CRIMA IN PARADIS (3)

Inceputul povestii   - partea 1 aici  si 

                                - partea a doua aici

Nu stia bine ce e cu el. Nu mai stia nici sa se roage desi, pana in dimineata aceea, a fost convins ca rugaciunea e parte din viata lui. Nu stia nici cum de au venit atatia cunoscuti, nici cine anuntase politia. Nu stia nimic in afara furiei si a unei vinovatii pe care tot incerca sa si-o imparta cu cel care ii mutilase fiica.

Din exterior ai fi zis ca este impasibil. Cei din jur chiar considerau ca este in stare de soc. Nevasta lui stia insa ca altceva il preocupa si banuia si ce anume!  Ea doar isi freca mainile fara sa poata plange.

Pe culoarul sectiei de terapie intensiva, pe langa damfurile specifice, mirosea a... iarna. Usa intrarii se deschidea in rastimpuri iar atunci, vantul suierator de afara aducea brutal inauntru un val de frunze uscate si boarea iernii. Nimic din toate astea nu avea darul sa te faca optimist

- Se schimba vremea, murmura Axinte ca pentru sine, masurand mecanic holul cu pasii lui  de om scund.

Indrazni sa se apropie de una din infirmierele care intra si iesea mai tot timpul, si o intreba:

- Stiti ceva de starea fiicei mele?

- Este constienta dar sedata, adica a primit calmante. E tot ce pot sa va spun. Politia si Procuratura sunt inca aici. Dupa ce i se vor recolta toate probele biologice necesare, ii vom ingriji ranile si, eventual, va fi transferata la sectia de chrurgie. Ce nu va pot spune este cat timp va dura ... 

Fata pleca in graba, stanjenita de durerea si deznadejdea din ochii acelor parinti. 

Axinte continua sa masoare holul in acelas ritm si cu aceeasi privire fantomatica.

Intr-un tarziu se apropie de el un barbat inalt, aratos, cu o silueta impresionanta. Purta  un halat alb impecabil, de parca atunci fusese calcat. Pe obrajul drept, perfect ras, avea o cicatrice adanca care insa nu-i stirbea din farmecul de om frumos. Acesta i-a intins mana mesterului si i-a strans-o usor.  

- Domnule, fiica dumneavoastra a suferit o serie de lovituri greve... Sunt si urme de agresiune sexuala... dar viata nu ii este in pericol. Majoritatea traumetismelor se vor vindeca. Ma tem insa ca la fata vor fi necesare o serie de interventii. Imi pare sincer rau.

Axinte dadu sa intrebe ceva dar doctorul i-o lua inainte: 

- Este constienta si, dupa ce politia ii va lua declaratia, care, sper, sa nu fie o formalitate, o puteti vedea. Fiti convins ca vom face tot ce este posibil sa se recupereze cat mai bine.

Doctorul se facu  nevazut, inainte ca mesterul sa apuce sa-i multumeasca.

In clipa in care au intrat in salon... amandoi au izbucnit in lacrimi. Cu jumatate de fata bandajata, mana dreapta in ghips si piciorul stang suspendat de un scripete, Ioana era de nerecunoscut.

Axinte isi scoase batista si ii sterse cu grija, suferind el insusi, zeama rosiatica care i se prelingea din gura capsata in doua locuri.

Anisoara plangea cu sughituri.

- Nemernicul ti-o facut asta,  stiu. No, acum sper ca ai spus la Politie tot. Oricum nu e asa de prost incat sa creada ca va scapa nepedepsit! 

Axinte era tulburat, cu fata violeta, clocotind de furie. Anisoara il tot tragea de maneca hainei soptindu-i, "gata omule, gata", privind spre corpul bandajat al fiicei sale. In  singurul ochi deschis al Ioanei citi si durere si spaima.

Zile multe au trecut.

Florin nu si-a permis sa dispara asa ca... a venit la spital sa o vada ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat! Intr-una din zile a aparut chiar si tatal lui care, fara rusine, i-a spus femeii sa aibe grija ce vorbeste daca nu vrea sa "dea definitiv coltul" ca... are el prieteni care pot face orice!

Ioana a iesit din spital abia in preajma Craciunului. - inca schiopatand si cu o proteza in locul unui ochi! 

Dar... viata merge inainte. 

Oricum, nu fusese niciodata o vorbareata dar acum aproape ca mutise. Nu isi facea vreo iluzie cum ca traiul ei va fi diferit dar spera in ajutorul parintilor, care au decis sa locuiasca o vreme cu ea. 

Anisoara dormea cu fata ei, in dormitor, iar Axinte isi facu culcus in bucatarie. 

Desi casa mai avea o camera, Florin se instala pe canapeaua din sufragerie unde, cat timp era acasa, nu facea decat sa butoneze telecomanda televizorului, mancand alune si cipsuri si band bere.

Ioana nu a avut curajul sa-si reclame sotul la politiei, cu atat mai putin dupa ce tatal lui a amenintat-o direct, fara pic de rusine. In secret insa incerca  sa demareze formalitatile de divort.

Axinte nu ii adresa ginerelui sau nici o vorba si nici nu ii arunca vreo privire. Anisoara si ea il evita cat putea. Dealtfel Florin nici nu prea statea pe-acasa. 

Intr-o dimineata s-a incumetat sa intrebe daca cineva va spala rufe caci el nu mai are schimburi de nici un fel. Cum nimeni nu i-a raspuns, a inceput sa strige:

- Alo, nu aude nimeni in casa asta?  Ia vedeti! Daca ma luati de prost o sa schimb si eu foaia cu voi. 

