Faceți căutări pe acest blog

marți, 12 mai 2020

FINAL DE JURNAL

Yupiiii!
Zice- se... ca  am iesit, partial, din izolare.
Pentru prima zi a fost ok!
Vom trai si vom vedea!
Personal, azi nu am iesit deloc. Nu de frica ci pentru ca nu era cazul.
Nici gimnastica nu am facut... Sper sa nu ma lenevesc. Izolare ma disciplinase si eu functionez mai bine in disciplina!
Inchei aici asadar acest... jurnal si sper sa reusesc sa scriu in continuare
despre lucruri ca-mi ating sufletul!


vineri, 8 mai 2020

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 40 + 15

Oho, ho! 
Cine si-a inchipuit ca o sa stam in arest la domiciliu atata vreme?

Acum deja m-am obisnuit caci am inceput... sa nu mai am timp disponibil. Asta pentru ca fac o multime de treburi pe care le amanam inainte, zicandu-mi ca le va veni lor randul cand... voi avea timp! Si, cum se intampla sa am timp... fac ceea ce-mi place!

Mi-a intrat deja in obicei sa rezerv un pic de timp bucuriei creatiei, cateva minute de meditatie, de admiratie, de minunare! 
Imi iau asadar timpul necesar sa imi bucur ochii si sufletul privind natura, fara graba, fara presiune! Este minunat ! 

Eu sunt om de asfalt - nascuta, crescuta in oras, fara rude, fara bunici la tara... Un mare handicap!
Dar  bun e Dumnezeu si nu m-a lasat sa ratez aceasta mare bucurie - aceea de a trai admiratia, fascinatia in fata perfectiunii creatiei.  



 









Asadar incep iar sa nu mai am timp de atatea bucrii...
Dar cum nu le poti avea pe toate... am si chestii chinuitoare 😞
Ceea ce ma chinuie este... coafura mea! 
Parul mi-a crescut, dar nu intr-atat incat sa-l strang, sta deci in toate partile si am ajuns la bentite si agrafe...
Cred ca nu va fi usor sa apuc rand la coafor, listele fiind deja complete pt o luna inainte!
Poate ca a venit  vremea unei decizii: cu riscul de a-mi accentua aspectul de  bunica... imi voi lasa probabil parul lung! 😂

Apoi faptul de a tot sta la cozi... ma chinuie si asta.
Ma gandeam azi ca pare o predestinare sa nu scap de cozi, de masinile Dacia si de... evit sa spun ce, sau cine, ca sa nu fiu catalogata drept... r....ta! Nu d alta dat nu da bine 😟


Inchei aici ca am program de gim... in sufragerie - eu si televizorul! 
Miercurea si sambata vin si nepotii cei mici (ei nu au scoala video in aceste zile)!

Cu bine si pe curand, spre incheierea izolarii!



sâmbătă, 2 mai 2020

ESARFA

Intamplarea de care mi-a amintit tema propusa de Edie, are legatura cu o alta, petrecuta candva, intr-o zi din acelea in care Bucurestiul copilariei mele era cel mai frumos oras - o zi insorita, calda si nu prea, cu cer albastru,  pe care o identic si azi cu mirosul de liliac.

Cred ca am mai povestit asta...
Bunicii mei locuiau la numarul 3, asa ca, volens-nolens, toti vecinii de pe strada treceau prin fata casei!

Asezata ca intr-un fotoliu pe scandura batuta de bunicul meu in stalpul portii, aveam o placere extraordinara sa privesc de acolo strada, asteptand cu interes sa fac conversatie. 
Eram obisnuita sa vorbesc cu adultii, traind in casa bunicilor, o casa cu porti deschise si, implicit, cu multi musafiri. 

Ii salutam politicos pe tracatori, si ii ispiteam la vorba, intrebandu-i ce fac si cum le merge! 
Desigur,  ii cunosteam pe toti, dupa cum toti ma cunosteau pe mine.




Sotii Almașan locuiau la numarul 84, intr-o casa modesta, cu un singur nivel, asezata intr-o curte plina de "hodrobele".  
Ceasornicar de meserie, Dl Almașan avusese cândva o mică prăvălie, în piațeta situată la intrarea in Parcul Carol, unde, cu o rabdare de invidiat, repara ceasuri si gablonturi, cat era ziua de lunga. Asta pana in '49, cand ceasornicaria i-a fost nationalizata.

Apoi a trebuit sa se  descurce cu greu, traind de azi pe maine.   
El mai facea mici reparatii prin vecini iar doamna... vindea in talcioc mai mereu cate ceva -  ca sa se debaraseze de trecut , dupa spusele ei.

Copii nu avusesera,  dar in mod vizibil ei erau fericiti, traind o complicitate de invidiat.

Doamna Almasan, pe care sotul ei o numea, cu glas tremurand, "Doinita mea", avea o voce de copil. Nu era prea vorbareata dar cand spunea ceva afisa o dragalasenie nevinovata. 
El o privea atat de fascinat, de parca ar fi vazut-o si ar fi auzit-o pentru intaia oara, gata sa se indragosteasca din nou! 

Asa mica cum eram, intelegeam ca intre cei doi soti exista ceva special si frumos, ceva ce nu observasem niciodata in casa noastra, in care sentimentele, daca existau, ramaneau ascunse.

Mi-am dorit, de cand ma stiu, sa le seman oamenilor fericiti, sa fiu ca ei, sa traiesc ce traiau eu, sa rad, sa ma bucur... desi nu stiam bine nici de ce, nici ce inseamna si nici in ce fel ar fi fost asta cu putinta. Slava Domnului, dorinta mi-a fost implinita!

In ziua aceea, domnul Almasan aparu in capatul strazii, elegant nevoie mare, purtand in brate un buchet de trandafiri rosii! 
Un buchet asa de frumos nu mai vazusem pana atunci si nici nu cred ca era ceva obisnuit la vremea aceea. 
Bunica mea oferea cu orice prilej de sarbatoare mai curand un cozonac sau 2metri de stofa decat un buchet de flori! Iar barbatii... nici vorba sa aibe astfel de sensibilitati!

- Buna dimineata, domnule, zisei eu grabita si sfatoasa, atragandu-mi victima in conversatie, cu o politete indrazneata, despre care stiam ca este chiar seducatoare.
- Buna, Albastrico - imi raspunse el, fericit.
- Pentru cine sunt florile?
- Pentru Doinita mea, zise el prietenos, de parca ne-am fi jucat amandoi la groapa cu nisip.
-  Este ziua dumneaei? intrebai eu, privind cu coada ochiului sa vad daca nu cumva ma auzise si bunica. 
- Da si nu...
- Cum adica? Ori da, ori nu.
- Pai... astazi se implinesc 40 de ani de la nunta noastra! raspunse el.

"Ce de  ani!"...  imi zisei in gand eucare abia invatasem sa numar pana la 100 !

