Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 27 martie 2019

"MUZICA ESTE UN RASPUNS LA O INTREBARE NEPUSA"

IAR DRAGOSTEA ESTE EA INSASI MUZICA VIETII


Am avut o colega de care m-am atasat intr-o zi in care ne-am aflat amandoua martore ale unui grav accident, in urma caruia soferul,  internat in spitalul unde lucram atunci amandoua, scapase, din fericire, doar cu un picior rupt si o dezlipire de retina.
Intamplarea aceea insa ne-a apropiat.

Fiica ei era studenta la conservator  si muncea din greu sa strabata drumul,  deloc usor, al unei soprane de coloratura.
Erau vremuri grele, in care arta in general era greu de practicat. De exemplu, ca sa intri la Conservator, te luptai cu vreo 200 de candidate pentru un loc la clasa de canto/soprana,  un loc pentru mezzo cu alte 200 de concurente si asa mai departe...
Pe atunci era aproape de necrezut ca o fetisoara, dintr-un cartier marginas al Bucurestiului, crescuta intr-o familie fara nici o aplecare spre muzica, fara pile, relatii si bani, sa spere, in ciuda faptului ca avea talent, sa ajunga altceva decat, eventual, o voce anonima intr-un cor.

Pentru sustinerea examenului de diploma, Adina, caci asa o chema, urma sa cante intr-un spectacol cu public. 
Pentru simpatia pe care mi-o purta mama ei, m-am numarat si eu printre invitati.

Era sfarsit de iarna si o vreme deprimanta, cu munti, inca netopiti, de zapada innegrita pe trotuate, si un noroi dens la rigole. Se circula greu, era inca ger - si afara si in casele noastre, ca sa nu mai vorbim de salile de spectacol!
Chinuindu-ma sa conduc prin balti si printre troiene, am ajuns la Conservator destul de enervata si lipsita de chef.
In sala de spectacol, unde se tinea examenul absolventilor clasei D.nei Georgeta Stoleriu, era un frig sinistru, ceea ce nu avu darul sa imi schimbe starea!
Mi-am gasit un loc dar nu am indraznit sa imi scot paltonul.
Gandul mi-a zburat la bietele absolvente, care erau nevoite sa faca vocalize in acea admosfera glaciala, riscand sa-si puna in pericol nu numai diploma dar si coardele vocale, viitorul insusi!
M-am cuibarit in scaunul uzat, cautand sa imi alung gandurile, "reci" si ele.
Cand am reusit sa imi revin, dupa aventurile drumului, si sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu imi voi putea scoate paltonul, colega mea si mama artistei in devenire, veni sa imi ceara ajutorul. 

Am insotit-o imediat  in culise unde era si mai frig decat in sala! Acolo, un curent venit de nu stiu unde, te facea sa te simti ca afara, daca nu chiar si mai si!

Absolventele,  imbracate in rochile  grele si ponosite si nepotrivite siluetei lor, cu decolteuri prea adanci, tremurand si de frig si de emotie, faceau vocalize si beau ceai cald, invartindu-se in jurul unei mici aeroterme. Rudele roiau in jurul lor, incercand sa le mai ajusteze toaletele, sa le machieze  sau sa le aranjeze parul!

Adina isi incalzea si ea vocea. 
Cand ma vazu, pe chipul care i se lumina, inflorira doua gropite fermecatoare.
Nu semana cu mama ei, o femeie frumoasa dealtfel dar cu aliura de stapana de mosie. Adina purta o alta frumusete, mai picanta, mai cuceritoare.

Imi arata ingrijorata costumul pe care urma sa-l poarte.
Mult prea lunga pentru ea,  rochia de bal, vazuta de aproape, arata jalnic. Biata copila era disperata.
Am luat si eu o foarfeca si , spre disperarea fetei, i-am taiat poalele pentru a-i potrivi lungimea. Oricum nu era timp pentru alta operatie. Cu niste ace de par, m-am straduit sa-i fixez dantela, pe jumatate descusuta,  din jurul decolteului. Am calcat un pic jupa, i-am mai facut cateva retusuri la machiaj si, cand am privit-o, era pur si simplu superba!
Precaritatea rochiei avea sa treaca neobservata gratie frumusetii ei. 
Si apoi mai conteaza si cum porti  un vesmant, iar ea chiar avea clasa!
Dupa ce am terminat cu micile improvizatii, sperand si in ridicarea moralului, privirea ei m-a invaluit cu o recunostinta muta dar pretioasa! I-am strans mainile inghetate, deopotriva de frig si de frica, am imbratisat-o si, urandu-i succes, am plecat in sala.