Axinte aparu in cadrul usii cu o privire salbatica, lacoma de sange.

- 'Tu-ti mama ma-ti de bestie! Ia-ti hainele jegoase si pleca la tac'tu, pana nu te fac bucati si te dau mancare la porci! 

Furia socrului sau il surprinse intr-atat incat prefera sa nu scoata nici un cuvant. 

De atunci hainele si le-a spalat pe unde o fi putut dar de plecat nu a plecat din "casa lui"! Seara revenea acasa dupa ce banuia ca toti s-au culcat si dimineata se strecura afara ca un hot, tiptil, tiptil.

Inainte de Craciun  au taiat porc si l-au pregatit, ca de obicei. 

Mesterul a reinceput sa lucreze si sa mearga la casa de rugaciune si totul parea sa intre in normal. 

Masa de Craciun fu insa mai curand una de priveghi. Toti trei au mancat tacuti, fara chef, fara bucurie. Fiecare privea doar in farfurie, mestecand absent. Fata li s-a luminat doar cand casa li s-a umplut de dansatori, gatiti in costume specifice locului, colindatori tineri, veseli si frumosi.

De Florin nu a mai auzit nimeni pana in primavara, cand o echipa de politisti le-a batut la usa si i-a intrebat:

- Ce stiti de ginerele dumneavoastra? De cand nu l-ati mai vazut?

Atunci Axinte si Anisoara s-au privit in ochi, s-au luat de mana si au spus intr-un glas:

-Noi ... l-am omorat, domnule !

In spatele lor auzira o bufnitura. Ioana lesinase.

Inca 12 cuvinte si povestea... va urma

primavara, lacoma, iluzie, silueta, dansatori, majoritatea,
rastimpuri, recolta, impasibil, formalitate, nevazut, zeama

FRUMUSETEA, MARUL DISCORDIEI

Am primit azi crochiul - ghicitoare de mai jos cu titlul 

"Cine vrea marul?".

A fost un prilej ludic sa testam intuitia si cunostintele de cultura generala ale copiilor - pentru ca fiecare personaj aflat la masa din desen ar putea dori... marul!
Cine sunt personajele si cine oare vrea cu orice pret marul?
Va las placerea de a descoperi singuri.

Nu ma indoiesc ca ati reusit sa identificati convivii. 

Incerc insa ma refer la un singur personaj, mai putin identificabil, dar perfect potrivit cu tema marului, sperand sa-i atrag si pe nepotii mei, pusi si ei astazi sa recunoasca mesenii din imagine. 

Ceea ce m-a ajutat sa aleg un personaj si povestea lui, a fost textul de mai jos:

"Percepția noastră, a oamenilor moderni, asupra frumuseții este redusă, din păcate, doar la cea exterioară, căutată cu strășnicie prin tot felul de împodobiri de fațadă, menite să înfru­mu­sețeze trupul omenesc, iar această strădanie, care adesea poate ­consuma întreaga vitalitate a omului, se face - cum altfel! - decât în detrimentul fru­m­useții lăuntrice, sufletești. 

Cel mult s-ar putea invoca aici idealul unei estetici, însă chiar și aceasta funcționează fără să poată trece de coaja realității văzute. Totuși, se cuvine să aflăm că tendința menționată mai sus nu este una caracteristică exclusiv prezentului nostru, ci există de când lu­mea. Iata ce  ­observa Sfântul Andrei Criteanul, cu inegalabila sa măiestrie poetică, într-un tropar din Cântarea a doua a Canonului său: „Îngrijitu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea din afară, ­nebăgând seamă de cortul cel dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu”.

Sfântul Andrei nu condamnă deloc aplecarea omului spre împodobire și spre înfrumusețare, ci doar faptul că noi, cei neștiutori și ispitiți de formele lumii sensibile, am pus greșit accentul." 

Nicusor Deciu Ziarul Lumina

Ne gasim, evident, prizonierii imaginii exterioare, ignorand valoarea frumusetii sufletului, care este nemuritor, preocupati pana la ridicol de aspectul fizic, oricum efemer. 

Pentru a-si castiga titlul de MISS, femeile, fie ele muritoare sau zeite, s-au luptat, au provocat razboaie si au ruinat imperii! 

Probabil ca ati recunoscut personajele din jurul mesei, unul fiind legat de o sintagma pe care o folosim adesea, multi dintre noi, fara sa ii cunoastem sursa. 

Este vorba despre ERIS, zeita discordiei, sora a lui Ares, zeul razboiului, care a aruncat in multime un MAR de aur numit de atunci al DISCORDIEI! Povestea o gasim in mitologia greaca.

Pentru ca lucrurile sa aibe coerente, din unirea sa cu Zeus, Eris a născut-o pe Ate, zeița iluziei, a orbirii mintii, a distrugerii, zeița greșelii, cea care îi împingea pe oameni la acțiuni impulsive si necugetate, provocand, ca "efecte secundare", trufia omului, care nu își mai cunoaste propriile limite, și iluzia, care îl împiedică să vadă adevărul. 

Suna familiar, nu?!

Legenda spune ca Zeita Thetis (Tetis) -  care era una din cele 50 de fiice ale lui Nereus, zeul Marii Mediterane - s-a căsătorit cu eroul Peleus, fiu al regelui Insulei Eghina, devenind mai apoi mama lui Ahile, eroul homerian. Aceasta unire a fost singura casatorie intre o zeița si un muritor aprobata de Olimpieni.