- Stii , Albastrico, continua el cu chef de vorba, la 40 de ani de casatorie se sarbatoreste nunta de rubin!  Stii ce este acela un rubin?
- Nu. ii raspunsei eu, cascand ochii mari, in asteptarea lamuririlor.
- Rubinul este o piatra pretioasa, ca cele despre care se spune in povesti, o piatra de culoare rosie; din ea se taie bucatele cu care se fac inele...
- Si unde este inelul, intrebai eu fara sa stau pe ganduri.
- Pai... nu e nici un inel ca e foarte scump... insa florile si... o esarfa o vor incanta pe doamna mea.
- Aha...  In loc de inel ...  Si esarfa e tot rosie?
- Smecherie mica, toate le stii! 

Domnul Almasan se grabi spre casa, nu inainte de a ma saluta, scotandu-si ceremonios palaria si facand o reverenta, ca la teatru.
Eu, bagata in seama, m-am simtit obligata sa-l conduc cu privirea pana a intrat in curtea lui.

Anii au trecut dar nu am uitat ca, la 40 de ani de casatorie, se serbeaza nunta de rubin!

Si cred ca nu degeaba mi-a ramas asta in minte caci, atunci cand am ajuns si eu ziua aceea ... mi-am amintit de Domnul Almasan.

Eram singura, fara omul meu, si bolnava pe deasupra... 
Nici vorba de sarbatoare, de nunta nici atat!  
Ziua aceea a picat in vremea in care eram, pentru a doua oara, in plina chimioterapie - complet cheala, umflata de cortizon, facand pe curajoasa, fortandu-ma sa stau in picioare.


Amintirea aceea, veche de 60 de ani, m-a ajutat in mod neasteptat sa fac fata acelui moment dificil, pe care am reusit sa-l trec fara lacrimi si lamentari.

In fond, dorinta mea de a le semana acelor oameni, mereu indragostiti, fericiti in pofida necazurilor, mi se implinise. 
Ce mai era nevoie de fast? Tot ce trebuia sa fac era sa ma bucur de ce am avut! Deloc putin!
Am realizat ca avusesem deja acel ceva pentru care multi si-ar da ani din viata! Si apoi... nu le poti avea pe toate!

M-am imbracat in alb, mi-am pus in obraji un pic de fard, mi-am creionat niste sprancene pe locul celor cazute, m-am rujat un pic si m-am dus sa-mi fac un cadou... rubiniu!
Ma gandeam la o bluza ori la niste cercei... 
Cum nu prea eram in forma ...  mi-am cumparat la repezeala primul lucru  pe care mi-au cazut ochii si acesta a fost... o esarfa, o esarfa rubinie! 

A fost ca un semn primit de departe, o mangaiere de inger!
Mi-am invartit-o imediat pe capul chel, in chip de turban, si... am plecat in parc, cu impresia vie ca omul meu era cu mine. 

Ziua nuntii mele de rubin  a trecut fara petrecere, fara prieteni, fara fast, asa cum mi-au trecut dealtfel toate celelalte "nunti"!
Dar, dincolo de toate aparentele nefavorabile, am reusit sa imi fie bine, fara sa plang, fara sa ma simt o victima si, mai ales, fara sa ma simt singura!

Toate visele mi s-au  implinit! 
Nuntile cu fast... se pare ca nu mi-au fost harazite.
Poate, cine stie, nici nu le-am cerut cum se cuvine!

  
LA... ULTIMA RAZA DE SOARE

 

Sa vii, unde se termina lumea ce moare!
 Sa ma astepti acolo!
Si, cand se va stinge ultima raza de soare,
sa ma treci dincolo.
Unde timpul nu este si nevazutul apare,
sclipind orbitor...
Unde-si va pierde puterea-i sfasietoare
ceasul neiertator!
 Taramul cel nou ne scapa de ora, de ziduri,
de porti si de margini ...
 De cele perfid asezate in vise si ganduri...
nevoi si imagini...
Dincolo de bariere voi deveni, sine die,
o traire vie!
Fara emotii desarte, ce mor inainte sa fie:
doar bucurie!
Tu ma vei recunoaste indata, dupa dor
ori dupa soapta...
Voi fi o ruga nesfarsita purtata de nor:
lumina toata!
Voi fi suflet, un abur, cantare duioasa,
cuvant nerostit...
Voioasa... de-am putut sa te bucur, frumoasa...
 pe cat te-am iubit.
Sa vii unde se termina iubirea trecatoare,
sa ma astepti acolo.
Si, cand se va stinge ultima raza de soare,
 sa ma treci dincolo. 
Voi darui iubirea asta jertfelnica:
 ofranda mea!
Sa vii unde se termina lumea bicisnica
caci voi scapa de ea...
Si sa ma duci direct unde viata e vesnica,
ca dragostea mea!
Unde toate ranile-adanci ni se vindeca...
si boala cea rea!
  Sa ma astepti acolo, departe de lumea nebuna,
in clipa divina!
Fara teama, in alt ipostas, sa pasim impreuna...
spre Lumina!
Sa vii unde se termina iubirea trecatoare!
Sa ma astepti acolo.
Si, cand se va stinge ultima raza de soare,
sa ma treci dincolo...
De te chem nu-i din slava desarta, mandrie
ori prea-indrazneala,
Imi simt iubirea intacta, ea zboara, e vie,
 tanscendentala!
Sa vii si sa ma treci dincolo si atunci vei vedea
cum totul devine,
La Cerul cel Mare, in lacrimi, cu pulberi de stea,
Iubire in sine!
Si chiar de vom fi la-nceput un abur si-un duh,
 "ceva" neterminat,
Dincolo de Poarta cea Mare, acolo-n vazduh,
deveni-vom Intregul visat!

 Sevres, 2 Mai 2015

vineri, 1 mai 2020

JURNAL DE CARANTINA - ziua 40 + 8

Stiu ca azi traim cu totii frustrarea de a nu putea pleca macar sa ne plimbam intr-un parc!

Bunica mea spunea ca orice invat are si dezvat asa ca... mesajul zilei de azi ar fi sa nu ne facem prea multe obiceiuri frivole! Nu se stie cand ele ne vor lipsi si astfel ne vom intrista!

Azi insa e o zi de bucurie!
Bucuria acestei zile are miros de  Lacramioare!

Despre lacramioare , "les muguets", se spune,
in Franta, ca sunt flori "port-bonheur",  adica aducatoare de noroc! 
Povestea acestei traditii am mai scris-o si cu alte ocazii.
O voi reaminti, cu riscul de a ma repeta!


Azi toata lumea ofera aici, in Franta, buchetele de lacramioare! Este insa doar o coincidenta ca este o zi libera, aleasa ca zi a muncii!
 

Traditia de a oferi lacramioare de 1 Mai dateaza din anul 1561!
Regele Carol al IX-lea, pe atunci un copil de doar 11 ani, primind o ramura de lacramioara - incantat de mirosul si fragilitatea ei - a avut ideea de a oferi tuturor doamnelor de la curte cate o ramurica.

Cum acest lucru s-a intamplat intr-o zi de 1 Mai, tanarul rege a décis ca in fiecare an, in ziua de 1 Mai, sa se pastreze acest obicei.

