Faceți căutări pe acest blog

vineri, 23 noiembrie 2012

VACANTA LA ROMA (II)



Intrand in Capela Sixtina am remarcat diferenta de abordare a turismului in cei 30 de ani ce s-au scurs de la prima mea vizita in Cetatea Eterna. 

Atunci vizitatorii simteau ca patrund intr-un sanctuar! Sala avea jilturile conclavului pe dreapta. Se intra in sir ordonat mergand pe un culoar delimitat si aveai cateva minute timp sa admiri si sa te reculegi - fara fotografii desigur.

Am simtit de data asta un soi de durere in fata multimii indisciplinate care viola parca ceva sfant. Sala Conclavului arata ca sala de asteptare a unei gari!
Desi un mesaj inregistrat in toate limbile importante ale pamantului avertiza ca ne aflam intr-un loc sacru... putini catadicseau sa-l ia in seama. Interzisa fotografierea? Cui ii mai pasa de interdictii odata ajuns aici? 
Oamenii de ordine inchid ochii pentru o fotografie insa majoritatea abuzeaza.

Sa te saruti ca in filme in timp ce vizitezi Bazilica Sf. Petru si Capela Sixtina... pare un fel de provocare pentru cei lipsiti nu numai de cultura religioasa ci si de educatie!
Gesturile frivole in locasuri de cult mi se par, daca nu o impietate, cel putin o marlanie! Inteleg ca lumea este secularizata si ca in mod evident crestinismul pierde din teren dar pana la urma la ce bun o vizita la locuri sfinte daca nu ai nimic sfant? Internetul iti ofera orice detalu


Roma de azi se expune precum o femeie de moravuri indoielnice care nu se pretuieste indeajuns pierzand nopti si necrutandu-se, traind clipa fara sa se gandeasca ca viata excentrica ii va dauna mai tarziu, uratind-o! 


Turismul... a devenit o chestiune de moda si nicidecum de pasiune, curiozitate estetica sau de interes intelectual asa cum era odata!
Felul in care se face azi turism gasesc ca e nociv si distrugator dar nu parerea mea conteaza.

Pe strazile pavate cu piatra inca din vremuri antice, o lume nebuna, nepasatoare si pagana, rasarita ca din pamant, se scurge in continuu, orbecaind parca fara tinta, cautand haotic punctele de interes. Grupuri enorme de asiatici - cu cate 4 aparate foto agatate de gat, cu tablete si IPhone de ultima generatie - se inghesuie cat e ziua de lunga sa imortalizeze TOT ca si cum ar sti ca lumea asta e pe cale sa piara si trebuie sa puna la pastrare ce se poate pentru eventualii supravietuitori!
Pe langa ei... toate celelalte natii ale pamantului.
Pe romani ii recunosti de departe, ca pe toti esticii dealtfel.

Exista un fel de frenezie mondena - daca nu o disperare - sa bifezi obiectivele turistice "sic", indiferent daca ele te intereseaza sau nu, iti plac, te emotioneaza sau te lasa rece. Face parte din orgoliul obligatoriu al timpurilor de azi cand trebuie sa fi vazut tot ce au vazut altii, sa te plimbi pe unde se plimba altii, intr-un cuvant sa fii "cool" ca sa ai cu ce te lauda!

TREBUIE sa mergi sa vizitezi Vaticanul chiar daca maestria lui Michel Angelo iti este indiferenta, chiar daca nu iti pasa ce reprezinta si nici nu simti cine stie ce privind icoanele sau frescele ce i-au atras notorietatea Romei. 
 "Cum? Voi nu ati mai fost la Roma? Ah! Pe mine Capela Sixtina nu ma mai impresioneaza!" "Anul viitor vrem plecam la... Calcun!" (fragmente din discutii intre compatriotii mei surprinse pe culoarele Vaticanului)

Pe vremea cand am mai fost eu pe aici lumea estica statea inchisa dincolo de granite iar asiaticii erau ocupati - unii sa supravietuiasca iar altii sa munceasca si sa faca bani pentru ca azi sa stea la coada la intrarea in magazinele Louis Vouitton!
Turismul era atunci apanajul celor pasionati, a iubitorii de arta si de calatorii de dragul descoperirii si, cum nu era la moda sa cutreieri lumea cu orice pret, peisajul arata altfel.