Eram déjà incalzita de graba cu care a trebuit sa ma descurc pentru a-i fi de folos viitoarei artiste, si, cum rezultatul il consideram satisfacator... m-am reasezat, relaxata de data asta, la locul meu, de unde am urmarit evolutia absolventelor.

A venit si randul Adinei. Cu o distinctie demna de o mare artista, inainta parca plutind, abia atingand podeaua scenei. Era evident ca intrase in rol inca inainte sa inceapa primele acorduri de pian.
Adina urma sa interpreteze aria Violetei din Traviata.
Desi o cunosteam, nu o auzisem niciodata cantand. Bucuria si emotia ma coplesira imediat! Vocea ei, neasteptat de sigura, ma surprindea cu fiecare masura. 

In timp ce interpreta aria binecunoscuta, gesturile ei erau acelea ale unei mari artiste, reusind sa isi moduleze glasul fara efort, sporind, cu miscarea trupului ei proaspat, ceea ce muzica si cuvintele voiau sa transmita. Emotia ii disparuse. Paharul ieftin din recuzita, pe care il tinea in mana cu o gratie desavarsita, parea si el adevarat si pretios! Nici un gest in plus, nici unul in minus! Eram cucerita!

Am intors capul, cautand-o in sala pe colega mea, dornica sa impart cu ea mandria pe care, cu siguranta, o simtea.
In spatele acelei arii, minunat interpretate pe scena, stiam ca era, pe langa talentul si munca Adinei,  sacrificiul enorm al mamei ei, o femeie  curajoasa si demna, care isi crescuse fata  renuntand la propria ei persoana, pentru a o insoti cu abnegatie pe drumul... unui vis!

Si atunci, nu stiu cum, in intunericul salii, doua flacari izvorate din ochii unui tanar, mi-au atras atentia.
Privirea lui era o serenada. Nu stiam cine este dar nu era nici un dubiu ca era nebun de iubire pentru interpreta care tocmai evoluase pe scena.

Adina isi incheie aria si se retrase in culise. Triumfase si asta stia si ea. Intreaga ei fiinta radia! Pentru o clipa privirile celor doi se intalnira si mie mi se paru ca toata sala se lumina!

Dupa ce absolventele si-au sustinut examenul, au iesit toate la rampa, impreuna cu profesoara lor, sa culeaga aplauzele noastre, meritate cu prisosinta!

Atunci, tanarul indragostit, se apropie de scena, purtand in brate un imens buchet de trandafiri rosii, ei insisi iesiti  parca dintr-o poveste de fictiune, daca e sa socotim epoca in care se intampla acest lucru! 
Magnetizat de privirile arzatoare ale Adinei,   ii intinse florile pe care ea le primi imbujorata si fericita. 
Pentru cateva clipe, schimbul acela de gesturi, un pic stangace, ezitante, dar si  indraznete, focul din privirile lor ... mi se paru un dialog muzical inedit, sublim, cantecul tineretii insasi, o muzica care era chiar un raspuns la o intrebare nepusa

Pentru ei sala se golise si primavara, care tocmai batea la usa, ii invaluia, imbratisand cu puterea ei sufletele lor ametite de dragoste.

Martora a acelei declaratii de iubire, fermecata si eu, am murmurat:
-  Doamne, cat sunt  de frumosi!

In drum spre casa, mi-am adus aminte de vorbele lui Tolstoï: "Nu frumuseţea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumuseţea."

Au trecut de atunci peste 30 de ani dar falfaiala de aripi a fluturilor care zburau atunci in jurul lor pot sa mi-o amintesc si azi.

Personal, inca nu am vazut in nici un film ceva asa de frumos, atat de emotionant, atat de  romantic, atat de ... adevarat!

Ce s-a intamplat cu iubirea lor... nu stiu.

