Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 30 aprilie 2016

O POVESTE DE CITIT IN VINEREA MARE

(republicata)

A fost odata, la inceputul secolului trecut...

In vremea aceea, in micul orasel moldovean, asezat undeva intre Opcine... multe lucruri nu se prea intamplau. Evenimentele
importante se succedeau - ca peste tot pe atunci - in ritmul
anotimpurilor, al nasterilor si al mortii. 
In intervalele dintre marile targuri si sarbatori viata era monotona.
Astfel, se intelege de ce venirea unui tren in gara constituia pe atunci un eveniment!

Gara din povestea mea era una mica dar... era, ceea ce insemna ceva!
La etaj, deasupra salii de asteptare, se gasea locuinta de serviciu a sefului de gara.
Functia aceasta era una itineranta. Ca functionar al Cailor Ferate, trebuia sa te duci in locul unde te trimitea Regionala!

La vremea la care se petreceau cele pe care doresc sa vi le povestesc, Domnul Balanescu si familia sa  se aflau in micul si pitorescul oras de vreo trei ani si parca ar fi fost pe acele meleaguri de cand lumea!
Fetele ceferistului - Lizica si Constanta - aratau ca doua papusi.
Mama lor, o ardeleanca proaspata si curata ca apa d izvor, cu zambet abia zarit si parul prins in cosite, le purta ca pe niste mici printese. Mainile ei pricepute puteau face lucruri minunate!

Ca intotdeauna, si in acel an Postul Pastelui era prilej de innoire, de schimbare. Casa era rasturnata cu josul in sus, camerele varuite, tinuta fetelor innoita, iar timpul rugaciunilor era prelungit...  In fine, familia asta traia Postul dupa traditia preluata din strabuni.
Langa gara se afla o carciuma si carciuma asta era tinuta de o evreica - vaduva de ani multi - care avea si ea doua fete, Judith si Ruth, aceasta din urma devenind cea mai buna prietena a Constantei.
Lui Ruth ii placea sa mearga in casa din gara, cu muscate insangerate la feresti si cu miros de paine calda in bucatarie.
Dar ceea ce iubea ea cel mai mult era admosfera aceea de pace pe care o simtea cand, inainte sa le dea sa manace, coana Tincuta le punea sa spuna rugaciuni. Invatase si ea rugaciunile dinaintea mesei ca si pe cele de multumire. Stia si era fascinata de povestile cu Iisus despre care aflase ca era Fiul lui Dumnezeu, trimis anume pentru evrei dar pe care acestia L-au rastignit; dar El inviase pentru a-i mantui pe cei ce cred in El!
Duminica adesea tanjea sa mearga cu familia ceferistului la Liturghie. Adora cantecele si citirile sfinte pe care le asculta absorbita in curtea bisericii, in zilele in care usile ramaneau deschise.
Isi formase chiar propria ei parere despre Messia si uneori cerea chiar carti de rugaciuni pe care le citea inainte de culcare.

Mama ei nu era total straina de trairile crestine ale mezinei sale dar era prea ocupata si prea obosita sa faca obstructie. Era multumita in sinea ei ca Ruth avea o prietena si ca mergea intr-o casa respectabila, unde domnea intelegerea si buna-cuviinta.

Judith insa nu era deloc incantata.
Ea era mai mare cu cinci ani decat Ruth si, de la moartea subita a tatalui lor, isi lasase scoala pentru a-si ajuta mama, din zori in seara, spre a putea tine in continuare carciuma - sursa de venit ce le permitea sa-si duca traiul. Toate astea ii dadeau cumva dreptul sa vegheze asupra surorii ei.

In primavara aceea, Ruth astepta cu nerabdare Vinerea Mare!
I se intiparise in memorie "Ocolirea" din anul trecut si abia astepta sa mearga cu fetele sefului de gara si mama lor la procesiune, avand in vedere ca totul se petrecea afara.
Isi cumparase de la bacanie un manunchi de lumanari, isi pregatise  rochita alba, pantofii de lac si palariuta apretata, pentru a nu fi mai prejos decat prietenele ei, si astepta sa vina ora plecarii.
Inainte sa iasa din casa, Judith o prinse de cozi si o intreba :
- Tu unde crezi ca pleci, domnisoara?
- Pai, merg cu fetele la... ocolire.
- N-ai sa pleci nicaieri, auzi? Ce sa cauti tu cu crestinii?
- Mie imi place cu ei si nu vad de ce te bagi tu daca mama nu zice nimic.
- Ai sa faci cum zic eu, auzi?
- De ce? Nici nu stii cat e de frumos! Mai bine ai merge si tu ca sa te convingi.
- Eu? Prefer sa ard de vie decat sa intru in biserica lor! suiera Judith printre dinti, scaparand scantei din ochii-i verzi, si, luand-o pe sus, o inchise pe Ruth intr-o camera.
Micuta planse cu sughituri ore in sir pana ce adormi.