Perspectiva vizuala asupra pietei St Pietro este azi - din aceasta cauza ca si din altele mult mai grave - franta de grilaje, porti electronice de detectare a armelor, politisti si masini de politie, "adaosuri" intrate in peisajul sacru al Cetatii Eterne ca dealtfel in viata noastra cotidiana.
Bazilica... pare ca abia isi mai trage sufletul, ca nu mai are forta sa isi pastreze bruma de spiritual in profanul ce-l aduc zilnic cu ei turistii.
Cine vine insa pentru intaia data la Roma... ia lucrurile ca atare! In fond asta e lumea in care traim!

Sufocata de multimea venita de pretutindeni, de chelnarii ce trag de tine sa intri in restaurant, de lipsa de respect fata de istorie si frumos... dar incantata sa ii revad bogatiile, mi-am incheiat scurta mea vacanta la Roma.

Aveam insa sa mai trec printr-o alta experienta : personalul de curatenie al Aeroportul Fiumicino era in greva! 


Imaginea de cosmar a aeroportului inundat de hartii si de mormane de PET.uri, de gunoaie de tot felul aruncate sau "expuse" indecent prin toalete, am gasit-o in acord perfect cu cea a turistilor de azi, cartea lor de vizita.

Turismul a devenit accesibil si cred ca e un lucru bun insa oamenii care pot circula azi liber par sa fie niste indivizi in mare parte lipsiti de respect si educatie, solicitand servicii fara a face nici un efort civic, indiferenti fata de mediul inconjurator, persoane ce vor sa vada tot pentru ca pot insa devin distrugatorii propiului ambient. Pe de alta parte, cei ce isi expun tara turismului se feresc sa puna reguli, sa fie intransigenti.
Vorba aceea: "dupa noi ...potopul"!

Si pentru ca totul sa fie "perfect", pe cand intram in avion, am constatat ca seful echipajului era... beat mort!
Ce puteam sa fac?

M-am infundat in scaunul meu, mi-am citit rugaciunile si m-am dat pe mana Domnului!
Am inchis ochii si I-am multumit ca am cunoscut si alte vremuri, cand m-am plimbat pe via Appia, prin galeriile Borghese si prin muzeul Vaticanului cu piosenie, mirare si extaz, ca am urcat spre Trinita dei Monti ca spre cer, ca mi-am lasat ochii inundati de bogatia artistica si inginereasca a Romei indragostita de omul meu si de viata, de lume si de Cetatea Eterna, ca am trait emotii estetite si lumesti cu decenta si o imensa recunostinta fata de sansa cu care m-a coplesit EL!

Legenda spune ca o tanara romana a reusit sa-si apere virginitatea dezvaluind soldatului potential agresor izvorul Trevi.
Arrivederci, Roma si Domnul sa te pazasca de oameni ca si pe ea salvandu-ti onoarea si frumusetea si unicitatea.










joi, 22 noiembrie 2012

VACANTA LA ROMA (I)



NOTE DE CALATORIE

Sa te intorci in locurile pe unde ai mai fost este ca si cum ai reciti o carte. 
De fiecare data ochii tai vor vedea altceva, sufletul tau va vibra altfel si interesul tau va fi altul...

Stiam acest lucru atunci cand, deschinzand plicul in care se afla cadoul meu de aniversare, am descoperit ca urma sa-mi fac o a doua vacanta la Roma!

Am mai fost in acest oras, acum 30, cand am petrecut o vacanta ca o poveste, o poveste pe care am trait-o impreuna cu omul meu cu romantism si intensitate, o vacanta prohibita, pe cat de nesperata pe atat de minunata.

Filmul "Vacanta la Roma" a lui William Wyler, pe care jocul complice si fermecator al actorilor Gregory Peck si Audrey Hepburn l-au transformat in mitic reper cinematografic si nu numai, ma marcase, la vremea adolescentei mele, suficient cat sa visez o viata!




Imagine  fresie

Domnul a vrut ca visele mele sa se transforme in realitate si... am ajuns intr-o zi sa calc, ca prin farmec, prin locurile  romantice imortalizate pe pelicula ce isi confunda pana azi celebritatea cu Roma insasi.

Nu mai serveste insa azi la nimic sa ma reintorc in trecut!
Stiu o vorba evreiasca pe care o iubesc: "nu conteaza cine ai fost, conteaza cine esti!"

