Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 6 aprilie 2019

MAGIA unei PRIMAVERI

Viata in orasele mari se duce cu detasare vizibila fata de cei din jur. Cand esti nefericit observi ca nimanui nu-i pasa, ca totul se misca in virtutea unei inertii bizare.
Trecem cel putin nepasatori unii pe langa altii, umblam ca niste naluci, fara interes, prea concentrati sa ne traim viata proprie, acaparati de griji si de frici, adesea induse artificial.

Desigur, exista oameni fericiti si in marile aglomerari urbane dar este atata risipa de energie incat bucuria se consuma repede si, pentru lucrurile adevarate, ramane uneori prea putin...

Astea fiind zise, strada asta, aglomerata si aparent nepasatoare, 
iti poate da lectii, iti poate face dezvaluiri, te poate nauci, te poate trezi si chiar surprinde.
Daca ai "noroc", poti trai si in viteza metropolei, pe langa toate neajunsurile,  experiente deosebite, poti avea ocazia sa dezlegi mesaje nestiute, sa descoperi dureri ori fericiri majore, sa intelegi ce iti era de neinteles.

O privire trecatoare, pe care sa nu mai reusesti sa o uiti, te poate smeri, fiind sursa unei revelatii menite sa te conduca spre un adevar cautat.

Personal, ma simt uneori ispitita sa simt, sa descifrez, starile, gandurile intiparite in ochii si pe fetele trecatorilor...
Mi se intampla chiar sa fac ceva ce numai in orasele mari poti face:  trec prin multime atenta, ciulind urechile, incercand sa surprind franturi de dialoguri... Atunci mintea mea parca are acces si la altceva decat la cele ce ma privesc, ies din ale mele iar sufletul simte si uneori tresalta chiar pentru niste necunoscuti... Este foarte interesant!
Atunci cand ma opresc la semafor ii insotesc cu privirea pe pietonii ce-mi trec prin fata si uneori am senzatia ca le stiu povestile, obiceiurile, ca stiu de unde vin, ce au facut cu o noapte inainte ... Si atunci fie ma bucur pentru ei, fie ma infior!
Nu stiu cat este telepatie ori imaginatie schizoida in asta dar exercitiul acestei dedublari senzoriale ma face sa ma simt parte a cetatii.

In "bagajul" meu, pe langa atatea si atatea lectii primite, se gasesc si astfel de intalniri de o clipa, priviri scurte pe care nu le-am uitat, care m-au fulgerat pur si simplu, care m-au dojenit mult mai mult decat mi-au zambit ori m-au admirat!


Bucuresti, anii '80.

Era o zi senina de martie.
Cerul, perfect senin, lasa libertate deplina soarelui sa scoata primavara din captivitate. Vantul bland purta in el aroma verdelui ce abia astepta sa tasneasca prin toti porii naturii, dupa o iarna urata, grea, cu frig aspru, multa zapada si... mult prea multe lipsuri.

Desi era inca posibil sa mai ninga,  se simtea ca iarna si-a pierdut puterea si, molipsita de efervescenta naturii, isi lasa si ea fluturii din stomac sa o bantuie!
Indragostita, mereu indragostita de omul ei, abia astepta sa ajunga acasa, sa imparta cu el bucuria acelui debut de martie.
Era asa de vesela si de nerabdatoare, atat de ametita de miresmele primaverii si de sentimente proprii, incat aproape ca sughita, chicotind fericita.

La volanul micutei sale masini, incantata de senin si de "fluturii" ei, isi dadu frau liber fericirii, fredonand impreuna cu Stevie Wonder slagarul acelor zile.
- I Just Called To Say I Love You ...

Culoarea rosie a semaforului o oprit in intersectia mare, unde razele necrutatoare ale soarelui lasau la vedere toate mizeriile sfarsitului acelei ierni triste, gonita in viteza de o primavara timpurie.