Carol al IX.lea a murit la numai 24 de ani insa a lasat prin acest gest o minunata amintire, fumos mirositoare, care a supravietuit de-a lungul atator epoci!

Sunt insa multe legende legate de aceasta floare.


Se spune ca:

- lacramioarele s-ar fi nascut din lacrimile Evei, atunci cand aceasta si Adam au fost izgoniti din Gradina Edenului;
- ca ar fi aparut din lacrimile fecioarei Maria, in momentul crucificarii lui Iisus;
- in Romania stiu ca este chiar o superstitie legata de aceasta floare - ca in buchetul de mireasa sau in decoratiile de la botez sa nu se puna flori de margaritar, ele sugerand lacrima;
- lacramioara, numita in Biblie "Crinul din vale", transmite totusi un mesaj de bucurie atunci cand este daruita prietenilor, iubitei sau mamei;
- se mai spune ca lacramioara nu infloreste niciodata inainte de sosirea privighetorii,  inflorirea ei fiind un cadou facut pasarii cu glas ingeresc.


Azi, sa aveti o zi binecuvantata si cu folos.
Sa fie cu adevarat, sarbatoare pentru toti! 

Nu neaparat...o sarbatoare a muncii!





Va doresc si eu, tuturor, ca ramura de lacramioara sa va poarte noroc!

miercuri, 29 aprilie 2020

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 40 + 6

O zi gri, umeda si rece !

Daca scriu mai rar este pentru ca... sunt ocupata!
Oricat de necrezut ar parea, acel du-te - vino de dinainte de izolare a fost repede inlocuit de tot felul de alte activitati care, trebuie sa recunosc, ma umplu de bucurie sufleteasca!
Invat, lucrez, citesc, vizionez documentare... in fine, nu am deloc timp. Poate, daca as apela la scrierea dupa dictare... as reusi!
Inca nu am ajuns insa la aceasta performata tehnologica!😊 

Azi este insa o zi importanta, o zi care, odinioare, pe vremea cand eram si eu... om... era si ea o zi de sarbatoare!

Cu aceeasi neputinta de a uita, pun aici, ca o dezvaluire intima, cateva versuri stangace...

 
LA MASA DIN GRADINA


Picioarele-mi ating pământul reavăn
din curtea casei noastre, ca un vis,
In care stăjuiește mândru, zdravăn,
Un cedru parcă-adus din paradis!

Mai mult ca niciodată azi de-ai fi...
Ne-am așeza  la masa din grădină,
Si răsfățați de glasuri de copii,
Ne-am pierde si ne-am regăsi în tihnă!

Tu ai să-mi spui, la fel ca altădată,
Povesti pe care, chiar de le cunosc,
Le-aș asculta surprinsă, fermecată,
Si-n ochii-ți iar am să mă recunosc!

Vezi, astăzi ne gasim în alte lumi
Si e cu neputință aici să fii!
Din amintiri revii, sfidând genuni,
Si știu că ești cu mine orice-ar fi!

Stiu să te chem când nu mai am putere!
Că-mi ești, nu doar în gând, nu doar in vis,
Prin ce mi-ai fost îndur orice durere!
De nu-mi erai... tristețea m-ar fi-nvins.

E zi de zâmbete si zi de plâns
de dor, de drag, de plin și de pustiu...
dar cum iubirea sufletul ne-a strâns
eu azi sunt tu si tu esti tot ce stiu!

Mi-adun cu grijă cioburile toate:
Mă recompun și mă reinventez
și minuându-mă văd că se poate
nu te am ci doar să te visez!

Am să m-așez la masa din gradină,
 am să îmi sterg iar lacrima sărată;
Purtând in nări mirosul de glicină
Promit să râd la fel ca si-altădată!

Azi, dintre cerurile multor sori,
O rază peste mine o să vină.
Alunecând pe ea ai să cobori
Si fi-vom doi... la masa din gradină!

duminică, 26 aprilie 2020

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 40 + 3

Iata, am depasit cu 3 zile  ... carantina!

Azi este Duminica Tomii... dedicata apostolului asa-numit "necredinciosul" care, de fapt, nu era deloc un necredincios, ci mai degrabă un om logic,  care încerca să înţeleagă, să pătrundă si sa puna in acord misterul divin cu raţiunea, cu logica, cu mintea sa. 
Dar asta facem de fapt toti.

Ferice de cei care reusesc sa nu se impiedice de logica!


Cuvintele care imi bantuie gandurile sunt cele rostite de Mantuitorul Hristos, in doua randuri, pomenite in evanghelia de azi: Pace voua!
Mie mi se pare aceasta "asigurare divina" de o actualitate ravasitoare!
Avem nevoie de pace interioara si sociala, de generozitate si credinta ca vom reusi trece si peste astea!

Nu stiu cat o sa mai tin acest jurnal virtual, avand in vedere preconizata revenire  la asazisa normalitate. 

Ma tem ca nu prea suntem pregatiti pentru eventualitatea unei  normalitati diferite, caci este tot mai evident ca lumea se va schimba radical si ca nimic nu va mai putea fi ca inainte!


Priveam ieri inregistrarea unei emisiuni facute inainte de carantina si mi-am dat seama ca deja ma socheaza inghesuiala din studiou, atingerile, imbratisarile... intocmai cum m-a soca de cate ori vedeam inregistrari vechi din anii '80 in care participantii la emisiuni tv fumau pe platourile de filmare!

Aceasta criza sanitara a surprins intreaga lume dar ce se intrevede, in locul luminitei de la capatul tunelului, volens nolens ne va forta sa ne schimbam. 
Nimeni nu mai vrea sa repete aceasta experienta si, cum... paza buna ne pazeste de primejdia rea, vom face totul ca sa nu mai fim surprinsi! 
Desigur nu vom reusi cu totii dar cine a zis ca toti trebuie sa fim premianti?

Obiceiurile mondene, care devenisera adevarate obsesii, vor fi abandonate, notiunea de  turism se va schimba, devenind mai scumpa, mai... exclusivista; distractiile, felul de a petrece vacantele deasemenea. Vom manca altfel, vom circula altfel, vom munci altfel. 
Companii "far", pana mai ieri invidiate, desi sustinute o vreme de societate, se vor vedea nevoite in scurt timp sa isi schimbe total profilul. Industria luxului cred ca e pe muchie de cutit caci daca tot nu ne mai exchibitionam sa ne vada lumea... la ce bun? 
De ce injectii cu botox daca vei purta masca la gura? 😉
Vor disparea meserii, vor aparea altele...
Lumea serviciilor va trece prin cea mai dramatica schimbare! 
Ceea ce se chema distractie va trebui sa se reinventeze...  

Exista sansa ca familia, caminul, sa isi recapete valoarea, daca vom intelege ca a fi impreuna este mai agreabil si mai sanatos decat a fi singur!
Daca nu... vom deveni niste insi singuratici, angoasati, egoisti, o cale  sigura spre sfarsit!