A venit Revolutia si vietile noastre, ale tuturor, s-au bulversat.
Adina a avut sansa unor noi oportunitati pentru cariera sa - nesperate la vremea aceea. 
A devenit o artista adevarata, asa cum visase. 
Nu mai poarta, cu siguranta, costume uzate si canta pe scene renumite.

Ce s-a intamplat cu viata ei sentimentala... nici asta nu stiu. 

Adesea artistii sacrifica iubirea pentru cariera lor... Arta implica jertfa!
Sper insa sa-si fi gasit bucatica ei de fericire, care sa-i incalzeasca sufletul atunci cand cade cortina, cand, ostenita dupa spectacolul in care s-a investit, ramane epuizata si singura.

Oricare ar fi calea sentimentelor noastre, cand ni se intampla sa intalnim o astfel de iubire, in care cuvintele devin de prisos si chipurile ni se lumineaza, infrumusetandu-ne pe dinauntru si pe dinafara, ea ramane in noi la loc de taina, sa ne tina companie in momente de singuratate ori nostalgie...

Cand cade cortina vietii inevitabil vine ora bilantului.
Ce ai castigat, ce ai pierdut?

Alegerile ne apartin, dar fericiti sunt aceia care sunt in stare
sa afle, sa traiasca si sa pastreze o astfel de iubire! 



luni, 18 martie 2019

ANTICARUL DIN CENTRU

Cand m-am nascut eu, multe din bibliotecile personale fusesera deja arse, de frica raziilor, impartasind aceeasi soarta cu fotografiile de pe la nunti si botezuri, care, puteau sa coste ani de puscarie! 

Bunicul statuse cateva zile la Militie, din pricina unei poze de grup, facuta la o cumetrie, prin Baragan, in care aparea si un barbat ce purta camasa neagra, legionara. Desi nici macar nu-l cunostea pe insul mandru de tinuta lui,  a trebuit totusi sa treaca prin interogatorii si sa dea declaratii, cateva zile la rand, timp in care familia noastra a inebunit de spaima! 
Dupa acest eveniment, sora bunicii ii sfatui  pe ai mei sa arda si cartile, nu numai fotografiile - caci orice putea fi susceptibil, considerat "conspirativ" ori "dusmanos", chiar daca continutul cartilor nu avea nimic comun cu politica. 

Astfel si la noi s-au ars toate "corpurile delicte" in soba din bucatarie. 
Bunica imi povestea cum  s-au sufocat cu toti de caldura si de fumul care a impregnat casa cu un miros ce s-a pastrat luni in sir.  

In  cartierul copilariei mele, pe langa cateva dughene, scapate ca prin minune de nationalizare, intre simigerie si magazinul de palarii al domnisoarei Betty, se afla si o mica pravalie cu carti vechi. Acolo unii veneau sa vanda sau sa doneze carti, altii veneau sa cumpere.
Avand in vedere masacrul cartilor din vremea de debut a societatii comuniste, instaurate brutal in Romania, multi se intrebau cum de supravietuise acel anticariat.

Pe vremea mea, copiii umblau si singuri iar eu nu faceam exceptie;  mergeam adesea sa cumpar paine sau te miri ce alt ceva. Pe strada nu mi s-ar fi putut intampla nimic rau - lumea ne cunostea si chiar sa fi vrut eu, nu as fi putut scapa de vigilenta vecinilor, atenti la tot ce misca in cartier, care aveau grija sa-i raporteze bunicii pana si felul in care mergeam!

Dupa ce cumparam ce aveam de cumparat, ma faceam uitata in fata vitrinelor. Panglicile expuse de Dra Betty ma fascinau, savarinele simigeriei, care dispareau cu viteza sub ochii mei pofticiosi, ma imbiau, dar si cartile expuse de Dl. Oberth, anticarul ma tinaeu blocata minute in sir.
De cum  am invatat sa citesc, buchiseam indelung titlurile cartilor din vitrina mica si prafuita a anticariatului, imaginandu-mi cam ce s-ar fi putut ascunde, ca si poveste, in spatele lor. 
In memoria simturilor mele , care definesc ideea de "acasa", se gaseste si parfumul cartilor vechi, parfum pe care il simteam ori de cate ori zaboveam in fata acelei vitrinei, privind cartile  asezate acolo anume pentru pasionati. 