Se trezi in strigatele disperate ale mamei... In jurul ei era numai fum iar fata barbatului care o purta in brate era plina de dare negre.
Intelese cu greu, intr-un tarziu, ca era vorba de un incendiu.
Afara, in fata carciumii care ardea inca, intinsa pe o patura, zacea Judith. Avea fata sangerie si parea moarta. Cineva sopti:
- Biata de ea, a lesinat de durere dar e inca in viata, slava Domnului!

Toata lumea aflata la biserica venise in graba sa ajute la stingerea focului si la salvarea celor ce se aflau inauntru. Din fericire nimeni nu si-a pierdut viata in seara aceea, si nici pagubele nu au fost foarte mari. Doar Judith se afla in stare destul de grava.

Ea coborase in pivnita, dupa vin. Focul s-a  pornit de la opaitul ce-l purta in mana, a carui flacara a aprins aburii de alcool adunati sub arcade...
Si totusi, accidentul acesta  avea ciudatenia lui, caci astfel de incendii se petreceau rar si de obicei toamna, la vremea fermentarii vinului dar... exista intamplari bizare la tot pasul!

Au urmat multe luni de suferinta pentru Iudith si viata tinerei a fost adesea in pericol. Cand s-a vazut prima oara in oglinda... s-a ingrozit. Vreme de sase luni, in fiecare zi, o batrana dintr-un sat apropiat, venea si-i punea cataplasme cu ierburi tamaduitoare pe fata si pe maini.
Ruth a continuat sa-si viziteze prietenele si aducea adesea tot felul de bunatati facute de coana Tincuta anume pentru sora ei.
Inainte sa plece acasa, se asezau toate in genunchi si se rugau pentru Judith...
Asa a trecut un an.

La inceputul Postului Mare, Judith era pe picioare.
Asteptase sa treaca frigul ca sa iasa din casa. Parea ca leacurile miraculoase ale babei isi facusera efectul! Fata fetei era inca rosiatica iar mainile aveau inca bandaje dar... ce fusese mai rau trecuse!

In Saptamana Mare, coana Tincuta se pomenii cu ea la usa. Avea in mana un cos cu delicatese si un buchet de branduse.
- Am venit sa va multumesc. Ruth mi-a spus cat v-ati rugat pentru mine.

Tincuta o invita in casa si o servi cu ceai si gogosi de post.
La un moment dat, Judith indrazni :
- Stiti, as dori sa ma ajutati, sa ma invatati cum sa ii multumesc lui... Iisus pentru ca am scapat cu bine!
Si coana Tincuta... a invatat-o si...  a si botezat-o!
............................................................................................................

Aceasta e povestea convertirii Judithei - botezata ortodox Ecaterina! Sora ei a murit, rapusa de tuberculoza, pe la 20 de ani, crestina si ea, botezata Maria!
La vremea cand eu am cunoscut-o, d.na Caty avea 80 de ani.
Se casatorise tarziu si nu avusese copii.
Era atat de evlavioasa incat nimeni nu putea sa ii treaca prin fata!
Povestea adesea istoria convertirii ei si vorbea cu mare smerenie despre cum zisese ea, cu patima, ca ar fi preferat sa arda de vie decat sa devina crestina si cum, dupa ce arsese cu adevarat, a inteles ca tocmai asta trebuia sa faca! 
Caci blestemul din Vinerea Mare a transformat-o pe Ruth in Ecaterina!

De la ea am inteles pentru prima data ca, ori de cate ori spunem "Tatal nostru", ne juram, rugandu-l pe Dumnezeu sa ne ierte asa cum suntem si noi in stare sa iertam! Nici mai mult, nici mai putin!
A murit la 92 de ani, in timp ce se ruga, in genunchi, la marginea patului.
Ii port o amintire frumoasa si, gandindu-ma la ea, ma rusinez daca cumva adorm fara sa ma rog.