Asadar am plecat la Roma cu gandul sa o revad asa cum recitesc Tolstoi: constient, fara prejudecati si sentimentalisme, pastrandu-mi  puterea de a simti istoria, de a plonja in arta si cultura care debordeaza aici, de a iubi frumosul, analizand totodata decadenta ce anunta nu numai cadearea unui imperiu, ca odinioara, ci caderea unei lumi - cum spune un mai tanar prieten al meu! 

Din efortul de a-mi stapani emotiile a venit poate un soi de raceala, vizitand orasul fara extaz, destul de rece si analitic, insa cu interes si respectand ceea ce are el de oferit din belsug, vazandu-l cu luciditate asa cum e, cu bunele timpurilor trecute si cu relele timpurilor de azi si iubindu-l la fel.

Roma este incontestabil MONUMENTALA! 
Din aceasta maretie vine si o oarecare disproportie intre dimensiunile pe verticala si asezarea in teren a constructiilor care surprinde pana la deziluzie. 
Cine a fost la Roma stie ca aici iti cam rupi gatul, ca sa zic asa, strecurandu-te pe strazile inguste cautand mereu in sus. In spatele palatelor vechi de 2000 de ani gasesti minuni de piatra pe care te chinui adesea sa le cuprinzi in obiectiv lipsindu-ti perspectiva!

Orasul este o dovada a ceea ce omul a reusi sa faca mai grandios, mai frumos si mai inteligent inca dinainte de Hristos si multe secole dupa!

Am parcurs la picior tot centrul istoric. 
De la Colosseum la Vatican, din Piazza del Popolo in Piazza Vittorio Emanuele II, apoi spre Piata Spaniei tracand prin Piazza Navona.
M-am pierdut si eu in multimea consumatorilor de turism care pervertesc orice peisaj si maculeaza orice frumusete sfanta... avand insa grija sa fiu un turist ecologic, un cetatean constient si responsabil.
Am mai urcat scarile ce duc la Bazilica Trinita dei Monti gandind involuntar la timpurile pe cand pasii mei le-au mai calcat cautand eleganta actritei ce le-a improspatat celebritatea!
Am mai aruncat inca o data o moneda in Fontana di Trevi - desi ma indoiesc ca magia va mai functiona. 

Splendoarea, maretia si eterna ei prezenta par sa fi furat azi chiar si din frumusetea ravasitoare a Anitei Ekberg in scena celebra din filmul lui Fellini, "La dolce vitta" filmata aici, in apa ei, alaturi de Marcelo Mastroiani. 






M-am mai minunat inca o data de perfectiunea "ingeresc-inginereasca" a Panteonului lasandu-ma purtata de magia luminii ce patrunde inteligent si mistic prin plafon facandu-te sa te simti mic si prost, cautand ora intr-un loc in care timpul nu mai conteaza. 

Am hoinarit intrand in bazilici celebre din care a disparut orice urma a Duhului Sfant,  unde blitz.urile  fura culoarea si sufletul picturilor renascentiste, si m-am recules in biserici impropriu spus anonime pe usa carora statea scris: NO VISIT / NO PHOTO. 

Am revazut Roma si m-a coplesit din nou. I-am regasit monumentalitatea si unicitatea insa am simtit ca ceva ii lipseste azi in masura in care altceva ii prisoseste. 

Roma e lumea si lumea s-a schimbat in acesti 30 de ani!
S-au schimbat si vacantele asa cum s-a schimbat si calitatea turistilor.
Romantismul de alta data, mitizat in filme de cinemateca, s-a transformat - in goana si disperarea cu care se consuma "produsul" turistic - in ceva frivol si efemer asa cum  frivol si efemer e tot ce ni se propune in reclame publicitare.
Totul e la... oferta si de oferta ne lasam atrasi, manipulati fara rusine de cei care ne infrang inteligenta cotrobaindu-ne in reflexe... 
Dar banuiesc ca se poate trai si asa de vreme ce nimeni nu se plange.

Roma dainuie si va dainui cat va voi Dumnezeu, marturie a creatiei in care EL era prezent, ajutator si inspirator. Va dainui cu sau fara romantism, cu sau fara credinta.
Traim intr-o lume libera, libera  sa-si faca cat rau poate ea!
Va reusi Roma sa invinga puterea distrugatoare a managementului turistic?
Unii spun ca tocmai in turism este salvarea monumentelor.
Dar oare turismul fara bariere este salvator sau distrugator?
Timpul va raspunde acestor intrebari si daca ea, Roma, va putea sa supravietuiasca inseamna ca si noi vom reusi!