Se spune că în timpul nuntii, când convivii dănțuiau, și-a făcut apariția Eris, personificarea discordiei, care, suparată fiind că nimeni nu s-a gândit să o invite,  a aruncat în mulțime un măr de aur  pe care stăteau scrise cuvintele „celei mai frumoase”, semanand astfel  zazanie intre cele 3 mari zeite, disputa care va declansa razboiul troian 

Văzând mărul, Hera, regina zeilor si protectoarea casniciilor, Atena, zeita intelepciunii si a razboiului, și Afrodita, zeita frumusetii si a iubirii, prezente la nunta, s-au grăbit să-l revendice, fiecare în parte susținând că le întrece în frumusețe pe celelalte două. 

Nereușind să ajungă la o înțelegere, cele trei zeițe au hotărât să ceară o opinie imparțială, alegandu-l ca arbitru pe prințul troian Paris. 

Ademenit cu diferite daruri de învrăjbitele olimpiene, Paris i-a oferit în cele din urmă mărul de aur Afroditei, după ce aceasta i-a promis că Elena, cea mai frumoasă femeie pământeană si sotia lui Menelaus, îi va deveni soție. 

Prin farmece, Afrodita a facut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris și să fugă cu el în Troia, parasindu-si sotul, pe Menelaus. 

Agamemnon, regele din Micene, a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelaus, printr-un război îndreptat împotriva Troei, cetate care a făcut posibilă rușinea. 

Războiul dintre troieni și ahei a durat zece ani, timp în care mulți dintre eroi au murit, atat din tabăra Eladei (Ahile, Aiax, Patrocles, Antiloh s.a.) și din cea a Troiei (Hector, Deifob, Paris s.a.). 

Chiar și zeii s-au divizat în susținerea uneia sau alteia din cele două tabere,  Zeus fiind de partea troienilor. 

În cele din urma, aheii reușesc să pătrundă în cetatea Troiei, prin vicleșug - celebrul cal troian - si îi masacrează fără discriminare pe locuitorii cetatii, profanand templele, gest care le va atrage mânia zeilor. 

Puțini dintre ahei au reușit să se mai întoarcă acasă după război: cei care nu au murit în luptă, fiind inghititi de apele înfuriate ale lui Poseidon.

Asemenea si dintre troieni, a reușit să supraviețuiască masacrului un număr redus.  

Mult mai târziu, odata cu extinderea Imperiului Roman, romanii aveau să pretindă că sunt descendenții prințului Enea, frate al lui Paris, care, după căderea cetății Toia, s-ar fi  întreptat către Italia împreună cu alți troieni supraviețuitori. 

Legenda este istorisită de Vergilius în epopeea Eneida.

In ce o priveste pe Eris, pe care Romanii o numeau chiar Discordia, legenda spune ca a fost  alungată din Olimp.

Intorcadu-ne la viata reala si la desen, cine vrea oare marul (Apple)?

CRIMA IN PARADIS (2)

prima parte o gasiti aici

Nici lui Axinte,  nici nevestei sale nu le era necunoscuta nefericirea fiicei lor. Ar fi fost imposibil de vreme ce intreg satul stia!  Dealtfel se considera singurul vinovat pentru tot sirul de nenorociri care i-au distrus familia, reputatia, viata.

El a fost cel care a grabit nunta, trecand peste orice doar sa o marite cat mai repede, dupa ce a aflat ca Ioana se vedea in ascuns cu Florin, fiul singurului om din sat care facuse inchisoare - si asta pentru un viol in banda savarsit in timpul unei permisii pe cand facea stagiul militar. 

Nu isi amintea sa o fi intrebat daca il voia de barbat dar asta nici nu mai conta de vreme ce tot satul stia ca umbla cu el.

Baiatul era un terchea-berchea, ca si tatal lui, pe care anii de puscarie nu l-au indreptat, ba dimpotriva. 

La momentul acela insa singurul sau gand a fost sa salveze aparentele iar prestigiul si onoarea mesterului Axinte au cantarit cel mai greu in luarea deciziei! 

Cum gaterul si meseria lui de sobar ii aduceau bani frumosi, faptul ca viitorul ginere era sarac nu i s-a parut un neajuns. Grija lui era sa nu fie Ioana socotita o usuratica. 

Le-a facut nunta, le-a cumparat o casa si le-a lasat si toti banii stransi la nunta. Ca toti cei din sat, nu era nici el strain de betiile si scandalurile tanarului, dar Axinte si-a linistit constiinta cu gandul ca, odata casatorit, avea sa se dea pe brazda. Dar nimic nu s-a potrivit cu sperantele lui caci lucrurile au mers prost inca de la inceput. 

La nici doua saptamani, Ioana avea deja ochii vineti.

Zadarnic a incercat sa-i dea de lucru. Singurele pasiuni ale ginerelui sau au ramas cele din totdeauna: combinatiile cu fel de fel de smecheri de prin satele din jur si noptile lungi de betie. 

Cum tinerii casatorit locuiau exact pe versantul opus al colinei pe care era asezat satul, la o distanta considerabila de casa parinteasca, Axinte o vedea rar pe fiica lui. Respectul pe care il castigase in fata oamenilor facea ca acestia sa il menajeze, evitand sa-l nelinisteasca cu stiri neplacute. Chiar daca refuza sa se gandeasca la asta, inima ii spunea ca Ioana era nefericita si ca acesta era motivul pentru care  dadea din ce in ce mai rar ochii cu parintii ei.

In acea zi, mesterul Axinte s-a trezit de dimineata, ca de obicei,
multumind Domnului ca i-a ingaduit sa vada un nou rasarit. Nimic special, nimic iesit din comun... in afara unei nelinisti, abia simtite, izvorate din constiinta lui de tata si om credincios. 

