu era surprinzator ci mai curand previzibil, dar... presimtirile ei ii indepartau repede din gand aceasta posibilitate.

Decisese sa nu rosteasca nici un cuvant, desi tacerea si frazele stereotipe, rostite sa umple golul dintre ei, frigeau ca fierul inrosit.

Au intrat in restaurantul rustic, aflat nu departe de centru. Localul ponosit era gol si blazarea personalului lasa de inteles ca nici la ora cinei nu va fi prea multa animatie.

Dupa fastaceala lui, era mai mult decat clar ca verigheta era semnul ca momentul despartirii sosise - el isi alesese mireasa... si nu era ea aceea! In mod evident ezita sa inceapa discutia. Felul in care isi scutura mana stanga, cu o miscare nefireasca - doar, doar ea va remarca inelul si va pune intrebarea... ii dadea certitudinea lipsei lui de curaj. Devenea chiar curioasa, cu toata tulburarea ei, sa vada cum se va descurca!

Gandul ii alerga prin amintiri in cautarea unui semn. Nimic nu o lasase sa banuiasca ca el ar avea pe altcineva. Cum era posibil ca o femeia matura ca ea sa nu fi simtit nimic?

Si iar isi zise ca ... nu este cu putinta.

Facura comanda: ea ceru o cafea si el o apa minerala.
Tensiunea crestea in ea si asta incepea sa se vada in tremurul mainilor ori de cate ori isi aprindea tigara... dar era mai decisa ca oricand sa taca. Minutele deveneau grele. Pe fata isi lipise un zambet tamp.

- Nu observi nimic? indrazni el intr-un tarziu, usor agasat, netezind nervos cu mana stanga fata de masa uzata, acum decolorata, ce fusese candva rosie.

- Despre ce vorbesti, raspunse ea cu glas controlat, despre verigheta? Am observat-o, desigur. Atat te straduiesti sa o remarc incat ar fi fost imposibil sa o trec cu vederea...

Isi cauta puterea sa rada usor, dar asta nu prea ii reusi.
Isi auzi vorbele in ecou in interiorul mintii si se mira si ea de tonul calm.

- Si nu ma intrebi nimic? continua el, ceva mai iritat.
- Pai te-as intreba unde este perechea ei dar, cum stiu ca-mi vei spune oricum, nu te intreb si astept povestea ta cu interes.

Clipi fortat, facand pe dragalasa.

- Suntem adulti, ce naiba, si amandoi stiam ca va veni si clipa asta, nu? continua ea incercand sa-l ajute, prea stressata de nelinistea lui.


Fraza aceasta chiar avu darul sa-l decontracteze un pic. Parea mai stapan pe el. Ea era decisa sa nu scoata sabia din teaca, sa nu loveasca, chiar daca era ranita. In minte ii era acum clar: totul luase sfarsit, desi sperase pana in ultimul moment sa se petreaca o minune... Ce nu intelegea era de ce asa, de ce acest scenariu penibil, cum si mai ales cand a pierdut...

- Stii... m-am casatorit, baigui el.

Timpul trecut al verbului o destabiliza brusc si fundamental.

- Te-ai casatorit... deja? Cand? intreba ea, aproape gafaind, sufocata de bataile inimii ce parea ca i se urcase in gat.

- Sambata trecuta.
 

Raspunsul acesta o lovi drept in plex, ca un pumn de boxer de categorie grea. Incerca sa faca fata loviturii si sa-si revina . 
O noua tigara o facu sa castige timp. Incepu sa caute haotic in memorie ce anume facusera in sambata trecuta? Isi aminti treptat..

In dimineata aceea s-a trezit, sub o ploaie de saruturi, in aroma cafelei facuta de el. Cum copiii ei erau plecati la mare, el venise dis de dimineata si-i pregatise in liniste micul dejun... O servi  la pat, regal. Nimic neobisnuit. Au mancat, au ras, s-au iubit... apoi el a plecat.

Isi aminti ca era proaspat tuns si bine ras. Remarcase asta.
Ea i-a propus sa ia pranzul impreuna iar el i-a spus ca are inca treaba la birou. 

Plecase oare direct la cununie? Din patul ei? Din bratele ei?
Si apoi, cum de se mai intorsese seara? E drept, doar pentru o ora, dar nimic din comportamentul lui nu o lasa sa banuiasca vreo posibila tradare, nicidecum o... nunta!
Apoi, duminica venise din nou. Au servit chiar pranzul impreuna...


Totul parea de domeniul delirului!