...






luni, 6 februarie 2012

IMAGINEA DIN OGLINDA

Oglinda, oglinjoara... 
Ce dusman periculos este oglinda!
Daca te placi privindu-te, risti sa te increzi, daca nu te placi ai sanse sa invidiezi, daca te poti privi in tine...  e posibil sa te prea-multumesti , iar daca nu te poti privi in ea... te-ai putea pierde...

In ce ma priveste , nu fac parte din generatia imaginei! 
Pe vremea mea nu in toate casele exista un aparat foto si nici peretii de oglinzi intalniti astazi peste tot. Suntem obligati sa ne ... oglindim. problema este ca imaginea nu ne lasa sa ne vedem di sufletul...

Pentru multi, la vremea aceea, olinda din baie era esentialmente, doar un obiect practic si igienic. In intregime ne vedeam in geamurile vitrinelor... 
Pentru unii se intampla ca oglinda cea patrata de deasupra chiuvetei, sau cea agatata undeva sus, intr-un cui ruginit, sa fie si un partener de dialog, introspector de constiinta...
Prin hoteluri era chiar un fel de... spion... dar asta e alta poveste!
Cand ma gandesc azi... imi pare ca lumea a alergat de nebuna in acesti ultimi ani si a sfarsit inghitita de timp... precum Chronos proprii sai copii!

Dar sa revin la Imaginea din oglinda...
Desigur, ne privim zilnic in oglinda. Azi mai mult ca niciodata. Mie totusi mi-au ramas in minte cateva imagini zatite in sticla ei rece...

Relatia mea cu realitatea din oglinda, a inceput pe cand aveam  vreo 18 ani. Atunci cred ca mi-am perceput intaia data cu adevatat imaginea.

Era inaintea banchetului de sfarsit de liceu. 
Coafeza care mi-a aranjat parul atunci, incantata de "opera" ei, mi-a propus sa fac si niste probe de fotogenie pentru fotografii cu coafuri la moda. 
Nu stiu nici azi de ce, caci eu nu am avut niciodata un look "la moda"! In plus, parul  meu se aranja numai cum voia el: era mult, greu si ondulat, pe cand atunci se purtau plete drepte ! 
Unde mai pui ca nici fotogenica nu am fost! Niciodata pelicula nu a fost fidela oglinzii - un fel de pedeapsa pentru ca frumusetea mea de atunci sa nu ramana imprimata!
Am acceptat totusi propunerea, atinsa un pic in orgoliul meu adolescentin - si multa vreme mi-am vazut  stanjenita chipul prin vitrinele coaforurilor in postere mari in care pana si eu abia ma recunosteam! 

Dupa ce o "maestra"  m-a coafat, am fost machiata ca pentru o sedinta foto profesionista! 
In imaginea din oglinda am vazut o tanara care tocmai incetase sa mai fie un copil  !

                                                                  ***

Aveam vreo 30 de ani. 
Am fost invitati la o nunta de pricopsiti comunisti pe care nu aveam cum sa o evitam! Nu am fost niciodata fan de nunti la care nu cunosti pe nimeni.
Sotul meu tocmai se intorsese dintr-o delegatie in Germania de unde, din toti banii de diurna, pe langa dulciuri pentru copii, mi-a cumparat o superba rochie lunga, de voal negru, cu irizatii violet, un model la moda si azi!
Am plecat mai intai spre casa miresei.
Cand am intrat acolo s-a facut o liniste care m-a intimidat.
Am cautat de indata o oglinda sa vad ce nu era in regula cu mine, sa verific daca nu cumva eram prost sau exagerat fardata, daca ceva din tinuta mea era in neregula.
Am intrat intr-una din camere unde era o "toaleta" - acea 
detestabila piesa de mobilier care exista in toate dormitoarele la vremea aceea. 
Cand m-am privit in oglinda aceea usor patata, pentru prima oara m-am vazut frumoasa!


***

Aveam  50 de ani cand, la bratul tatalui ei, fiica noastra a intrat mireasa in biserica! Era ca un fluture iesit din crisalida si noi... atat de emotionati. 
In ziua aceea mi-am trait si propria nunta si bucuria ei si am dat slava lui Dumnezeu ca mi-a ingaduit sa ajung clipa aceea!