Nu o mai vazuse pe Ioana de multa vreme. 

Stia ca aceasta indepartare, impusa spre a se proteja pe sine, nu era solutia. Oricum nu servea la nimic sa nu o vada de vreme ce era cotropit de ganduri si indoieli. Faptul ca ginerele lui nu muncea si umbla prin carciumi era o sursa permanenta de neliniste si banuia ca nefericirea Ioanei avea acelasi motiv. Conceptia lui despre fericire era legata de puterea si dragul de a munci, traind in pace si avand credinta! 

Ca barbatul fetei sale ii mai scapa cate o palma... nu i se parea esential. Desi nu isi atinsese sotia niciodata, gandea si el, ca mai toti, ca daca un barbat isi loveste nevasta este doar din pricina ca femeia nu a fost suficient de isteata incat sa evite furia lui. Spera doar ca fiica lui sa stie cum sa se fereasca de astfel de situatii. 

Era inceput de toamna. Pe toate pajistile, satenii intorceau fanul otavei, profitand de vremea inca frumoasa. Mesterul isi programase in acea zi un drum la gater, de unde intentiona sa aduca acasa o remorca cu lemne. Cum casa lor era in deal, se gandi sa-i propuna ginerelui sau sa il ajute macar la montarea scripetilor cu ajutorul carora urma sa le urce pana sus.

Se pregati fara prea multa tragere de inima apoi o porni agale, pe jos, macinandu-si gandurile. Drumul era destul de lung asa ca avea destula vreme pentru a-si gasi curajul sa dea ochii cu fiica lui.

Ajuns in fata casei, isi scoase batista din buzunarul hainei, isi sterse nasul si ochii lacrimosi, luandu-si timpul unei respiratii adanci. Zavorul nu era tras asa ca intra. Poata scartii a pustiu. Parea ca  nimeni nu era acasa. Inainta cu inima stransa cuprins de o presimtire rea. Batu la usa dar cum nimeni nu-i raspunse, apasa pe maner. Inauntru mirosea a mancare arsa, mahoarca si alcool statut. Dezordinea il facu sa se gandeasca la hoti. 

Cu glas tremurand, o striga pe Ioana. Dinspre dormitor se auzi un scancet ca de copil. Omul se indrepta intr-acolo si ramase tintuit in cadrul usii. Ochii ii fura pe data potopiti de lacrimi. 

In patul ravasit, Ioana, pe jumatate dezbracata, zacea intr-o balta de sange. 

- Doamne, Doamne, ce e asta?  

Isi scoase instinctiv haina si o acoperi. 

- Ce s-a intamplat, puiul tatei? Cine ti-o facut asta?  

Alerga iute afara si striga dupa ajutor. Reveni fara sa mai astepte.  Cauta un pahar pe care il umplu cu apa. Ioana insa nu reusi sa deschida gura, inclestata de sangele inchegat.

Gemea si el in rand cu biata femeie. Disperarea, mila, si durerea, toate facute ghem in capul pieptului, ii luara respiratia. Capul intreg si-l simtea umflat si fierbinte. Furia crestea in el iar gandul ii era intepenit deja in ideea razbunarii. 

Axinte sobarul, omul bun, cu frica de Dumnezeu, care umbla mereu cu duhul blandetii, murise acolo subit. La adapostul vietii linistite a putut fi intelept, ingaduitor si milostiv. Le vorbise multora cum ca toate se rezolva daca ai rabdare, credinta si nu te lasi prada furiei. Privindu-si acum fiica, o masa de carne sangeranda, era incapabil sa se linisteasca. Toate acele linii drepte din care credea ca era el facut, pareau acum strambe si incalcite. Intr-un timp uluitor de scurt, a pierdut examenul omeniei. Mintea i-a luat-o razna, cautand sa imagineze pervers pedeapsa pe care avea sa i-o dea, cu mana lui, celui care facuse asta. 

Cand isi veni in fire, pricepu ca se afla pe un culoar de spital. 

Incerca sa rememoreze cele intamplate. 

Isi simti dintr-o data bataile inimii in gat. 

Afara era noapte.

Alte 12 cuvinte si povestea continua!

LEMNE, STRAIN, MESTERULUI, DISTANTA, ADAPOSTUL, PEDEAPSA, POTOPITI, INSTINCTIV, ARSA, FIERBINTE, LINII, TOTDEAUNA

CRIMA IN PARADIS (1)

Desi am o oarecare idee despre legendara lume de dincolo, odata cu trecerea  timpului, traiesc tot mai intens sentimentul ca raiul si iadul coexista aici, pe pamant!

Cand vine vorba de paradis insa, in mintea mea se succed imagini, 
amintiri, trairi vii, toate legate de casa de vara a prietenei mele, un loc special, tare drag mie, un loc din tara mea, de care destinul, vointa divina, simtul datoriei si pur si simplu inima mea (fiecare in parte si toate astea deopotriva) m-au indepartat fizic.

Nu stiu cum dar de acolo, din gradina prietenei mele, Fagarasii se vad... mereu altfel. 

Indiferent de vreme, de anotimp, de lumina calatoare a soarelui ori de negura noptiilor, dramatizate de capriciile lunii, crestele lor, desi aceleasi, sunt diferite! Chiar de crezi ca ii cunosti, ca si in cazul omului, Fagarasii raman detinatori ai unei taine, ai unei povesti, dezvaluind privirii de fiecare data ceva inca nestiut, intuit poate, dar inedit!

Primavara inceputul striga in verdele crud, in crengile inca goalase, abia inmugurite, in mieii ce-si cauta mamele, in flori, in pamantul cu miros de viata... in vantul bland care pare ca sopteste o rugaciune fara sfarsit!