Ii scruta cu privirea trasaturile fetei lui de baiat bun, inca nemarcata de timp, in cautarea raului de care era capabil...
Simti pe sira spinarii cum
i se prelingeau broboane de sudoare iar in gura un gust oribil de cocleala... 
Un fir de tutun, iesit din tigara fara filtru, i se lipi pe buze. Isi duse o mana la gura, in timp ce cu cealalta invartea ceasca ciobita in care zatul de "nechezol" se umflase deja, absorbind ultima urma de lichid al falsei cafele, ce semana doar la culoare cu cea "adevarata", pe care ar fi baut-o acasa, amandoi. 

Si cuvantul "fals" incepu sa o stapaneasca.
Se simtea pedepsita si i se parea nedrept.
Cum de nu vazuse pana acum cat poate fi de cinic omul acesta "dragut", pe care il iubea cu pasiunea arzatoare a femeii trecute de 40 de ani ? 

Umerii i se garbovira instantaneu, iar de pe chipul ei disparu  lumina. Se gandi pentru o secunda ca avea fata unei batrane.

Isi propti mainile pe marginea mesei si se impinse cu scaunul. Un scartait ascutit rasuna in sala goala. Gestul era unul expresiv, de oroare si de greata, dar si de nevoie de eliberare.

Se ridica si isi simti genunchii, ca si cum pierderea subita a iubirii ii adusese la fel de brusc batranetea in oase.
Isi controla umerii. Se apropie de el si in sine se bucura sa-i citeasca spaima din ochi. Se apleca incet si, atingandu-i varful urechii cu buzele, ii spuse in soapta:

- Casa de piatra... iubitule.

Isi indrepta apoi trupul si, studiindu-si mersul si tinuta, iesi din local si din viata lui, muta si demna, desi strivita pe dinauntru.

El, intepenit in scaun, parea naucit. Pentru o clipa se temuse.  Se pregatise poate sa faca fata unei scene cu lacrimi si reprosuri dar, in fata acestei reactii neprevazute, ramasese inmarmurit. Ea il surprinsese lasandu-l in tacere sa se vada pana in adanc... Era penibil!

Ea isi continua drumul  ca teleghidata, pana ce, extenuata, se aseza pe o piatra, langa drum. Seara aceea superba, de sfarsit de august, ii lasa impresia ca toti si toate ii erau impotriva. Natura se desfata in frumusete, lumea traia, se bucura pe cand ea ...  

Si indiferenta asta, care arata a pace in timp ce in ea era razboi, ii rasucea cutitul in rana!

Intunericul cobora dinspre munti.

Providential, o masina se opri si femeia grasa de la volan o intreba daca nu cumva doreste sa mearga la Brasov. Accepta fara sa rosteasca nici o vorba.


Nu mai stia cum ajunsese acasa... In mintea ei era un gol, in viata ei... un hau!

Si nu s-au mai revazut niciodata.
Din dragostea lor nu a mai ramas nimic. Lasitatea lui distrusese tot, chiar si amintirile demne de tinut minte!

Ce faci dupa asa ceva? Incotro o iei? Cum? Ce urmeaza sa pui in locul acum gol, in care odinioara ai ridicat altar?

Viata continua si nimic nu se tulbura pana la urma in lume, in fata suferintelor noastre. Iar noi, purtati de val, suntem nevoiti sa mergem inainte, chiar daca schiopatam sau ne taram.

Povestea asta am aflat-o in ziua in care Aurelia a venit la mine sa imi spuna ca i-a fost depistata o tumoare la cap. 

Desi carunta si atinsa de o boala grava era surprinzator de  frumoasa.

Stiam ca traise bine langa raposatul ei sot, plecat prea repede la cele vesnice. Avea doi copii, chiar si un nepotel, dar, din toata trecerea ei prin viata, singura poveste pe care a gasit cu cale sa mi-o spuna in acel moment de rascruce, a fost aceea a unei iubiri tarzi pierdute ....

Si mi-a povestit totul pe nerasuflate, ca si cum era important ca eu sa stiu si sa ii spun povestea... Nu a lacrimat nici o secunda. Pe fata isi arborase un zambet usor fals in timp ce in ochi ii puteai citi disperarea
inca prezenta.

Ma gandeam la ce avea sa urmeze, la toate cele pe care avea sa le indure din pricina bolii. In ea insa era atata durere incat cancerul parea o eliberare! Subtirica si fragila, era mai pregatita sa duca suferinta fizica decat cea pe care o purta deja in suflet.


Au trecut anii, a venit revolutia si eu cu ai mei ne-am mutat din oras. Nu am mai stiut nimic de ea. Dupa vreo 3 ani am aflat, de la fiica ei, ca... murise.

Imi amintesc adesea de ea si o am in suflet ca pe un reper de demnitate. Imi place sa cred ca suferintele insumate i-au adus mantuire.

Cat despre barbatul acela... sper ca tatal sau - despre care stiu ca era preot - sa-si  fi facut timp sa se roage si pentru ea.

In rest... viata merge inainte... chiar daca drumul parcurs ramane plin de cadavre!