In viata asta se petrec minuni la tot pasul dar noi adesea nu avem ochi sa le vedem si nici minte sa intelegem.
Incontestabil, drumul spre Dumnezeu este nebanuit si se dezvaluie adesea in chip miraculos!

Cita
22 oct.2011

marți, 19 aprilie 2016

CU O DUZINA DE CUVINTE

AM  INTRAT  INTR-O  POVESTE... GASITA  IN GRADINA MEA SECRETA


Azi, plimbandu-ma prin gradina mea secreta, cea plina  cu amintiri din copilarie, mi-am pus intrebarea de ce oare desconsideram batranetea cu toate ale ei, cand, in fond, in existenta noastra, suntem mult mai mult timp batrani decat tineri?  
Poate pentru ca, desi imbatranim, nu ne dam seama caci in interior ramanem agatati de timpurile noastre de glorie, cand eram tineri si frumosi? Sau poate pentru ca batranetea si moartea le consideram lucruri ce li se intampla altora? 
Mie mi-au fost mereu dragi batranii. Am crescut printre ei si m-am adapat din intelepsiunea lor. Nu stiu cum ma privesc pe mine azi ce tineri dar sper sa se gaseasca prin jurul meu si persoane care sa nu ma evite. 
Povestea de azi face parte din sirul de povesti scrise pentru nepotii mei carora doresc sa le las un fel de... album de familie. Pe ici pe colo am mai modificat cate ceva spre a putea include duzina de cuvinte insa povestea in sine este absolut adevarata, o continuare a alteia, pusa mai de mult pe paginile acestui blog, tot cu ocazia unei duzini de cuvinte.

Dintre toate surorile bunicii, multe la numar si pline de farmec, fiecare in felul ei, tusa Victoria era preferata mea.

Asa cum o pastrez in memorie, sa fi avut 70 de ani, era inca o prezenta remarcabila. Timpul nu ii stersese de pe fata frumusetea, frumusetea aceea care nu are nimic de-a face cu varsta, frumusetea cea adevarata, care straluceste dincolo de ani.
Avea o eleganta inascuta, la fel de distinsa in halat de baie ca si in taioare impecabile.
Viata ei... o viata de roman!

Existenta ii fusese o vesnica succesiune de iubire si durere, de noroc si nenoroc, de banal si nemaiintalnit, toate dozate cu precizie, spre a sta in echilibru perfect, pe talerele unei balante nemilos de exacte.
Nu vorbea insa despre asta - nici de binele, nici de raul pe care i-l oferise soarta.
Eu cu greu i-am aflat povestea.
Daca o vedeai pe strada, nici nu te-ai fi imaginat ca femeia aceea a suferit vreodata.
Era cocheta fara sa fie vulgara, corpolenta fara sa fie grasa, inalta si semeata, fara sa fie mandra. Inteligenta i se citea pe fata fara sa epateze, tasnind asa, pur si simplu, in modul cel mai natural cu putinta.
Primavara si toamna, in taioare care i se asezau de minune pe trupul ei bine cladit si care isi pastrase o zveltete agreabila, vara in rochii "chemisier", din crep de Chine, cu gulere rotunjite si maneci cu mansete inchise cu butoni, iarna in pelerina ei ampla, verde vanatoresc, cu manusi si botine de piele maro, era incontestabil o aparitie in lumea aceea gri, terna si uniforma!

Ea a fost singura, dintre surorile bunicii, care, dupa ce si-a pierdut intaiul sot... intr-un accident straniu, a catadixit sa se recasatoreasca!
Bunica mea, decan de varsta si sefa familiei, nu prea credea in filozofia de tip american a celei de-a doua sanse! Ea o tinea una si buna:
- Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat!
Dar, desi considera ca, daca nu ai noroc din prima, nu mai ai si pace buna... a cedat in cele din urma, constienta ca timpurile se schimbasera si ca nu era usor pentru o femeie decenta sa traiasca singura, neavand copii si fiind nevoita sa munceasca, sa faca fata asalturilor masculine si gurilor rele.
Asa ca... Victoria primi acordul final al familiei pentru a se recasatori.


Tusa lucrase la Banca Nationala.
Acolo il cunoscuse pe cel ce avea sa-i fie al doilea sot!
Unchiul Valeanu, al carui nume de botez nu l-am stiut niciodata pentru ca nimeni nu il numea altfel, era un barbat frumos, fin si ... delicat, poate prea delicat!