Vara, in aroma de fan proaspat cosit, cu roua clara picurata in cupa frunzelor de cretisoara, in nopti sub clar de luna, crestele muntilor iti joaca feste! Ochii ti se pierd in orizontul montan, cucerit la apus de intunericul absolut coborand umbre misterioase pe care cerul deseneaza cu creionul viselor privitorului un ajur pe masura.

Cand vine toamana, ochii ti se bucura de sirul capitelor de fan! Si iar apar brandusele, o tandra aducere aminte a faptului ca nimic din darnicia naturii binecuvantate nu dispare.
Cand ploua vantos nu te temi - merita sa incerci chiar o plimbare sub stropii reci, care te mai trezesc un pic tocmai cand te pregateai de hibernare!
E un regal al implinirii acolo, caci intreaga natura se bucura de frumusete si vorbeste despre fericire. Il simti pe Dumnezeu fara de care nimic nu e si gratie caruia totul se afla!

 

Iarna, ascultand troznetul lemnelor in semineu, privind zapada care imbraca crestele, scrutand zarea alba si pustie, te incearca sentimentul ca ai adăstat intr-o alta dimensiune, care nu te infricosaza, unde, surprinzator, te simti la adapost, fericit, liber sa te bucuri de tot ce Domnul a lasat omului spre a-si aminti de maretia Lui si, mai ales, de dragostea-I nemarginita.

In fine, creatia este perceputa de fiecare dupa propriile sale repere. 

Pentru multi  dintre turistii care se grabesc la sfarsit de saptamana sa invadeze locurile acelea minunate, sa faca gratare si sa asculte muzica cu volumul la maximum, natura aceea, care pe mine ma emotioneaza, poate trece neobservata. 

Indiferenta incepe sa ne intre in fire, si nu doar vis-a vis de natura!  Trecem adesea pe langa dramele semenilor, fie ca niste amatori de divertisment, fie surzi spre a nu ne tulbura bruma de asa-zisa liniste.

Cand te plimbi ca turist prin astfel de locuri - cautand in aer arome ancestrale, bucurandu-te de culori, de vant, de flori, de pietrele uriase de dupa care poti zari pana si o vaca violet - ii mai intalnesti si pe localnici.  

In astfel de situatii eu incerc sa intuiesc ce se ascunde sub basmalele inodate sub barbie ale femeilor, ori sub palariile barbatilor,  viata lor fiind un secret doar pentru turisti ca noi, atrasi acolo de farmecul rustic al naturii. Pentru consateni insa nimic nu ramane nestiut, discretia fiind un eufemism! 

Si acolo, in acel loc cu care eu identific paradisul, in toate casele acelea de oameni gospodari, raspandite pe coline minunate, sunt povesti, multe povesti, unele banale, altele devastatoare, unele de necrezut, altele de nepovestit, unele nemarturisite dar stiute de toti, tristeti, orori, dusmanii, nenorociri. Frumusetea naturii si ambitia oamenilor, aflati intr-o concurenta nedeclarata pentru prosperitate si destoinicie, sporesc tensiunile, generand adevarate scenarii de film.

Poate par pierduta in descrieri, prea indragostita de peisaj, dar cum altfel as fi putut spune povestea pe care am aflat-o intr-o zi superba de vara, cand sufletul si toate simturile mele traiau o bucurie extatica, poveste care a avut darul de a-mi darama brutal toate convingerile mele paradisiace. 

De atunci am dubii, traind tot mai intens sentimentul ca frumosul si oroarea se impletesc oriunde omul este prezent!

Da. Toti avem impresia ca stim tot, ca nimic nu ne scapa. Punem etichete, avem spor la judecati si la concluzii, si daca nu avem dubii ci doar convingeri este numai din pricina refuzului de a ne vedea si accepta propriile noastre neputinte.

In acea Duminica de inceput de vara, cand trandafirii erau in floare,  ma plimbam asadar fara nici o tinta anume, apucand-o pe un drum sinuos, care urmarea cu drag meandrele unui rau cu apa limpede.

Soarele incepea sa-si inteteasca dogoarea. Cate un caine se incumeta din cand in cand sa latre la trecatorii necunoscuti, pasarile ciripeau, iar clopotul bisericii isi cheama credinciosii la rugaciune. 

Oamenii locului, in covarsitoarea lor majoritate, protestanti, imbracati in straie de sarbatoare, se indreaptau spre locul de rugaciune, o procesiune muta dar dificil de neluat in seama. 

In urma lor, casele cu curti curate, garduri randuite si pervaze gemand sub greutatea florilor pareau si ele gatite de sarbatoare. 

Aerul parea miscat de o sobra maretie!

Eu rataceam, bucurandu-ma de tot, asaltata de trairi gingase, dispusa sa fiu parte a peisajului, a vietii locului, viata pe care o simteam ca pe un dar.

De pe deal, doi batrani frumosi coborau tinandu-se de mana. Socotind drumul pe care deja il parcursera, nu am putut sa nu ma intreb cum oare reuseau ei sa coboare dar mai ales sa urce colina aceea, in varful careia se afla o singura casa, pe care o banuiam a fi a lor. 

Nu puteai sa ii zici "vila" dar din drum se vedea a fi dichisita, aratoasa chiar si plina de flori, Privind-o, mi-a mi-a venit in minte convingerea prietenei mele potrivit careia  "intr-o astfel de casa nu pot trai decat niste oameni fericiti"!