In fata ei se derula o secventa de viata in contrast izbitor cu starea ei sufleteasca.
Oameni, cu fete triste si haine ponosite, traversau in graba si in dezordine, privind in jos, adesea imbrancindu-se, purtand in maini pungi de plastic, jigarite de prea multe utilizari.
Ca sa poata trece pe celalalt trotuar, nu aveau alta varianta decat sa intre cu incaltarile in sosul negru si gros de zapada topita si noroi, si nimeni nu parea sa fie jenat de asta.

Se uita inmarmurita la multimea care defila in fata ei, de parca cazuse din cer si nu mai vazuse niciodata o asemenea scena; zambetul de pe fata i se stergea treptat, in ritmul trecerii pietonilor.

Pentru o fractiune de secunda privirea i s-a incrucisat cu cea a unei femei.
Adusa de spate, cu incaltamintea uda si murdara, parea sa aiba mainile nefiresc de lungi sub greutatea plaselor oribile pe care le purta. De sub caciula, mult prea mare si prea groasa, o privi cu ranchiuna nedisimulata. 
O clipa, doar atat!

O auzi parca strigandu-i: "Hei, tu, asta, care esti in masina, ce te uiti la mine? Se vede cat de colo ca habar n-ai ce indur eu!" ...
Fulgerele din ochii femeii o facura sa se simta vinovata. Fericirea ei primavaratica nu putu face fata acelui asalt de ura amestecata cu durere si deznadejde care navali peste ea!

Desigur ca stia! Stia si ea cum e ca, dupa ore de stat la cozi, uda la picioare, sa vii acasa unde foarte posibil nu gaseai nici lumina, nici gaze, iar la robinet ... nici strop de apa calda!

Evident ca privind asa lucrurile era greu sa mai zambesti si sa fredonezi cantece americane de top!
Stia si traia si ea toate aceste neajunsuri ca toate romancele acelui timp. Putea intelege deci zbuciumul acelei femei, care nu era nici cersetoare, nici alcoolica, ci o femeie ca toate femeile! Traia doar si ea in acelas oras, in aceeasi tara si in aceeasi epoca!
Cu toate astea... s-a rusinat, evitandu-i brusc privirea. Culoarea semaforului s-a schimbat, femeia si-a vazut de ale ei, iar ea, cu ochii impaienjeniti de lacrimi, a demarat usor, atenta sa nu improaste cumva cu noroi vreun trecator.
Toata magia acelei zile de primavara insa se risipi si, asemenea noroiului de la rigole, i se inegri si ei sufletul.

Ajunse acasa posomorata.
Sotul ei o astepta in capul scarilor, fericit ca o vede, si o
cuprinse in brate, invaluind-o cu energia iubirii lui.

Povestindu-i motivul tristetii, ghemuita in bratele lui, incepu sa inteleaga.
In realitate femeia aceea avea dreptate sa o deteste caci ea... chiar nu aveam habar!
Nu faptul ca avea o masina - si, in acea zi, in rezervor un pic de benzina - facea diferenta intre ele (desi nici asta nu era de neglijat!).
Ceea ce le deosebea cu adevarat era ... dragostea!
Realiza ca pe fata femeii vazuse mai curand lipsa iubirii
decat nefericirea vietii cotidiene!


Dragostea te salveaza, iti da energie, indulceste orice suparare, iti este sprijin, te ajuta sa treci peste orice!
Si ea, gratie iubirii, traia timpurile acelea cu zambetul pe buze, fara furie, fara indarjire, fericita sa gaseasca solutii, straduindu-se sa nu rateze ... viata!

Intalnirea aceea vizuala de o clipa, dincolo de rusinea simtita, avu darul de a o face sa inteleaga cat era de bogata!
Era binecuvantata si abia atunci aflase!
Fara privirea aceea care o pusese la colt, ar fi considerat ca fericirea pe care o traia era ceva absolut normal, ca i se cuvenea.

Simti atunci ca ii datora acelei femei recunostinta si chiar o rugaciune caci, biciuind-o cu ochii, in micul ei univers adusese un strop de smerenie.

Cand te gandesti ca toata aceasta descoperire s-a datorat unei singure priviri... rautacioase, parca iti vine sa fii mai ingaduitor!

Magica primavara, nu-i asa?