Facuse destui ani de inchisoare "politica", ca multi altii in perioada '47/'60, numai ca el se reintorsese fragilizat, vizibil afectat, strivit.
Si a ramas tot restul vietii lui marcat de o tristete paroxistica.
Pe tusa Victoria a cucerit-o insa tocmai cu aceasta sensibilitate, cu poemele scrise de el, ci serenade si imense buchete de flori, dar si cu educatia desavarsita si caracterul deosebit - care ii adusesera - pe langa necazuri - si o notorietate in banca, unde devenise un apreciat finantist, chiar daca abia aproape de pensie!
Timiditatea ii hranea insa depresia si amandoua ajunsesera sa il faca dependent de mica sticla plata din argint, mereu plina cu alcool, si pastila de carbaxin dintr-o frumoasa cutiuta albastra de cloisonné, amandoua nelipsite din buzunarul hainei.

Combinatia dezastroasa ii slabira in timp nu numai trupul dar si mintea.
Scria el poezii, canta la vioara, dansa ca un profesionist, dar... avea un "ce" cu viata lui, pe care nu era capabil sa o traiasca ca toata lumea.
Superba lui motocicleta MZ , pe care o conducea ca un disperat, adesea ametit de cocktail.ul sau preferat ... ii cauzase multe necazuri. Isi fracturase clavicula, de cateva ori bratele, se julise pana la sange, nu o data, dar scapase ca prin minune cu viata tinand cont ca, in vremurile acelea, nu se purtau mai deloc casti de protectie.
Si matusa Victoria a facut pe infirmiera, platindu-si scump rasfatul de femeie adorata din zilele lui bune!
Ani si ani, de la cafeluta, pe care o serveau impreuna in fiecate dimineata, ca doi porumbei, si pana la ora cand se culcau, ea era intr-o vesnica alerta, pandindu-l ca nu cumva sa i se intample ceva.
Grija ei sporise din ziua in care il gasise, in magazia din fundul curtii, asezat langa o butelie de gaz, de al carei furtun Valeanu legase artizanal o palnie, in care isi varase nasul si pe care si-o lipise cu leucoplast de fata, sperand sa incheie socotelile cu viata.
Il internase atunci, pentru o vreme, intr-o sectie de psihiatrie, dar starea lui nu se schimbase semnificativ.

Iesirea la pensie nu l-a ajutat deloc, ba dimpotriva.
Dar tusa Victoria nu s-a lasat, nu s-a dat batuta nici o clipa. Cum era o adevarata naturista, inainte chiar de a se fi pronuntat acest cuvant, cunostea tot felul de leacuri antidepresive. Toata casa ei era plina de saculete cu lavanda, batoane de scortisoara, coji de portocala, buchetele de busuioc; pregatea singura o apa de colonie din flori de iasomie, cu care ii stropea pernele, camasile si batistele. Gasise chiar un fel de pulbere de alge din care prepara o alifie cu care ii masa zilnic palmele si talpile...

Nimic nu era destul pentru el, iar ea refuza sa creada ca un om care o iubea atat dorea sa isi puna capat zilelor!
Dedicandu-se ingrijirii lui cu toata dragostea si devotamentul, in care punea sentimentele materne retinute ale femeii care nu reusise sa mai aiba un copil, incerca sa-si ascunda dezamagirea.

Caci orice ar fi facut... el ramanea trist.
Cand casa le-a fost demolata si au ajuns si ei intr-un apartament de bloc, confort doi, mic si sufocant, Valeanu se simti si mai rau, considerand noua lor locuinta un fel de "inchisoare democratizata".