Cred ca multi am inteles in aceasta "pauza" ca facem prea multe gesturi si activitati doar pentru privirea celorlalti, in ideea ca suntem vazuti ... consumand prea mult si inutil; ne este necesar infinit mai putin dar a-ti fi bine nu este posibil daca esti bolnav!
Apoi, nostalgici, vom constata cat de bine era cand ziceam ca ne e rau! 

Dar nu va mai fi deloc indicat sa privim inapoi!
Va trebui doar sa cugetam la cele dorite, si nu la cele avute, sa le judecam importanta si sa tindem spre ele!
Privind in urma, vom pierde din puterea de a mai inainta si sansele de a nu mai ajunge la "destinatie" vor creste!
Se uita in urma fie acela care a obosit, cautand sa vada cat a lucrat deja, fie acela care este mandru de faptele sale, cutand sa se slaveasca pe sine prin ele. 

Nici una din cele doua motivatii nu ne ajuta sa inaintam!


Dupa ce ne vom linisti cu gripa asta, vom deveni, sper, constienti ca daca continuam ca inainte scenariul se va repeta.
Nemultumirile vor fi inerente - nu toti pot accepta schimbarea!

Si totusi... cine nu va reusi sa se schimbe, cine se va ambitiona sa re-existe ca inainte, va pierde rapid si iremediabil!
Vor fi nemultumiti dar oare vom mai avea curajul sa iesim in masa pe strazi, sa demonstram ca suntem impotriva, ca nu ne place directia in care ni se spune sa o luam? 


Privind in trecut, intelegem ca omenirea a cunoscut mereu socuri. Nu suntem noi nici primii nici ultimii!

Anii de dupa trecerea  in secolul XX,  Primul Razboi Mondial, cu tot ce a insemnat el in materie de cadere si renastere sociala si culturala, au fost un astfel de prag.
Lumea a fost nevoita atunci sa invete sa traiasca altfel in doar doua decenii... de foc
A fost si atunci, la trecerea dintre secole, o  schimbare radicala!

Va propun un mic exercitiu de imaginatie. 

Daca priviti atent  fotografiile de mai jos, facute in anul 1900, puteti observa imediat,  cum era lumea imbracata, cum erau strazile cum se circula...



Paris Exposition 1900 - Le Château d'eau Palace of Electricity ...
Paris - Expozitia universala din 1900


Le "Casino de Paris", 1900. Artiste : Inconnu Banque D'Images ...
Paris - 1900


Acum, sa privim o fotografie facuta in anul 1920, adica dupa doar doua decenii!

Qu'étaient les années folles à Paris en 2020 | Années folles ...


Cat de mult a trebuit sa se schimbe lumea pentru ca, in doar 20 de ani, sa se treaca de la corset, jupoane si rochii care maturau strazile, la fusta Chearleston, care descoperea picioarele femeilor?
Oricat de bizar ni s-ar parea, lungimea fustei tine de o anume mentalitate, de un anume mod de gandire, de activitati, de emancipare, de schimbari sociale etc. 
Antropologia pe aceste "aparente" isi bazeaza studiile.

Trecere dintre secole, pe care o traim si noi azi, marcata si de data asta tot de un razboi, de un razboi sanitar mondial, poate nu se va observa in lungimea fustei dar va lasa urme adanci in modul de functionare al societatii, in relatiile interumane, schimband multe lucruri care faceau parte inainte din cotidianul nostru. 

De data asta e vorba de viata - nu de moda, nici de emancipare! Cine e nebun sa isi primejduiasca viata pentru o vacanta la mare?
Cine isi va mai asuma riscul propriei existente pentru un concert rock?Cat de sinucigas poti sa fi sa te imbulzesti ca sa vizitezi un muzeu doar ca sa zici ca l-ai vazut - toate valorile civilizatiei mondiale pot fi admirate virtual,  stand in tihna pe canapeaua din salon!

Asa cum nu toate statele au acelas standing, nici schimbarea nu va veni pentru toti in acelas timp! Unii vor insista in vechi naravuri dar cum bolile vor reveni, vor fi nevoiti sa se supuna evidentei!
Discursul politic se va schimba ... Spitale, nu autostrazi... etc.

In pacea pe care o ureaza Mantuitorul, e cazul sa observam o anume trasatura umana: omul nu se place pe sine! 
Se  vrea altfel, dupa modele, asa cum ii percepe pe altii despre care crede ca sunt mai reusiti decat el!
Omul se vrea mai frumos, mai slab, mai tonic, mai inteligent, mai haios... in fine se vrea altfel decat l-a facut Domnul!
Creatorul insa ne-a facut diferiti tocmai pentru ca impreuna sa cantam simfonia minunata a creatiei in perfecta armonie!
Cum ar fi sa fim niste clone!

Ca sa mearga orchestra asta si sunetul sa fie perfect trebuie totusi sa fim diferiti dar sa traim si sa simtim impreuna, sa ne completam si, mai presus de orice, sa ne iubim!

Ma opresc aici caci deja ma tulbur...

Duminica placuta!


PS - Poate ma insel...
       















vineri, 24 aprilie 2020

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 40 + 1

HRISTOS A INVIAT!


Scriind numarul zilei de azi... imi vine sa pun niste semne de exclamare...  !!!!

Din Sambata Mare (ziua 35!) am inceput sa ies zilnic sa cumpar paine de la brutaria din colt! Mascata, desigur!😄

Simt ca nu neaparat iesitul mi-a lipsit ci activitatea din casa mare, forfota copiilor, programul bine incarcat... Si simt o oarecare slabiciune... Dar viata continua, slava Domnului. 

Un cercetator de la Polul Nord, declara ca ursii polari par sa se adapteze la incalzirea globala, asa ca nu vad de ce omul nu s-ar putea adapta la... carantina!

Lumea pare stressata... tot mai rau!

Recunosc ca mi s-a parut revoltator sa aud ca poti cadea in depresie pentru ca esti obligata sa faci de mancare pentru familia ta de trei ori pe zi! Apoi m-am gandit mai bine si am inteles ca este posibil - In fond... este o corvoada in plus cazuta pe cap dintr-o data! Restaurantele sunt inchise, femeile de menaj stau acasa in somaj... copiii misuna, sefii te hartuiesc, internetul cade cand ti-e lumea mai draga... e greu!

Si, pentru ca vorbim de depresie...


fotografii din vacanta la Fiordurile Norvegiei
Sursa foto  http://amfostacolo.ro
Cu trecerea vremii, Sonjia se obisnuia tot mai mult cu diminetile ei lenese cand, asezata ca intr-un sanctuar in coltul de nord al casei, cel care-i servea de dormitor, isi incepea ziua bucurandu-se de lumina zgarcita a rasaritului zilelor singuratatii ei de femeie divortata.