Spre deosebire de D.ra Betty,  desi era un om spilcuit, Dl Oberth, anticarul, nu se prea omora cu stersul geamului vitrinei, dar nu uita niciodata sa schimbe cartile expuse,  ispitind astfel trecatorii.

Cred ca eram prin clasa a VII.a, cand D.na Stoleriu, profesoara mea de romana, ne-a spus ca vrea sa faca un club de lectura. La vremea aceea nu pot spune ca ma pasiona cititul dar ideea mi s-a parut provocatoare asa ca m-am inscris si eu.

Pentru prima intrunire a clubului tema a fost: "Cartea de pe noptiera". 
Cu alte cuvinte ce carte citeam in acel moment. 
Atunci... m-a cuprins panica, caci, pe noptiera mea, nu era nici o carte. 
Ce figura aveam sa fac? Ce aveam sa spun? 
Citisem, evident, cateva carti, dar nimic in afara programei, asa ca nu puteam nici macar sa inventez ceva ca sa scap de rusine.
Si ideea salvatoare a fost Dl Oberth, anticarul.

Astfel, cu cativa lei in buzunarul sortuletului de scoala, infrangandu-mi stanjeneala, am intrat prima oara in acel anticariat.


Magazinul parea mic doar din pricina vitrinei, el fiind lung, avand chiar o alta iesire in strada paralela cu cea principala.
Praful vitrinei nu parea sa existe si inauntru si, desi, cartile erau multe si vechi, totul parea impecabil. Volumele erau aranjate pe toata inaltimea peretilor, cam cat doua etaje de casa, accesul la rafturile cu carti facandu-se cu ajutorul a doua scari, absolut fascinante, cu roti si scripeti, care glisau si se inaltau  pe toata lungimea si inaltimea celor doi pereti peraleli.

Totul era grandios, perfect si fermecator, invaluit intr-un parfum anume, acela pe care il simteam mereu pe cand treceam prin fata pravaliei.


Era asa de frumos, incat am trait instantaneu regretul  de a nu fi indraznit sa intru inauntru mai de mult. 

Nu am avut timp sa ma minunez  prea tare caci Dl Oberth  
ma aborda cu familiaritate si nu mica mi-a fost mirarea sa-l aud spunandu-mi pe nume. Stia chiar si cine era bunicul meu! Desigur il salutam mereu si eu, ca toata lumea, dar... ca el sa ma stie pe mine... mi s-a parut ceva extraordinar.

- Ce vant te aduce aici, Carmen ... seculare?

La vremea aceea nu stiam ca numele meu insemna ceva in latina , si, desi nu intelesesem cuvantul "seculare", incantata cum eram, am trecut cu gratie peste asocierea lui cu numele meu.

Ma privea cu  atata familiaritate incat toata teama imi disparu ca prin minune. In ochii lui zarii o licarire de  bucurie, ca si cum m-ar fi asteptat de mult si acum era fericit ca insfarsit putea sa ma primeasca.

In cateva cuvinte ii explicai cu sinceritate  care imi era nevoia si, pentru o clipa, mi se paru ca stia deja de ce am nevoie. 

Dl Oberth ma pofti sa iau loc la masa lunga si subtire, asezata exact in mijlocul magazinului, plina si ea de carti si reviste, si imi puse in fata o farfurie cu bucatele de rahat cu nuca. 

Ma intreba daca imi place sa citesc si ce anume citisem pana atunci. 
Instantaneu mi-am simtit obrajii arzand si desi spusesem la repezeala ca imi place sa citesc, batranul domn intelese indata ca inca nu mi se aprinsese scanteia lecturii.
Se scarpina in crestetul capului chel, isi ridica ochelarii rotunzi pe nas si isi roti ochii in jur.

- Trebuie sa gasim ceva... cum sa spun ... ceva fascinant. 

Merse in fundul magazinului, tragand dupa el scara cea minunata; se urca pe ea, scoase trei carticele si cobora fericit de parca gasise o comoara.

- Cred ca am gasit ceva care sa faca din tine o adevarata iubitoare ce carti .

Imi intinse  cartile cu coperti colorate si cotorul invelit in panza gri.

Ionel Teodoreanu  - "La Medeleni" ... 