Intr-o zi, pe cand spala rufe in mica lor baie lipsita de lumina zilei, cineva suna la usa cu o insistenta speciala. Era copilul vecinei de la parter.
- Doamna Valeanu, veniti repede, domnul a cazut de la fereastra!
Doar doua nivele... dar fragil cum era...
Dupa trei zile de suferinta... se trezi iarasi vaduva, numai ca acum nu mai era tanara.
Singura, totul in casa ei i se paru strain.
Pe noptiera lui, asezate frumos pe coperta cartonata a unui vechi dictionar englez-roman, zari blestemata sticla din argint si cutia de medicamente din cloisoneé.
Nu avu puterea sa le adune, dupa cum nici sa se mai culce vreodata in acea camera.
Se gandi sa construiasca un scenariu, cum ca el ar fi vrut sa vopseasca cercevelele si pantoful, cu talpa din plastic, i-ar fi alunecat si... in fine, asa s-ar fi intamplat nenorocirea.
Ar fi fost doar o poveste care sa o ajute sa-l ingroape crestineste.
Renunta insa, stiind ca nimeni nu ar fi crezut-o!
Si apoi se temea si de reactia bunicii mele, de sub a carei autoritate nu a iesit intreaga ei viata.

Barbatul ei avea sa treaca asadar linia de sosire in lumea de dincolo ca un biet caine de pripas. Asta ii sporea durerea. 
Dar viata merge inainte si Tusa Victoria a mers si ea cu viata. Stia ca vecinele ei erau contrariate de aparenta ei detasare dar, cum totul se stie intr-un bloc de locuinte de cartier, adesea le simtea si ca o compatimesc si ea tocmai asta nu voia!
Atunci pleca de acasa si venea la noi, ca si cum ar fi fost in vacanta. Iar eu eram cea mai fericita!

Tusa Victoria s-a dus si ea, ca toti, si momentul acela a fost si el unul de pus in randul amintirilor din gradina mea secreta, un reper, o clipa pentru eternitate.
Daca am pus duzina din aceasta saptamana in aceasta poveste trista, este din pricina titlului propus pentru Provocarea de luni, (Comoara din tablou),text pe care nu stiu cand voi avea timpul sa-l scriu.
Caci a existat, in finalul vietii matusii Victoria, un tablou care a purtat in el o comoara, dar despre asta... alta data.




sâmbătă, 2 aprilie 2016

DUZINA DE CUVINTE: MAMA


... a fost una din acele putine persoane nascute cu darul sa alunge indoielile si tristetile si sa aduca bucurie!
Disparitia ei ne-a lasat pe toti mai saraci... mai vulnerabili dar, cum a fost un spirit de neuitat... zilnic e cu noi!
Mama era o femeie irezistibila. Era sociabila, vesela, tonica, si, atunci cand era amarata, gasea mereu ceva care sa o ajute sa intoarca pagina.
Adora politica, era la curent cu tot ce se intampla, detesta antenele si era convinsa ca Cioaca a asasinat-o pe Elodia! Nu a apucat insa sa-l vada arestat!
Facea fata oricaror provocari si nu cred sa-si fi zis vreodata ca exista ceva ce n-ar putea face.
Adica era ceva: avea frica de avion si de scara rulanta!
A trecut peste toate nefericirile vietii ei cu zambetul pe buze si cu o lejeritate vecina uneori cu inconstienta si a ramas optimista!
Cele mai mari incurcaturi le-a avut cu actele - dar asta pare sa fi fost o chestie de karma! Avea insa un fel absolut original de a iesi din incurcaturi, devenind un izvor nestapanit de glume si vorbe de duh, ramase antologice.
Gafele ei monumentale fac si ele parte din "tezaurul" familiei!


In vara lui 2003, fata noastra si sotul ei urmau sa se mute in casa noua!
Dupa luni grele de lucrari, disperata de meticulozitatea sotului ei, care facea ca ziua mutarii sa se tot amane, m-a sunat si a lansat un SOS:
- Mama, daca nu poti tu, te rog sa mi-o trimiti pe mamaie, ca altfel nu ne mai mutam veci pururi!
Eu eram blocata la serviciu, fara sansa de a putea pleca in concediu prea curand. 

Mama nu avea pasaport, nu avusese niciodata, nu stia limbi straine, nu calatorise in viata ei, in afara rutelor Bucuresti - Sinaia, Bucuresti - Sibiu si Bucuresti - Constanta!
Cum n-ar fi putut spune "nu" nepoatei sale dragi, draga de ea s-a aratat absolut dispusa sa incerce marea aventura.
Nu stiam insa in ce cuptor o trimeteam!
Caci 2003 a fost pentru Europa occidentala o "lunga vara fierbinte"! In Franta, au murit atunci, din pricina caniculei, 15.000 de varstnici! Dar asta am aflat-o dupa ce aventura s-a incheiat!