Femeia se lasa condusa, cu surprinzatoare gratie, de omul ei - un batranel maruntel, rotofei, cu ochi albastri, a caror vioiciune nu reusea sa si-o ascunda sub borurile palariei negre, de fetru. 

Atent si protector, isi tinea femeia de cot precum un indragostit

ibovnica! 

Desi era deja destul de cald, peste camasa alba, stransa in chimir, omul purta o haina neagra de aba, ca toti  cei din partea locului. 

Femeia avea capul acoperit cu o basma neagra de sub care ii ghiceai parul alb, usor ondulat, probabil lung si adunat intr-un coc. Negrul acela intens ii punea in evidenta chipul inca frumos al femeii de munte, cu obraji arsi de soare si batuti de vant. 

Camasa alba cu maneci largi, fusta neagra, de sub care se vedea 

dantela unui jupon traditional, ca si sortul cu buzunar mare, brodat cu trandafiri rosii, pareau sa fie abia scoase din lada de zestre!

Am ramas in loc admirandu-i. Doi oameni frumosi, cu siguranta

credinciosi, care traisera si imbatranisera impreuna, undeva, intr-un sat romanesc, frumos ca si ei, cu oameni gospodari si cu frica de Dumnezeu, coborau agale o colina abrupta, mergand sa se roage.

Pareau personajele unui tablou pastoral. Din peisajul acela fermecator doar ei lipseau pentru ca tot ceea ce ma fermeca pe mine in ziua aceea sa aiba coerenta!  

Si mi-a placut sa cred ca vesnicia le era predestinata.

Cand au ajuns in dreptul meu m-au salutat, fara insa sa ma priveasca, tinandu-si amandoi ochii in pamant si iutind pasul. Le-am raspuns, un pic dezamagita ca nu mi-au putut vedea fericirea ce mi se asternuse pe fata la vederea lor.

M-am reintors, dornica sa astern pe hartie toate acele impresii proaspete care imi facura sufletul sa vibreze ! 

- Vad ca ti-a priit plimbarea, imi spuse prietena mea, ghicindu-mi bucuria. Pe unde ai umblat?

- Am mers pe cursul raului, in jos, pana la poteca ce coboara de la ultima casa de pe deal, cea care se vede din drum.

- Aha. Aia e casa sobarului, cel care ne-a facut primul semineu, acum 20 de ani. 

- Ah, l-am si vazut. Era cu nevasta lui. Banuisc ca mergeau la  rugaciune. Asa de tare mi-a placut de ei! Niste oameni frumosi, senini...  atat de potriviti peisajului si starii mele! M-au incantat! 

- Esti cam prea euforica, draguto! Desi nu iubesti fictiunea,  imaginatia ta tese povesti mai frumoase decat realitatea! Oamenii astia abia au iesit din inchisoare, dupa 14 ani! 

Eu am incremenit.

- Cum adica? am intrebat, facand ochii mari cat cepele. M-a luat de brat vazand ca ma tulburase cu acea informatie surpriza. 

- Hai in gradina sa bem o cafea. Am sa-ti spun apoi povestea sordita a acestor oameni care... din dragoste pentru fiica lor, si-au torturat si ucis ginerele, un nenorocit dealtfel, dar... asta nu i-a scapat nici de pacat, nici de inchisoare!

Naucita, m-am pravalit in fotoliul de rachita aflat sub bolta de trandafiri. Am simtit ca ma trec fiorii. Mi-am strans genunchii la gura asteptand sa aud povestea. In vreme ce cestile se umpleau cu cafea mintea mea, stimulata de arome, incepea sa-si revina fabricand tot felul de intrebari, inainte de a afla povestea in sine, fara sa gaseasca inca raspunsuri. 

Nu puteam accepta ca intuitia mea ma inselase intr-atat. Aerul lor de oameni buni nu putea fi doar o deghizare perfida! Atunci, de ce, cum, ce s-a intamplat cu ei? Ce anume poate face ca peste noapte  un om credincios, emotiv chiar, sa devina un criminal? Sub ce impuls dracesc au ajuns doi soti sa ucida impreuna? Poate dragostea scuza asta? 

Omul ramane o fiinta pe cat de manipulabila, pe atat de plina de neprevazut, ceea ce face ca orice sa fie posibil!

O poveste ticluita in jurul a 12 cuvinte cu ... va urma!

surpriza, legendara, neobservata, emotiv, deghizare; ibovnica, sarbatoare, buzunar, credincios, gradina, impuls, spor

DOUA ZILE PENTRU A DISTRUGE UN... INTREG

Masina se opri parca fara voia lui tocmai pe buza falezei. Apucase drumul spre cascada intr-un soi de transa, conducand ca un lunatic, privind fix catre acea margine a drumului care il despartea de prapastie. Instinctul ii spunea ca doar acolo, acolo unde rostise prima si ultima sa declaratie de dragoste, se putea gandi la felul in care avea sa distruga cea mai frumoasa parte a vietii lui!

Nu avea curajul nici sa se arunce in hau nici sa intre frontal intr-un copac si sa sfarseasca "onorabil" . Era nevoit sa gaseasca altceva. 

Cunostea si el cliseul cu... "e mai usor sa darami decat sa construiesti" dar acum, iata,  parea al naibi de greu sa distruga! 

Amanase momentul sperand intr-un miracol. Scadenta insa venise. Doua zile, doar doua zile avea la dispozitie pentru a darama statuia lui din inima ei!

Trebuia sa plece dar nu oricum ci desirand toate funiile de matase ale iubirii care le legau sufletele, inimile, viata  Si... trebuia sa fie convingator. Trebuia sa faca minciuna atat de adevarata incat sa o creada si el! 