Pe atunci inca nu existau firme care sa organizeze nunti asa ca eu am fost cea care, cu exceptia mancarii, m-am ocupat de tot. 
Superba biserica, ornata de mine cu 700 de fire de gladiole albe si oranj, era plina ochi cu cei peste 100 de prieteni veniti sa le fie copiilor martori in clipa juramantului...
In agitatia acelei zile, cu surprize de ultim moment, balbaieli inerente, emotii si protocol, nici nu stiu cand si cum am avut vreme sa ma imbrac, nici de cum sa ma aranjez si, chiar daca voi fi trecut pe langa oglinda, nu ma prea vazusem!
In holul hotelului, in al carui restaurant a avut loc petrecerea,  
mi-am zarit pentru o clipa imaginea.
In spatele meu, prin oglinda imensa, i-am zarit  pe fiica noastra, in rochie de mireasa, pe sotul ei emotionat, pe fiul nostru, pe barbatul meu fericit... si, oprindu-mi privirea asupra mea, din oglinda mi-a suras ... o femeie implinita!


***

La 53 de ani... totul s-a oprit.
Nu m-am mai privit in nici o oglinda astfel incat... am uitat cum arat!
Oglinda mea se gasea in ochii omului meu si, cum el inchisese ochii, nu mai aveam in ce ma oglindi!


***

La 57 de ani cand... am ramas cheala... si atunci, incercand sa salvez aparentele, in oglinda rece si nemiloasa, se gasea o femeie ce-si purta crucea... 


***

De atunci am mai chelit inca o data! 
Anii au trecut fara sa bag de seama, parul mi-a crescut, zambetul mi-a revenit.  Zilnic insa ma mir descoperind in oglinda pe altcineva!

In pauza de 10 ani in care mi-am pus viata in paranteza, parul mi-a albit, pleoapele mi-au obosit... dar in apele  tulburatoare si reci ale oglinzii inca mai caut uneori urmele celei care am fost!
Nu am regrete si nici nu sunt trista. Timpul ne ia nu doar anii ci si frumusetea!  
Insa ma infior adesea cand privindu-ma in oglinda, in loc sa ma vad pe mine, imi pare ca de dincolo imi zambeste... mama mea

***

Sper ca in ochii mei, sub pleoapele ce se tot lasa - parca anume pentru a-i feri de durerile lumii - sa se vada  ceea ce nici o oglinda nu e in stare sa arate: sufletul meu, sufletul care se cauta si cauta, se plange si se plange, regreta, se osandeste si iarta, plange cu sughituri uneori dar se si bucura si spera, incearcand neputincios sa iubeasca si sa nu judece!

Imi doresc ca, oglinda lor sa ma infatiseze macar ... inteleapta!

luni, 9 ianuarie 2012

OMUL DE ZAPADA - AMINTIRI DIN GRADINA MEA SECRETA

Despre iarna aceea am primele amintiri iar ele sunt foarte puternice!
Cred ca este prima serie de scene asezate in memoria mea!
Nu stiu insa cat din cele pe care vi le voi povesti sunt 
amintirile mele sau imagini construite dupa povestile timpului. Cert este ca primele mele amintiri sunt legate de un Om de Zapada pe care l-am vazut crescand si pierind sub ochii mei de copil!


Nu am nici o amintire legata de Craciunul acela si nici nu stiu daca a fost zapada, dar mi se promisese ca, daca va ninge destul, o sa putem face in gradina un om din zapada, un om cu ochii de carbune, nas de morcov si caciula din ceaun!
In fiecare dimineata ma urcam pe scaun si priveam prin fereastra, asteptand zapada care cadea dar care nu voia sa se aseze suficient astfel incat sa putem face omuletul mult visat!

In ultima duminica din ianuarie, bunica facea mereu o masa mare si invita toata familia.
Era felul ei de a aduce omagiu primului ei fiu, mort la numai 18 ani de tifos, pe care l-a regretat o viata si pe care l-a socotit cel mai reusit dintre cei 6 copii pe care i-a adus pe lume!


Dupa ce am mancat si bunica a adus cafelele, bunicul isi rasuci tacticos o tigara intre degete. Nu avea decat 9 degete la maini bunicul, caci unul il pierduse in luptele de la Marasesti in vara lui 1917! Mana aceea cu patru degete ma fascina!
Printre colacii de fum, care il invaluiau in timp ce tragea cu nesat din tigara, bunicul mormai:
- Cred ca vine zapada mare de data asta!
Nu stiu daca si altii l-au auzit, insa eu m-am si dus pe scaunul de la fereastra, sa vad cum creste zapada in curte, sperand ca a doua zi bunicul imi va face placerea de a avea si eu acel nemaivazut Om de Zapada!