In sinea mea eram un pic dezamagita: aveam de cititi nu una ci trei carti... dar eram bucuroasa ca puteam spune la scoala care este cartea de pe noptiera mea!

Dl Oberth nu mi-a luat nici un ban pe ele.

- Lasa, mi-a spus, vazand ca ma pregateam sa-i platesc; pastreaza banii pentru cartile pe care ai sa le cumperi dupa ce vei termina aceasta trilogie! Te voi avea sigur de clienta!

I-am multumit si, bucuroasa din cale afara, am fugit acasa dornica sa descopar cat mai repede povestea aflata intre filele cartilor. Si asa am indragit cititul!

Acele carti au devenit piatra de temelie nu numai a lecturilor mele ci si a bibliotecii pe care, de atunci, am inceput sa mi-o fac eu insami, cumparand carti din banii de buzunar, adesea castigati prin munca mea.

In pravalia dlui Oberth am intrat de atunci de sute de ori. Am cumparat multe carti vechi de acolo, spre disperarea bunicii care nu ma lasa sa le deschid pana cand nu le "parcurgea" ea cu fierul de calcat, fila cu fila, ca sa... "omoare microbii"! 

Dar anticarul nostru avea si carti noi, carti ce apareau in editii reduse, scapate oarecum de vigilenta cenzurii, si pe care le tinea sub tejghea, pentru cititorii preferati. Si va imaginati ca eram si eu intre acestia!

De la el am invatat cum sa asez cartile in biblioteca, cum sa le repertoriez.  Tot el m-a invatat cum sa le "reconditionez"  si, desigur, am aflat si ce insemna ... "Carmen Seculare"!

Anticariatul a disparut, asa cum a disparut intregul cartier, zdrobit de buldozere. D. Oberth a murit , ca si bunicul meu, de inima rea.
Dupa ce a chemat intreg cartierul pentru ca fiecare sa-si aleaga ce carti doreste, ce a ramas a dat fost... in vrac,  pe nimic, unui angrosist, care le-a transportat, puse de-a valma, intr-un camion vechi. Tot ce-l speria pe batranul anticar era faptul ca ele vor ajunge dejeuri reciclabile... 

Dar asta din fericire sau din nefericire... nu a putut afla pana in ceasul din urma.







joi, 14 martie 2019

ACORDURI DE FADO

Pentru ca e primavara si nu am mai scris aici de la Craciun, cu toata jena si scuzele de rigoare, repostez o poveste adevarata.


Julio iesi din cafeneaua in care, in ultimile saptamani, isi omora timpul.
Isi ridica gulerul hainei, ce mirosea puternic a tutun si, cu pas sovaielnic, cobora colina, varandu-si capul intre umeri.

Lisabona isi aprindea luminile. Un vant cald venea dinspre estuarul raului Tejo.

Primavara revigora fiecare fibra a orasului. Minunatii  arbori Jacarandas, isi purtau mandri crengile incarcate cu flori mov-albastrui, de curand inflorite, spre cerul vinetiu al serii, intr-o armonie perfecta de culori. 
Podul 25 Aprilie isi aprinsese déjà luminile, desi soarele inca nu-si adunase ultima raza de pe cele 7 coline.
Liftul Santa Justa, care isi strange cablurile pe mosor de mai bine de 100 de ani, fara intrerupere, urca lenes spre Bairro Alto.
Din strazile inguste, ce coborau colina, se auzeau acorduri de Fado. Proprietarii cafenelelor scosesera déjà pe trotuatele inguste mesele mici, decorate cu buchetele
de margaritar, asezate in vase minuscule. 

Mirosul acela de verde al primaverii, cu iz de mare, se amesteca intr-un fel familial cu aroma de cafea si peste proaspat prajit... Si asta ii reaminti de vremurile bune. 

Melancolia ii umezi ochii.
Dealtfel de la o vreme, mai precis de cand ramasese somer, era aproape depresiv. Zilnic isi cauta un serviciu pe care nu-l gasise inca. Era dispus sa se angajeze fie si pe post de muncitor necalificat insa... se izbea de aceeasi remarca: "Sunteti mult prea pregatit pentru noi, domnule!"