In fond, ar trebui sa fie simplu sa joace rolul tradatorului de vreme ce toti suntem obisnuiti sa purtam masti in spatele carora ne ascundem ranile, suferintele, intunericul de care vrem sa scapam. Toti vrem si incercam mereu sa fim altfel. Ne rescriem continuu biografia, unii falsand, altii dezvaluindu-ne mai mult sau mai putin elegant! 

Purtase si el candva o masca. De fapt cine se arata lumii asa cum este cu adevarat? Traumele trecutului te fac un farsor, foarte bun observator  al celorlalti, dar te impiedica sa te cunosti pe tine insuti! Lupta cu ele, cu fantomele trecutului, este mai grea decat cu cei mai mari dusmani.

Masca lui cazuse insa in fata femeii de care era indragostit ca un nebun!  Ea era azi oglinda sufletului sau! Prin ea si impreuna cu ea a aflat cine era el cu adevarat. Numai ea vazuse ceea ce nici el nu-si  inchipuise despre sine vreodata. In fata ei nu a putut niciodata purta o masca. Cum va reusi acum sa ii spuna ca pleaca, ca o paraseste, ca nu o mai vrea?

Iubirea lui pentru Ana nu era nici minciuna nici fabulatie. Pentru el nici o femeie in afara ei nu avea sex. Nici una nu putea fi asemenea ei - stralucitoare, vesela, inteleapta, senzuala, spontana... a lui!

Cum avea sa indure dezamagirea din ochii ei? Oricum era de preferat furia si dezamagirea decat mila si sacrificiul ei.

Cobora din masina cu miscarile unui om batran ajuns la capatul vietii. Isi simtea corpul greu si inima sfasiata. 

Scoase din buzunar acel blestemat buletin de analize si il rupse cu furie. Isi deschise mana lasand vantul sa poarte bucatelele de hartie.

Facu cativa pasi spre versantul muntelui. Isi indoi genunchii si se aseza. Cu spatele lipit de piatra colturoasa, privi pierdut spre cascada. Invaluit in stropii fini de apa, se simti pentru cateva secunde un jalnic personaj dintr-un tablou lacustru.

Doar doua zile! Ce mai putea face in doua zile? 

Intoarse capul spre peretele stancos si zari o floare albastra iesita nefiresc dintr-o firida modelata de vant in piatra muntelui. O bucatica din hartia rupta mai inainte statea aninata intre frunzulitele ascutite ale plantei. Intinse mana si o lua. Pe ea isi citi inmarmurit numele. 

Isi scutura capul ca pentru a gasi o logica in ceva absolut fara sens. Universul ii dadea oare un semn? 

Telefonul, aflat in masina, suna insistent. Se ridica cu greu.

- Alo, dragule, unde esti? La multi ani! Sa-mi traiesti! Ai plecat cu noaptea in cap si nici nu am apucat sa te imbratisez, sa te felicit! 

- Oh. Multumesc...  ajung indata ...

Vocea ei il destabiliza pentru o clipa.  Oare gresea? Venise pana aici pentru a construi un plan amanuntit menit sa ii asigure iesirea din viata ei, inaine de a iesi din viata lui, cu intentia a o scuti pe ea de agonia in care urma sa intre... Dar acum se simtea confuz, cu un mare gol in cap.

- Pe bancheta din spate ai un mic cadou. L-ai gasit? Nu este mare lucru ci doar un debut al surprizelor de astazi. 

Chicoti intr-un  fel anume care lui ii placea la nebunie si care ii sporea cheful de viata... Dar acum...

Se stradui sa-i multumeasca cat mai sec, ascunzandu-si emotia.

Pachetul, frumos impachetat, era, mai mult ca sigur RAZBOIUL DE SECESIUNE  a lui LEON LEMONNIER... o carte despre care vorbisera. In fine, asta fusese inainte ...

Se intorcea mai abatut decat venise. Ce va face acum? Stia ca orice ii va spune, fie o minciuna, fie adevarul, ea va suferi. 

Intrebarea era care dintre suferinte va fi mai usor de indurat? 

ZIUA INTERNATIONALA A FERICIRII - 20 Martie - DESPRE FERICIRE

Faptul ca Natiunile Unite au consfintit o zi mondiala a fericirii dovedeste ca omul tanjeste dupa fericire, chiar daca perceptia notiunii este foarte diferita de la om la om, de la natiune la natiune.

Dar "fericirea ca obsesie este o sursa sigura de nefericire"  cum bine spunea Andrei Plesu

Si pere ca in vremurile astea ea a cam devenit o obsesie.

Nu este zi sa nu citim macar cateva reguli spuse de unii care ne invata cumsa fim fericiti!
Exista si antrenori pentru a te instrui in arta fericirii.
Lucrurile par simple: iti iei un "coach" si... devii imediat fericit!
Numai ca viata e mai complexa iar fericirea nu trebuie confundata cu desfatarea, huzurul si prosperitatea si, pe care de consecinta, nu e nici la indemana oricui!

Trebuie sa fim fericiti, meritam sa fim fericiti?

Putem sa fim fericiti? 
Care sa fie oare starea de fericire a omului contemporan? 

"Fericirea este o stare mentală de bine, fiind caracterizată de emoții pozitive sau plăcute, de la mulțumire la bucurie intensă" (conf.Wikipédia)

Trairea fericirii pamantene dureaza insa o zecime de secunda!
Goethe spunea ca, daca si-ar socoti clipele de fericire din viata sa, nu ar aduna decat cateva minute! Si el a fost un longeviv! 
 