Pasaportul i-a iesit neasteptat de repede, in pofida incurcaturilor, asa ca ne-am dus sa cumparam bilete de autobuz.
Dupa ce i-am dat domnisoarei de la ghiseu datele calatoriei, numai ce o vad ca face ochii mari catre calculator si, cu gura pana la urechi, striga:
- Veniti sa vedeti! A iesit biletul gratuit ales de calculator!
Toata agentia a venit sa vada minunea. Mama, cu o fata de parca primise un trofeu meritat, isi aprinse teatral o tigara (ca se fuma oriunde pe atunci) si spuse tare, in asa fel incat sa auda toata lumea:
- Draga, cum e vorba romanului: la barza chioara Dumnezeu ii face cuib! Nu ca as fi barza, dar chioara... aproape ca sunt!
Toata lumea a ras de s-a prapadit, iar noi am plecat fericite de norocul ce ne lovise!
Si aveau sa mai rada inca de trei ori membri agentiei, pentru ca mama mea, din cinci calatorii facute la Paris, patru le-a facut gratuit, gratie programului promotional al calculatorului firmei de transport, care se pare ca claca de cate ori ii vedea numele! Cred ca din pricina ei au si renuntat la stilul asta de stimulente... caci trebuie sa fi fost undeva o greseala de le-a luat ea pe toate!


Veni si ziua plecarii.
Eu eram moarta de frica... In autobuz nu era nimeni cunoscut, ca s-o dau in grija, in schimb erau cativa calatori cu fete de Alba-Neagra... Apoi mai era si durata calatoriei care ma nelinistea...
Dar mi-am facut griji degeaba pentru ca mama, in cele doua zile de drum, s-a distrat cu adevarat si a fost vedeta autocarului. Cand fata mea a preluat-o la Paris, toti calatorii ii strangeau mana precum 
lui 
Iliescu dupa alegeri!

Odata ajunsa in Orasul Luminii, in loc sa se minuneze si ea un pic, a intrebat imediat:
- Ei, si care este planul de lucru?
- Stai , mamaie, sa vezi si tu Turnu' Aifel, Luvrul, Versaiul...
- Da, maicuta, o sa vad, dar sa terminam intai treaba si pe urma distractia, a replicat ea, fortandu-se sa aiba o fata serioasa.
Pe drumul spre casa, fata mea ii pandi reactiile. Mamaie... isi fuma Kent-ul, ca si cand pentru asta venise pana la Paris!
- E frumos, iti place ca ai venit la Paris?
- Foarte frumos! Cum sa nu imi placa, numai ca n-o sa fac fata vitelului la poarta noua!


A doua zi a inceput instructajul: prezentarea metroului, traseul de parcurs, chei, abonament de transport, hartiute cu adrese si telefoane...
- Crezi ca te descurci, mamaie?
- Doamne, ce parere ai? Cum sa nu ma descurc? A nimerit el orbu' Braila, nu m-oi descurca eu in lumea civilizata? Pe aici doar prost sa fii sa te pierzi! Daca te uiti bine, te iei dupa desene si placute...
Si asa a si facut.
- Mama, imi spuse fata, sa nu ai grija, ca mamaie este absolut geniala: zici ca traieste in Paris de cand lumea! Nu are nici o problema sa circule cu metroul, nici un stress, si nici nu mai zic cate face...


Canicula incepuse.
Cum copiii nu erau inca in concediu, mama pleca dimineata singura de la vechiul apartament, din arondismentul 16. Calatorea 3 statii cu metroul, pana la noul apartament, apoi lua un autobuz sau mergea pe jos o statie. Pleca cu un prosop ud, pe care si-l punea pe spate si umeri, si ajungea la destinatie cu prosopul uscat!
Pe santier, ginerele meu se impotmolise la urma, la raschetatul si lacuitul parchetului ... "a l'anciene", pe care voia neaparat sa-l faca el singur! Lucrurile s-au dovedit insa mai complicate decat se astepta, caci nu a mers cu masina electrica - ci doar cu rascheta de mana. Mai pusese si ceva banda de protectie pe margini care, nefiind scoasa repede, a ramas lipita intrand in fibra lemnului, vizibila exact unde nu trebuia si la asta... mama a fost de ajutor.