- La naiba. Vine deci Pastele! mormai pentru sine.
"Anul trecut... era altfel", gandi el. Da. Totul era altfel...
Christina era sanatoasa, iar el avea o slujba...
Acum... nici vorba de planuri de sarbatoare, de meniu 
pascal... 

Varul lui se oferise sa-l imprumute cu ceva bani, insa orice imprumut trebuia returnat, nu-i asa? Si acum... de unde? Avea déjà o datorie, facuta cu ocazia confirmarii fiului sau!
Conform traditiei, fusesera nevoiti sa faca o masa, dupa slujba de la biserica. Venise, bineinteles, toata familia... Nevasta lui pregatise bucate copioase, traditionale -  supa de varza si purcel de lapte la cuptor - dar si banii imprumutati pentru asta fusesera multi!
In fine, faptul era consumat. De unde avea sa-i dea? Asta doar Dumnezeu putea sti! 

Cobora strada, cu fata adumbrita, ascunsa de gulerul hainei... 
O coti spre stanga si o lua pe scarile ce scurtau drumul... 
Cu cat se apropia de casa... parca isi pierdea puterea.

Deschise usa incet, ca si cand ar fi protejat pe cineva care dormea. Stia insa ca Christina il astepta... Pe mica masuta din antreu zari un plic cu sigiliu.
"Ce o mai fi si asta", isi zise cu oarecare panica.
- Julio? Ai venit? auzi glasul stins al nevestii.
Raspunse , cautand un ton optimist; din nefericire  nu-i iesi decat ceva lamentabil.
Cu plicul in mana, se indrepta spre camera Christinei.
Parul ei negru, inca frumos, ii inconjura chipul, accentuindu-i paloarea. Pe frunte ii zari broboane de sudoare, semn ca durerile o chinuiau. Ii lua mana in mana lui si incerca sa-i zambeasca.
Se aseza pe fotoliul de langa pat si mai privi o data adresa expeditorului de pe plic. Era un cabinet notarial.

Scoase scrisoarea si citi:

... va rugam sa va prezentati in data de... in calitate de  mostenitor al lui... Luiz Carlos de Noronha Cabral da Camara...

Alaturi de numele sau erau insiruite numele a inca 69 de persoane precum si bunurile pe care acest domn... Cabral da Camara, le lasase mostenire.

"Ce pacaleala mai era si asta?" isi zise destul de tulburat. 
Ce mostenire? Niciodata nu auzise de omul asta, un aristocrat pe deasupra , dupa cum numele sau lasa de inteles.
Cerceta din nou scrisoarea. O fi vorba de vreo gluma proasta? Ori vreo smecherie? Mai auzise el de persoane care cazusera prada unor excroci...
Apostila scrisorii dovedea insa ca nu era vorba de nici un fals.
Dar, mai stii? In ziua de azi... orice e posibil.

Privi cadranul ceasornicului din antreu. Ora nu era potrivita pentru a telefona...

Deveni agitat. Citi din nou numele si adresa destinatarului: nu parea sa fie nici o greseala!

- Ce s-a intamplat? Christina ii simti agitatia desi tocmai se intorsese  cu fata la perete.
- Pai, uite, scrisoarea asta zice ca sunt mostenitorul unui aristocrat? Ha!ha ha! Izbucni intr-un un hohot nervos.
- Ce tot spui?
- O sa vad maine, dupa ce voi telefona la numarul asta...
Hai sa pregatesc cina, nu te nelinisti!

Incerca sa alunge orice preocupare legata de acest subiect numai ca ii fu practic imposibil. Nu in toate zilele te numeste un necunoscut mostenitor!


Nu reusi sa inchida ochii toata noaptea!


Dimineata, cu ochii mici si parul valvoi, astepta  nerabdator ca acele ceasornicului sa arate ora 9 si... suna.
La capatul celalalt al firului, o voce de femeie il lamuri partial; intelese totusi ca nu era gluma si ca trebuia chiar sa se prezinte in fata norarului peste trei zile.
Totul era naucitor. Nu indraznea sa viseze... 
Si daca totusi era adevarat? Dar ce legatura avea el cu cei 69 de mostenitorii? Si apoi de unde pana unde el?

Timpul se scursese prea incet pentru nerabdarea lui de a intelege... "de ce el"!