La inceput o bantui un soi de dor de viata ei de orasanca, insa accesele de nostalgie se estompra cu fiecare zi in care natura o indeparta de oras.
Invatase sa nu mai planga, sa nu se mai vaite de pustiul in care se afla casa, pe care incepuse, in mod surprinzator, sa nu il mai simta ostil, admirand in zori, dintre pernele ei pufoase, frumusetea ravasitoare a fiordului. 


Casa aceea, pe care o primise in dar de la d.na Berg, era in fond o singura imensa camera, cu zone 
anume amenajate, destinate diferitelor functiuni ale unui apartament de vacanta. Nu exista nici o alta usa, cu exceptia celei de la intrare si a celei de la toaleta... 

Asezata un pic piezis, era un fel de cabana care, privita dinspre drum, avea chiar forma unei magazii, dar care, spre farpe partea opusa, se deschidea, prin peretii de sticla, spre sud, cu o nesfarsita sete de lumina. Bizara ei arhitectura o ferea de privirile curiosilor, surprinzand de indata ce treceai de serpentina ce strabatea coasta. 
fotografii din vacanta la Fiordurile Norvegiei

Niciodata nu si-ar fi imaginat ca ea ar fi putut trai singura in  acel loc ireal, perfect de admirat dar rece, cu clima aspra, si pe care il umaniza doar vederea ambarcatiunilor acostate pe tarmul opus. 


Viata i se schimbase de cand venise aici. Tot timpul anului, aproape zilnic facea foc, cu brichete de rumegus, in soba alba, adusa din Suedia si instalata in mijlocul acelei unice camere, dar mergea la cumparaturi numai o data pe luna. 

Isi consuma surplusul de empatie cu motanul ei cel negru, scria, se plimba si privea in nestire natura mereu schimbatoare, in mijlocul careia soarta o adusese. 
Isi facuse cativa prieteni ce locuiau jos, in port, dar iesea in general destul de rar, preferand sa-i invite la ea.

Nu ar fi putut sa nu iubeasca peisajul acela atat de fermecator insa casa... i se paruse rece, mare si fara personalitate. 

Singurul lucru pe care il pastrase, fu o fotografie imensa, pusa pe peretele din fata geamurilor, care o infatisa pe Brigitte Bardot imbratisand o foca!  In rest... schimbase totul, dand lumina si caldura interiorului prin dominatia albului pur si orbiror, pe care il pusese in pereti, in grinzi si in podele, in fotoliile mici si cochete, ca si in draperiile groase de doc. Totul era alb, un alb ce se lasa maculat, in mod fericit, de florile din vazele transparente si de culoarea, mereu inoita, ce venea de afara, prin peretele de sticla. 

In primele saptamani ale asezarii ei in mijlocul acelei debordari de verde, de stanci, de apa si de cer, ii trecu prin cap ideea ca viata ii juca o farsa si ca primise poate un dar otravit. Apoi isi zise ca, daca numele ei tot fusese inscris pe acel document care ii atribuia, darnic si neasteptat, dreptul de proprietate, merita sa incerce. 

Si apoi, pentru o scriitoare de romane politiste, nici nu era chiar asa de rau sa se instaleze acolo!

Dna Berg o cunoscuse suficient de bine pentru a nu se indoi ca, macar pentru o vreme, va face efortul sa caute sarmul acelui loc, atat de specific pentru ambianta norvegiana.

Ceva ii spunea ca venerabila doamna se gandise cumva sa-i schimbe viata, sa o puna sa traiasca altfel, asa cum facuse ea insasi cand alesese sa se instaleze pe tarmul acela in aparenta pustiu.

Cand destinul ii batu la usa, o gasi la fel de lenesa ca in fiecare dimineata. 

Surprinsa ca cineva se incumetase sa vina pana acolo la o ora asa de matinala, deschise, mai mult curioasa decat contrariata. 
Chipul lui, total diferit de cel al oamenilor locului, o lasa muta. Cu puternice trasaturi mediteraneene, barbatul care i se infatisa inainte era insasi fantasma adolescentei sale,   brunetul viguros cu care atunci se visase  pe tarmuri insorite, departe de zilele scurte ale nordului ei natal. 
Venise sa-i ceara permisiunea sa acosteze la pontonul alb care apartinea proprietatii ei si care, vazut din casa, parea un drum neterminat peste apele fiordului, o promisiune uitata  de iesire din impresurarea stancilor, spre lumina.

Desi venise de copil din Grecia insorita, Nickos purta in el caldura, care il insotea ca o aura, peste care se asternuse umbra unei anume tristeti, fireasca poate pentru locuitorii nordului vitregit de lumina dar oarecum exotica daca nu misterioasa, pentru cei pe care soarta ii adusese aici de prin alte parti.
Incet, incet el deveni omul ei, cel de care avea nevoie atunci si acolo. 
Sfarsisera prin a-si impartasi dragostea pentru taceri si singuratate, incercand sa se inteleaga unul pe celalalt in taina, fara vorbe. 
Nu era intre ei nimic iesit din comun... dar atat cat era... era confortabil si asigurator, un fel de pace dorita si gasita cand te astepti mai putin, o co-patimire a depresiei scandinave...  

El intretinea ambarcatiuni si dragostea lui pentru nesfarsirea apelor i se citea in ochii albastri, umbriti de sprancenele stufoase si negre ce-l faceau atat de deosebit.
Nu era zi sa nu mestereasca ceva, legand parca obsesiv franghii, iar cand se odihnea... o lua de la capat, facand 
tablouri bizare, din cuie batute in lemn lacuit de care lega, cu minuscule noduri marinaresti, fire de ata. 

Mare lucru nu stia despre el dar incetase sa mai puna intrebari de cand simtise ca asta il facea nervos. 
Povestea lui, daca avusese o poveste, parea ca o inchisese intr-o sticla pe care o aruncase in apele oceanului. Ea insa nu gasise inca sticla!

Venise deja toamna, cand noptile devin tot mai lungi si lumina scurtelor zile tot mai palida. Nu era cel mai placut moment sa coboare in oras, dar trebuia sa-si intalneasca editorul. 

Se urca in masina fara chef...
La ultimul viraj isi intoarse privirea spre casa ei, asezata piezis, care, de n-ar fi fost rosie ca cerul apusului, s-ar fi confundat cu peisajul, disimulata sub acoperisul de iarba verde.
Isi zise, pentru a nu stiu cata oara, ca de acolo, de pe sosea, nu o putea asemana decat cu un container ascuns intre stanci.
Incerca sa surada dar din piept nu ii iesi decat un oftat. 
Simti subit o tristete ciudata, ca si cum ceva rau avea sa se intample.  
Intunericul parca cuprindea nu numai drumul serpuit ci si sufletul si casa ei, care se pierdea in nori, devenind tot mai mica, suspendata acolo, pe stanca ce domina fiordul. 
Daca ar fi reusit sa isi asculte instinctul, s-ar fi intors din drum... 
Dar cand suntem atat de intelepti incat sa facem dupa cum simtim in adanc?