A fi fericit depinde:

    1 -  de predispozitia genetica, atavica, pentru fericire.    
      Exista naturi predispuse la a fi fericite dupa
      cum  altele  sunt ... dispuse a-si otravi existenta cu o  
      nefericire aproape patologica. Noica, de ex,
      era o persoana euforica, care gasea in idei mereu o
      sursa de fericire."

     2 - de nivelul de educatie spirituala - caci conform filozofilor       

      "fericirea se naste in spiritele cultivate si nu este  

       pentru mediocri!"  

Nu sunt ideile mele si stiu ca aceasta asertiune nu place insa fericirea de vreme ce este o traire a mentalului "nu are veleitati democratice" - desi se tot vorbeste despre "dreptul la fericire"!

In consecinta, pentru a o percepe e nevoie sa ai un spirit elevat!

Pentru a ajunge sa fii fericit - fie si pentru cateva zecimi de secunda - e nevoie mereu de un scop, de un ideal, caci fara sens nu se poate accede la fericire. 

Cum totul se petrece la nivelul ratiunii iar ratiunea singura este ucigatoare, se pare ca fara dragoste nu se poate accede la Fericire.

      3 - si nu in ultimul rand, pentru a trai fericirea este necesar  "sa fi trecut printr-un chin, printr-o suferinta extrema, care sa fi produs la nivelul constiintei o ruptura prin care se  poate ajunge la fericire! 

Nu poti vorbi de fericire fara sa iei in calcul nefericirea!  "Fericirea vine mereu dupa suferinta!" "Disperarea este conditia de a ajunge la transcendent" - zicea odata Sorin Lavric. 

"Cata constiinta atata suferinta" pentru ca omul cu spirit elevat intelege altfel suferinta.

Suferinta, dupa propria mea experienta, desi nu este de dorit, are valori terateutice. Ea te ajuta sa vezi diferit, sa capeti perspectiva, te trezeste, te desteapta!

Restul, tot ce este azi vandut consumatorului contemporan ca fiind  fericire, nu este decat  aparenta, ideea de confort, de desfatare, de placeri frivole care trec repede, unele dand chiar dependenta, fiind nevoie mereu de marirea "dozei" pentru a fi "fericit".

A considera ca fericirea tine de casa, masina si vacante in tinuturi exotice, conturi grase in banci, sex si altele de felul acestora, este absolut o confuzie! Gandesti asa cand nu le ai...
Cand le ai pe toate astea, constati cu stupoare ca sperai sincer ca iti vor aduce mai multa... "fericire"! 

Exista mereu o umbra... un "ce", un gol pe care nu mai stii cu ce sa-l umpli si cauti cu disperare alte si alta placeri care sa ti-l umple! 

Cu cat placerile sunt mai "pacatoase", ca sa zic asa, cu atat tristetea de dupa... e mai mare! 

Exista mahmureala dupa orice exces!

Omul contemporan se teme de batranete, de suferinta si de moarte. Traim in lumea analgezicelor si a anxioliticelor.
Este socotit "nedemn" sa suferi, chiar si moartea trebuie gestionata!
E nevoie mereu, asadar, sa taiem acele legaturi care percep suferinta. Asta insa ne taie, blocheaza si drumul spre cunoasterea fericirii! 

Omul  e facut sa fie fericit! Cu cat el devine mai rational cu atat pierde accesul la fericirea desavarsita! 

Nefericirea se instaleaza in suflet si monopolizeaza mintea, nelasand-o, in mod paradoxal, sa mai rationeze corect! 

Ratiunea rece impiedica simtirea fericirii caci fericirea se naste in minte dar se traieste in suflet! 

Apoi iubirea este esentiala in cautarea fericirii! 
Iubirea fata de cel ce ne este aproape este insasi cheia gasirii unei fericiri in care credinta da putere spre explorarea capacitatii de a iubi.

Fericirea nu se poate trai de unul singur, in mod egoist.

Fericirea deplina se naste din iubirea aproapelui. Fara iubirea pentru  celalalt nu poti gusta nici macar fericirea de tip erotic! 

Dragostea de tip erotic este, desigur, o treapta spre implinirea omului ca inceput al creatiei, a omului celui dintii creat, unic, unul si intreg! 

In iubirea de tip erotic exista setea de implinire a fericirii intregului!

Conform credintei crestine, omul a fost facut sa fie nemuritor si sa traiasca fericit in Imparatia fara de sfarsit a lui Dumnezeu. 
Caderea omului prin neascultare i-a adus moartea si  pedeapsa de a manca paine castigata prin sudoarea fruntii, dar amintirea  nemuririi  si dorul de ea precum si vocatia fericirii nu i le-a luat nimeni, el avand sansa mantuirii si putinta de a trai fericirea deplina in imparatia lui Dumnezeu, gratie sacrificiului hristic!

Blaise Pascal spunea : Ce ne îndeamnă la această sete eternă (de fericire) şi la această neputinţă(de a o gasi), dacă nu faptul că a existat cândva în om o fericire adevărată, din care nu-i mai rămâne acum decât semnul şi urma goasă pe care el încearcă s-o umple cu tot ce-l înconjoară, căutând în lucrurile absente ajutorul pe care nu-l obţine de la lucrurile prezente, dar care sunt toate incapabile să i-l dea, pentru că această prăpastie nesfârşită nu poate fi umplută decât de un lucru infinit şi imuabil, adică de Dumnezeu însuşi.

Dar ... fiecare isi cauta singur fericirea si daca nu o gaseste o fabrica din lucrurile pe care le are la indemana mintindu-se ca a gasit acel ceva dupa care sufletul tanjeste si va tanji pana  la moarte.