Cu rabdare si cu... unghia, ea a curatat tot ce se mai putea curata... Caci nimeni nu era mai buna ca ea la... salvarea situatiilor delicate!
Pe tacute si fara comentarii, a reusit sa ajute la finalizarea lucrarilor si sa accelereze mutarea.
Seara de seara, tinerii cadeau rupti de oboseala, iar mama mea... care avea 71 de ani si un pardalnic de pinten intr-un calcai, venita prin zaduf de pe santier, gatea, calca, strangea lucrurile in vederea mutarii... si nu zicea nimic, si; daca zicea ceva... era cate una de pomina!


Mutarea s-a facut in cele din urma cu succes. Misiunea a fost indeplinita! Noua bucatarie fu instalata, asa ca... nu mai ramanea de facut decat o masa festiva, o mica petrecere de inaugurare, cu preparate "ca acasa", facute de mamaie...(asta insemnand neaparat cozonac, desi afara erau 42°C !)

In duminica aceea, dimineata, cand s-au sculat tinerii, au constatat ca erau singuri in apartament. Dupa cateva minute de confuzie, banuind ca a plecat in piata, fata mea se imbraca in graba sa-i vina in ajutor bunicii ei, care nu stia sa spuna in franceza decat: bonjur, bonsoar, pardon si mersi.
Pana a gasit-o, mama cumparase deja tot ce avea nevoie.
Purtand caruciorul de cumparaturi cu eleganta cu care cucoanele din cartier isi plimbau cateii in lesa, imbracata lejer, bluza si pantaloni de in, cu parul, fara nici un fir alb, taiat scurt, nu ai fi putut banui ca era o bunica din Romania care nu stia o boaba de franceza! Si era evident ca nici nu voia sa se arate a fi diferita!


Cand au ajuns acasa si au desfacut cumparaturile, fata mea a zarit o bucata de telina. Aici telina se gaseste in doua forme: "radacina", care este mare cat s-o cuprinzi cu ambele maini, sau "branse", dar nu crengute, ca la noi, ci ditamai snopul de tije, de 40 cm lungime.
Mama adusese insa un sfert de radacina, ceea ce aici nu se poate gasi decat, eventual, in gunoi.
- Ce-ai facut, mamaie, de unde ai adunat asta, din gunoi?
- Cum s-o iau, draga, din gunoi, Doamne fereste. Asa ma stii tu? Am cerut omului sa-mi dea cat imi trebuie!
- Pai cum ai cerut, ca doar nu stii franceza?!
- Asta-i buna. Important nu este cum i-am cerut ci ca m-a inteles!
Raspunsul ei evaziv a lasat loc de interpretari... dar mama si-a vazut de bucataria ei si a ocolit explicatiile!
A facut ciorba de perisoare, chiftelute, cozonac si fursecuri cu stafide, iar seara, in casa noua, frumoasa si cocheta, cu vaze pline de flori si decoratiuni moderne, unde mirosul de nou se unea cu cel de cozonac, s-au asezat cu totii la masa. Ginerele meu a deschis o sticla de sampanie, iar fata mea a aprins lumanarele, ca totul sa fie... perfect.
In tacerea asternuta dupa ciocnitul paharelor, mama, rontaind o nuca de caju si facandu-si vant cu un ziar vechi, zise:
- Am facut-o si pe asta! Acum, daca mor nu-i bai: lumanari vad ca aveti, flori aveti, lemne... berechet... Bateti 4 scanduri si... gata ceremonia, ca pe caldurile astea nu e de plimbat cu mortul 2000 de km! Ma duceti la Tata Scaun sa ma odihnesc in veci cu tot dictionarul francez!
Hohote de ras au izbucnit dintr-o data!
- Cum spui asta, mamaie? Viata iti sta inainte. Tocmai acum sa mori, cand ai reusit sa-i spui unui francez ca vrei un sfert de telina?
- Pai saracul, s-a straduit sa ma inteleaga, ca i-a fost mila de o biata... muta!
- Cum asa, ai facut pe muta?
- Pai am facut si eu... ce-am putut, dar nu pe muta... muta, ca daca stia omul semnele... ma dadeam de gol, ma faceam de ras! I-am facut semn ca n-am voce si... cu daco-gestica a mers de minune!


Asa era mama: orice-ar fi fost, trebuia sa fie ... si cu un hohot de ras!
Si, Doamne, cat de dor imi mai este sa rad!


PS. Azi am recitit ceea ce am scris in ziua cand mama a plecat la cele vesnice. 
          Si momentul acela a fost asa cum a fost si ea: special!