Agatat de oglinda retrovizoare, micul nod marinaresc, pus de el in chip de port-bonheur, se balansa cinic, intr-un ritm dracesc, intocmai unei spanzuratori.
Parul i se ridica pe ceafa si un frison o strabatu din cap pana-n picioare, in timp ce masina cobora, incercand parca sa o scoata din vinetiul acaparator al cerului.



Se simti din nou singura, atat de singura si de neputincioasa,
pierduta in imensitatea de verde, de stanci, de apa si de cer trist...

Si, inainte de a decide daca era cazul sa se intoarca din drum, se intreba daca nu cumva ce simtea nu era decat trairea scriitoarei care intra in admosfera unui nou roman. 

Si totusi, daca era viata insasi care o punea sa traiasca ceea ce imaginase in multe randuri in cartile ei?


Din "Povesti nordice"

duminică, 19 aprilie 2020

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 36



HRISTOS A INVIAT!


Da! Hristos a inviat!
Daca cu adevarat a inviat inseamna ca nimic nu este pierdut!
Lumina s-a aprins chiar daca nu a venit cu avionul de la Ierusalim!

In casele noastre, pecetluite azi precum Arca lui Noe, patrunde lumina Lui trecand si prin usile incuiate, asa cum a intrat El Insusi in casa in care apostoii Sai se adunasera, nestiind incotro sa o apuce.


Din cand in cand ne face bine sa ne mai intrebam cat Il iubim, daca Il iubim, cat Il simtim, daca Il simtim!
Azi preotii au savarsit Liturghia singuri in Biserica. 
Dar nu erau singuri caci erau cu ei alte mii de suflete, tot atatea biserici! 
Minunat ca au facut-o si ca Sfanta Liturghie nu s-a oprit!
Cine traieste in Hristos se impartaseste si din Cuvant si in inimile celor ce-L iubesc arde mereu candela credintei!

Nimic nu este pierdut! 
Totul este sa nu ne lasam noi pierduti intre cuvintele si apucaturile lumii secularizate!

Daca cumva ati avut lacrimi in ochi, stergeti-le si bucurati-va caci Hristos a Inviat ca sa traim si sa ne veselim in Domnul!

vineri, 17 aprilie 2020

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 34

RASPUNS COMENTARIILOR

  • Vero - cu mare drag ma gandesc la tine si iti doresc si eu SARBATORI PASCALE BINECUVANTATE!
  • Laura - ma bucur si iti doresc un SFINTELE PASTI cu tihna!
  • Suzana - si eu cred ca e un timp al cernerii, timp de reflectie, de venire in fire! SFINTE SARBATORI CU PACE!

marți, 14 aprilie 2020

CU GANDUL LA VERO... IN ZIUA 31 DE CARANTINA


Am zis ca trag obloanele blogului in aceasta saptamana dar... citind comentariul Laurei si al lui Vero mi-am zis sa pun aici, ca raspuns, fragmente dintr-un interviu luat lui Andrei Găitănaru de catre E. Istodor,  interviu gasit azi pe hotnews.ro -  il socotesc foarte bun pentru zilele astea ! 
Asta... ca sa lacrimam impreuna, Vero! 😢

Banuiesc ca multi "rasfoiesc" net ul si l-au citit deja dar, cine stie, poate sunt si din aceia care cauta alte lucruri... si l-au scapat din vedere.

Este incurajator pentru cei care cauta putere  spre a intelege felul diferit in care suntem nevoiti sa traim in aceste zile cand trebuie sa ne descoperim pe noi insine, privind la cei din jur, ascultandu-i, regretand, cum mi se intampla mie, ca nu putem fi mai buni, ca nu avem mai multe idei salvatoare !  

Mai jos sunt fragmente... Întregul dialog cu Andrei Găitănaru il gasiti aici  https://youtu.be/v73xsz0c0vE. Merita!
 
Reporter: De ce ne-a dat Dumnezeu să îndurăm (asta)?
Andrei Găitănaru: Sincer, nu cred că ne-a dat Dumnezeu. Nu sunt în tabăra asta. Dumnezeu poate a permis să se întâmple asta. Noi ne-o facem cu mâna noastră, iar prezența Lui întârzie răul să se întâmple. Mi e greu să vorbesc eu în numele Lui. Dar Sfinții Părinți spun că Dumnezeu lasă să se întâmple anumite lucruri, dar nu din pedeapsă. Nicio pedeapsă nu exista aici, pedagogia divină nu conține pedeapsă. Există în schimb vindecare, terapie. Ne dezmeticit când ne lovește suferința. Poate ispita binelui sau stării de bine e foarte grea, pentru că uităm, uităm inclusiv pe noi înșine când ne e bine. Și acum pare că trebuie să schimbi cumva. A fost puși sub cheie de natură, de natura pe care am abuzat-o. Uite cât de puțin îi trebuie naturii ca să respire. Nu mă refer la a nu merge la muncă. Mă refer mai degrabă la faptul că ne lăsăm mașinile acasă. Atât. Și natura se schimbă în bine.

Ce ne facem? Nu mai mergem la biserică. R. Biserica asta de care vorbeȘti este în sufletele noastre. Biserica din interiorul sufletului tău. Este o mare minune. Dacă nu există biserica asta din suflet, în care tu să te închini, tu să-l vezi pe Dumnezeu, biserica-clădire n-o mai înțelegi în toată semnificația ei.
Luăm lumină de la chibrit.
Eu o să fac așa: o să sting toate luminile în casă. Scot wifi din priză. Nimic să nu zornăie, să nu miȘte Și o să aprind de la un chibrit o candelă. și de acolo o să luăm lumina și o să zic eu: veniți să luați Lumină.
 

Nu e pacatos (pacat)?
R Gestul asta nu e deloc păcătos, e cât se poate de canonic. Luăm lumină! Este un gest simbolic care produce realitate în interiorul nostru. Și noi avem nevoie de simboluri. Avem nevoie de foarte multe-multe simboluri. Pentru că modificări realități în noi. Se nasc realități noi. În cazul acesta putem fără probleme să luăm lumină de la candela noastră, de acasă, ba chiar este că este ceva foarte frumos aici în această recluziune. În această proprie inferioritate. Ne luăm lumină, în casa noastră, în sufletul nostru. Nu mai putem bifa mersul la biserică. Luăm lumină, hai să ne îndopăm. Acum, nu se mai poate. E de acasă. E bine să ți fie dor. Și să-ți dai seama de ce ai nevoie. Biserica, în tradiția Sfinților Părinți, este icoana. este o icoană. Icoană a bisericii din sufletul omului Și o icoană a bisericii împărătești, cerești. E un intermediar între cele două. Partea proastă e că noi nu le mai avem nici pe unele, nici pe celelalte. Nici biserica cerească nu prea suntem conștienți de ea. Nici biserica din interiorul sufletului nu prea Știm de ea. Nu e o problemă pe de altă parte că o să zicem atât de mare că nu primim lumină și nu ne împărtășim. Spune un arhimandrit care trăiește la Essex în obștea Sfântului Sofronie Saharov. Spune pe bună dreptate. Orice Liturghie este pascală, este înviere. În orice liturghie. Ce se întâmplă este răstignirea și moartea și învierea Lui Dumnezeu, cu lumină pascală cu tot. Ori ar fi bine să ne amintim asta. Că de fapt în fiecare Sfântă Liturghie avem tot, totul se recapitulează acolo. Nu cred că trebuie să facem anul acesta act de mărturisire în cazul ăsta. Nu este vorba despre o interzicere a credinței noastre, o punere sub lacăt. E doar o situație critică prin care întreaga societate trece, vom trece împreună cu toții. Și sperăm să fi învățat la finalul ei niște lucruri. De asta mi e cel mai teamă, și în cazul meu. Sper să rămân cu lucrurile pe care le am agonisit, câteva lucruri din aceste momente. Cel mai simplu este să mă întorc la felul în care trăiam înainte.