Ziua cu pricina era o zi de joi, chiar Joia Mare.

Se trezi buimac dis-de-dimineata, dupa numai cateva ore de somn, intrerupt si tulburat de tot felul de vise. 
Dupa ce isi facu toaleta, pregati micul dejun pentru toti, apoi isi puse hainele cele mai bune - costumul gri, camasa alba si o cravata in dungi. 

Pleca destul de agitat. Se arunca din mers in tramvaiul galben dar, nerabdator, cobora si o lua pe jos.  Ajunse in centru cu mult inainte de ora la care fusese convocat. Intra totusi cu gandul de a repera locul.

O doamna amabila, cu forme rotunde si o claie de par ondulat, il intreba daca venise pentru mostenirea Luiz Carlos de Noronha Cabral da Camara.
Fastacit, nici nu reusi sa raspunda ci doar incuviinta din cap. Fu invitat intr-un birou, destul de neincapator pentru numarul celor aflati inauntru. Pricepu indata ca acolo se aflau mostenitorii si ca nu numai el ajunsese mai devreme!

In repetate randuri se apuca sa numere persoanele aflate acolo dar nu reusi sa se concentreza ... asa ca pierdea sirul,

dar o lua de la capat cu incapatanare.

La ora precizata in documentul pe care il primise, in sala intrara trei persoane. Erau notarul, secretara si... martorul defunctului, cel in prezenta caruia se redactase testamentul. 

Mostenitorii, in numar de 70, aflara o poveste incredibila.

Luiz Carlos de Noronha Cabral da Camara fusese fiul ilegitim al unui aristocrat, si traise o copilarie nefericita alaturi de mama sa. El fu recunoscut tarziu ca membru al familiei, prin actele testamentare ale bunicii lui, care, dealtfel, ii si lasase intreaga ei avere ca mostenire. Primirea numelui si a mostenirii se petrecu la varsta de 22 de ani. 
Intr-o zi, intr-un moment de revolta fata de destinul lui nefericit, pe care noul nume si averea nu reuseau sa-l stearga, tanarul decise sa-si faca el insusi testamentul.
Isi lua prietenul si o carte de telefon a Lisabonei si intra in primul birou notarial intalnit in centrul orasului.
Alese din Anuar, la intamplare, 70 de nume si ii ceru notarului sa le treaca in testament ca mostenitori ai sai. 
Totul paru atunci, ca si acum, gluma unor tineri exaltati. 
Luiz Carlos era in acel moment tanar si avea toata viata inainte. Testamente... putea sa mai faca!

Numai ca... omul nu a mai apucat sa se bucure nici de avere si nici de viata.

El muri dupa exact 13 de ani de la redactarea testamentului, din cauze naturale si fara sa aiba nici un mostenitor direct.

Cum nici testamentul nu fusese modificat intre timp, cei 70 de necunoscuti devenira mostenitorii sai legali.
In patrimoniul defunctului se aflau: un imobil cu 18 camere, situat in centrul Lisabonei, un conac in nordul Portugaliei, doua masini de colectie, bani si multe alte lucruri de pret!

Julio era naucit. Povestea parea ireala. Si totusi... el si ceilalti 69 o traiau in realitate!
In perioada cea mai grea a existentei sale cineva ii trimisese un ajutor. Nici nu isi mai amintea daca ceruse asta vreodata lui Dumnezeu...

Si de atunci au trecut mai bine de 20 de ani... 

Din banii primiti mostenire, Julio Duarte si-a cumparat, la vremea aceea, o mica cafenea in Alfama, unde lucreaza si azi impreuna cu fiul sau.
Seara, dupa ce isi servesc clientii, isi iau chitarile si canta Fado... cantecul destinului, melancolicul cantec traditional portughez, in care se regasesc tristetea iubirii neimplinite, gelozia, nostalgia mortii, a trecutului, durerea saraciei, nefericirea insasi... 
Cand atinge coardele si isi incepe cantarea... Julio poarta in inflexiunile vocii sale nefericirea binefacatorului sau!


Si, de 20 de ani, in ziua de Joia Mare, in mica pravalie a lui Julio Duarte, din cartierul Alfama, cafeaua este gratis, in amintirea nefericitului si excentricului sau binefacator necunoscut.