Si a nins, a nins ca niciodata!

A doua zi, cu toate ca viscolul se intetea, bunicul s-a tinut de cuvant.
Zapada era, se pare, tocmai buna pentru modelarea omului. 
Mai intai am vazut cum au prins contur cei trei bulgari mari, apoi cum au fost pusi unul peste altul; la final am insirat 6 brichete de carbune in chip de nasturi si, ridicata de bunicu', am pus alte doua in locul ochilor; apoi un morcov mare, adus de bunica, din pivnita, a devenit nas, si un ardei rosu cam rasucit gura; ceaunul gaurit din magazia de lemne a luat aspectul unei nostime caciuli iar, la urma, bunica a adus un tarn de nuiele, pe care l-a infipt in banuitul loc al bratului!
Eram foarte fericita! Omul era mai reusit decat as fi putut eu sa-mi imaginez!

Numai ca ninsoarea se intetea si viscolul asemenea, asa ca afara nu am mai putut sta sa admir mamila alba!
Pe la ora pranzului, cand am intrat in casa, bunicul daduse deja zapada de cateva ori de pe cararea spre poarta si spre cismeaua din curte din care se scurgea continuu un firicel de apa!
Atat de deasa era perdeaua fulgilor de nea incat, din punctul meu de observatie, de la fereastra, aproape ca nu mai vedeam Omul de Zapada! Noroc cu reperele colorate!

Toti ai casei priveau cu ingrijorare afara - ca de mine nu e cazul sa mai vorbesc... 
Spre seara  mai toti vecinii erau pe strada si datul zapezii deveni in scurt timp o lupta pierduta cu natura.
Am adormit ingrijorata pentru soarta Omului de Zapada.

In dimineata urmatoare... o tristete adanca ma cuprinse: zapada imi ingropase definitiv Omul!
Din gradina abia se mai vedea fundul ceaunului si afara ningea fara intrerupere! Cararile facute de barbatii casei si de vecini erau si ele acoperite, iar gardul parea inghitit de zapada!
In ziua aceea, sub ochii mei tristi, omul de zapada a disparut in nameti!

A doua zi... imi amintesc ca nu s-a putut iesi din casa! Mama s-a strecurat prin oberliht-ul usii de la intrare ca sa degajeze accesul spre strada si sa poata sa plece la serviciu caci in fata usii un perete de zapada bloca iesirea! Incercarea ei a fost insa nereusita.
Omul de zapada era desigur sub nameti iar ferestrele erau troienite! Cand am iesit din casa nu mai stiu dar imi amintesc ca atunci cand am facut-o am trecut printr-un culoar imens de zapada!

foto: ziarul Libertatea

Asta se intampla in februarie 1954, cand in trei zile a cazut cea mai mare cantitate de zapada din istoria meteo consemnata a Romaniei!
Bucurestiul a fost victima viscolului; vantul a atins atunci 126 de km /ora! Pe strazile reduse la un soi de transee, erau doar tancuri si militari care se luptau cu nametii!
Marea zapada venea dupa ani de seceta si saracie lucie!

foto: ziarul Libertatea



Este prima amintire a copilariei mele!

Iarna aceea, venita spre primavara, cu toate caderile de zapada istorice, a tinut tot pana la sfarsitul lui martie, cand nametii ... au devenit amintire!

Tot ce imi doream eu era insa sa imi revad Omul de Zapada care ... s-a topit, evident, odata cu nametii!
Intr-o zi, am gasit in curte carbunii... Am alergat in casa cu lacrimile inodate in barba sa ii spun bunicii ca... Omul de Zapada murise!
Niciodata de atunci nu mi-am mai dorit un om de zapada... si nici nu am mai facut vreunul, nici macar pentru copiii mei!
Poate de atunci nu mai iubesc nici iarna, cine stie!

Acela a fost deci primul si ultimul om de zapada din viata mea!
Ii port si azi o draga amintire, alaturi de intregul tablou al familiei mele, al timpurilor copilariei, al unei lumi ce s-a... topit ca si zapada si din care uneori mai regasesc in gradina mea secreta cativa carbuni uzi, vreun ceaun gaurit sau vreun tarn de nuiele ...