Lumina ta va veni nu de la Ierusalim cu avionul, ci de la chibrit.
Da. Te-ai întrebat oare cum a putut creștinismul să supraviețuiască timp de o mie nouă sute de ani până acum?


Ești psihoterapeut. De ce ți-e frică?
R E foarte important să fiu în contact cu mine și cu fricile mele. Uneori tinzi, când ești mai concentrat asupra celuilalt, să nu te vezi neapărat atât de bine pe tine. Asta în timpul întâlnirii de terapie, dar vine un moment în zi în care oricum ajungi să te simți pe tine, ca om. Te poți trezi că ți e teamă de moarte. Nu ne putem ascunde de această frică, ca s-o depășim trebuie să ne confruntăm cu ea. Teama de control, că nu mai pot face ce vreau eu, cum vreau, când vreau. Asta înseamnă că mă simt îngrădit în drumul dezvoltării mele, al libertății mele. O altă angoasă? De instabilitate. Aș vrea să mi setez viața într un fel. Să Știu că luna viitoare poate apuc să mă duc la munte, că poate apuc să ies în parc. Mi e dor de stat în natură. Aș vrea să-mi pot spune că nu știu ce voi face la vară sau la toamnă. Și nu pot. Nu pot să-mi setez viața așa cum eram obișnuit să o fac, chit că nu reușeam să-mi ating toate obiectivele. Acum brusc e mai complicat. Sunt obligat să trăiesc numai în prezent. Este partea bună a crizei de acum. Trăiesc concentrat pe aici Și acum. Evident îmi fac planuri. Vine PaȘtele, nu? Totul stă sub semnul imprevizibilului și cumva trebuie să mă obișnuiesc cu ideea asta. Să stau cu mine cel de acum. Mă vizitez mai mult pe mine cel de acum. Nu pe cel care va fi.

Nu e înspăimântător acest prezent continuu?
R Orice neobisnuit este într-o măsură înspăimântător, îți dă un disconfort. bine și ce neobișnuit este într o anumită măsură înspăimântător îți dă un mic disconfort. Îi spuneam duhovnicului meu: "Părinte am o idee, să facem aia si aia." El zâmbea: "Stai să vedem. Mâine murim." Cu alte cuvinte ai răbdare! Sigur, ne propunem ceva să facem, țintim, avem obiective, dar hai să fim atenți la noi cei de acum. La cum ne trăim viața în prezent, la ce simțim, la ce ne dorim. Un exercițiu foarte bun este între a distinge ce vrei, fără să faci ceva în privința acestui "ce vrei". În ultimele zile, în ultima perioadă, am interacționat cu mai mulți oameni care nu aveau nici măcar exercițiul de as spune ce vor. Repet fără a lua o decizie în privința lui ce vreau. Vreau să mă duc la munte. Vreau asta, îmi doresc foarte mult să o duc la munte. Pot să mă duc la munte? Asta e altă întrebare. De multe ori, pentru că ne e teamă, pentru că ne este greu, nici măcar nu ne mai spunem ce vrem, nu ne mai mărturisim ce vrem noi de fapt. 

 Ce rost are aceasta să elucideze în bine ce vrei. Când ști ce vrei înseamnă într-o anumită măsură mai bine cine eȘti. A nu te preface că vrei ceva sau că nu vrei ceva. A TE PREFACE înseamnă a te ascunde după o mască. Masca convențiilor sociale, masca așteptărilor părinților ori masca ambițiilor personale. Dar tu nu ai timp să-ți spui asta. Jumătate de viață galopezi cu masca asta. Iar după ce ai tot ce crezi că ți-ai dorit, îți spui că nu eȘti fericit cu ce ai, Domle, chiar asta vreau? Parcă nu e bine. Parcă mai e ceva și atunci după ce aparent ți a atins obiectivele astea ajungi să îți dai seama că nu te ai vizitat că nu ai stat cu tine să te întrebi despre ce vrei.
Se cumpără saci de făină. De mălai. Tone de hârtie igienică. Asta este relația cu necunoscutul. Alimentația ține de instinctul nostru de conservare. Când auzi că e un pericol prin preajma, ce faci? Măcar să fii prevăzător. Sunt mai multe variante de adaptare, de confruntare cu o situație periculoasă. Poți să o negi. Nu se întâmplă nimic. Dar poziția asta este riscantă. Cea mai relaxată situație este că dacă se întâmplă ceva rău, tu să fii pregătit. Până și relația cu corpul e alta pe vremea asta. Când ești copleșit de frică, sistemul imunitar scade de pildă. Varianta cea mai potrivită este asta a echilibrului. Prevăzător. Dar echilibrul, aceea prevedere ține iarăsi de vizitarea prealabilă a sinelui. Cum ai reacționat personal? M-am adaptat treptat. Era o seară, aveam de cumpărat niște lucruri. Și am cumpărat câteva lucruri în plus. Apoi, mi-am propus să urmăresc cu mai multă atenție știrile, să văd ce se întâmplă. Au fost seri în care m-am mai speriat. Se întâmplă când esti obosit. Nu mai esti atât de puternic, nu mai ai aceeasi capacitate de a procesa informația, esti permeabil față de emoția colectivă. O oboseală vine si din contaminarea de pe rețelele sociale. Se transmite multă emoție colectivă, inclusiv pentru că ai mulți oameni care sunt alarmați și scriu din acea poziție. Apoi mai ești și tu propriu zis. Tu recepționezi mesajul si ai loc să proiectezi. Ca atare tu nu vezi poziția, starea celuilalt, nu citești corect emoția lui, nu ghicești cele scrise mai mult de propria ta stare. Poate că dacă te vezi față-n față cu omul respectiv altfel stau lucrurile, dar asa esti tu cu starea ta si cu o stare alarmistă venită de la celălalt. De multe ori, contribuim și noi cu emoția noastră la cea colectivă. Este un bulgăre mare care tot crește crește crește din fața căruia trebuie să te retragi literalmente. Ori, oare când conștientizăm că am fost prinsi sub acest bulgăre? M-am prins și eu de vreo câteva ori. Și atunci mi-am făcut un reflex să citesc dimineața pe Hotnews. A fost? N-a fost? Mai arunc o privire seara. Eu nu mai stau să citesc articole, analize. Mi am dat seama că lumea nu se schimbă în bine dacă eu citesc mai mult. OK am înțeles cam ce am de făcut, să mă protejez, să port mască, să fiu atent, să mă spăl mai des. Nu devin acum expert în virus. Lumea nu devine mai bună mai repede. Am mâncat de toate. Am consumat tot ce n-am visat o viață. Icrele de manciuria, somonul sunt nimicuri. Stomacul e plin de haleală de lux. Consumăm extravagant și excentric. Da. Iată că Magic nu am ieșit din coronavirus. Ne-am dat singuri o compensație. E ceva de felul ăsta, adică avem nevoie de alinare, suntem speriați, ne e greu. Multe lucruri nu prea putem să facem. Să te plimbi, nu. Aia nu, aia nu. este ca atunci când în perioadele stresante, fără coronavirus, ne duceam la frigider sau ne cumpărăm ceva de mâncare, desi stiam că vor regreta. Ori, asta s-a întâmplat. Problema nu este mâncarea propriu-zisă. Cel mai grav este momentul în care ne invadează anxietatea. Acum ne oferim într un fel o alinare, știm pe ce butoane să apăsăm, ce răspuns primim. Apoi, un moment intermediar dar la fel de dăunător este cel al dependențelor, care pot duce la boli, modificări fizice sau psihice. 


Tu?
R. Eu nu sunt poate foarte relevant pentru țara asta pentru că eu încerc să astâmpăr foamea pur și simplu cu un colț de pâine în ulei de măsline și puțină sare. Face minuni. De gătit găteste soția mea. Gătește foarte bine, ea este în stare să gătească trei lucruri foarte bune în același timp. 


Ultima dată ce ți-a gătit?
R Ce am adus de la piață. Supă foarte bună cu lobodă și leurdă si orez cu toate frunzele găsite prin piață. A fost un succes! Pentru că s-au bucurat si copiii de mâncarea asta de post.

Copii! Copii!
R Uite eu de pildă în perioada asta am început să desenez. Întâmplarea face că am doi copii la liceu la Tonitza, iar cea mică Sânziana și ea probabil că le va călca pe urme. Ori mă uit la lucrările copiilor mei, am rămas cu gura căscată. Și m-am flambat. Mi-am adus aminte de plăcerea pe care o aveam în copilărie, când desenam. Și m-am apucat și eu. E întrecere cu copiii.

Ce mai faci?
R Eu cânt la caval. Am descoperit că si asta mă bucură. Improvizez. Gresesc, mă enervez. Aveam un vecin saxofonist Și tot ascultându-l mi-am dat seama că asta e repetiția. Gresesti, o iei de la capăt. trebuie să ai răbdare să lucrezi cu sunetul și cu propria ta interioritate.

Cu pustimea?
R Ieșim afară în ultima vreme, în sensul că eu o aleg, ei se plimbă cu bicicletă. Avem filme pe care le vedem împreună. Am căutat pe harduri vechi. Și am găsit Fantasia 2000. Și ne-am bucurat cu toții de film. E o minunăție o bijuterie.

Încerc cumva să găsesc să regăsesc lucruri pe care le am mai văzut. Pe care le uitasem. Dacă au chef copiii mă însoțesc. poate aud mai des întrebări: ce-au zis aici, ce e acolo? Nu țin uneori pasul cu narațiunea care iese din obișnuința vizuală. dar se uită cu mine. Când nu se uită, nu se uită. Nu-i o problemă. Cum văd ei toată povestea asta? Îi afectează faptul că nu mai pot socializa față în față, nu se mai pot vedea. Se simte asta. Suplinesc cu WhatsApp mult. Dar de fapt nu mult. Doar atunci când se mai aprinde câte o discuție pe un grup. Nu-i ceva constant. Au nevoie de o așezare. Am avut cumva grijă să le facem un program care să presupună o anumită ritmicitate. Își fac temele în timpul zilei, apoi își mai ocupă timpul cu partea artistică desenează, pictează...


duminică, 12 aprilie 2020

JURNAL DE CARANTINA - ZIUA 29


IATA CA MI S-A INGADUIT O NOUA ZI!

Nu ma plang de carantina ci ma bucur ca pot admira in tihna creatia! Nestapanita, natura se desfata in lipsa noastra, fiind evident cat rau ii faceam! 


Este zi de praznic! Un praznic special, caci ramurile, pe care alta data le aduceam de la biserica, ni le luam singuri, sperand sa ni le sfinteasca Domnul care este pretutindeni!




Pentru catolicii francezi azi este ziua de Pasti. Nici ei nu au putut merge la biserica!
Nu prea am observat vreo traditie culinara de Paste in afara ciocolatei care nu poate lipsi de pe masa in aceasta zi!
Imaginatia gastronomica a fancezilor este nestapanita! 
Copiii vor cauta asadar in gradina ouale de ciocolata ale carantinei😂




Noi locuim intr-un cartier de catolici paracticanti. Cartierul are si un cont WhatsApp. Si nu va spun ce activitate au in aceste zile de carantina! O efervascenta caritabila care ma face sa ma rusinez! 

Am remarcat si cu alte ocazii egoismul nostru duhovnicesc. E mult de discutat despre asta si nu se poate spune ca este un subiect care ne face placere. Dar nu vreau sa critic ci doar sa va spun ceva mult mai elocvent.

In casa vecina cu noi locuieste o pereche de octogenari canadieni, veniti de muulti ani in Franta, pe vremea cand copiii lor voiau sa  imbratiseze o cariera muzicala (ceea ce s-a si intamplat). 
Doamna duce pe picioare de vreo 5 ani un cancer de pancreas, in timp ce domnul pare sa aiba tot mai vizibile semne de Altzheimer. Carantina i-a prins singuri. Primaria se ocupa de nevoile lor legate de aprovizionare si in rest ... se descurca.

O casa mai in colo locuieste o doamna - septuagenara - singura, de vreun an, de cand a ramas vaduva. Are 5 copii si 14 nepoti! In fiecare vacanta ( adica o data la 6 saptamani) casa i se umple cu copii dar, avand in vedere situatia actuala, cand nepotii trebuie sa stea departe de bunici, e singura si ea.

Astazi doamna aceasta si familia de octogenari si-au tras fiecare masa din curte langa gardul care ii desparte si... au servit dejunul pascal impreuna! Din motive de securitate sanitara nu au mancat decat propriile preparate dar au baut un pahar impreuna si... nu au petrecut Pastele singuri!

Stiu exact ca nu sunt prieteni ci pur si simplu vecini!


Am gasit acest gest atat de frumos! Si recunosc ca nu m-as fi gandit la asa ceva!
Nu am poate obiceiul de a imparti momentele de sarbatoare decat cu ai mei!

Sper ca rugaciunile mele din zilele acestea speciale, in care am putut privi lucrurile si din alt unghi, sa imi dea sansa de a schimba cate ceva...de a indrepta din neputintele mele.

Florii binecuvantate!