Faceți căutări pe acest blog

duminică, 27 martie 2016

PROVOCAREA DE LUNI - MISTERUL UNUI ZAMBET

Pe d.na Brenner am cunoscut-o la scurta vreme dupa ce ne-am mutat. Ne-a prezentat-o o colega a sotului meu, nepoata a ei, unica dealtfel, care tocmai se pregatea sa emigreze in Canada!
Eu aveam 25 de ani, un baietel de un an si eram insarcinata, iar ea avea pe atunci putin peste 70 de ani.



Intamplarea, in care eu nu cred deloc, a facut sa locuim pe aceeasi scara, noi la etajul doi, ea la trei!
Blocul nu avea inca racorduri telefonice, nu avea nici ascensor, asa ca si eu si ea ne-am bucurat sa ne intalnim, sa ne cunoastem si sa ne tinem de urat una alteia.
Si pot spune ca prietenia ce s-a nascut intre noi a fost una speciala, atipica dar cu atat mai frumoasa, care mi-a fost de mare folos in viata mea de femeie si tanara sotie!



Era in doliu dupa sotul ei si am gasit-o atunci destul de trista, debusolata, speriata chiar, de perspectiva de a trai in singuratate, in modesta ei garsoniera de bloc, dupa ce locuise o viata intr-o casa, in alt cartier si avusese un sot care o adorase.
Din nefericire, el muri exact inainte de a se muta in garsoniera.


Mica de statura, slabuta si iute, cu un par bogat, alb ca neaua, pe care si-l ascundea cu obstinatie sub basmalute cochet legate, d.na Brenner era imaginea bunicii din povesti, desi ea nu avusese copii si nu era bunica, imagine in spatele careia iti era greu, daca nu imposibil, sa descoperi femeia senzuala care, cu siguranta fusese.
Trecea voit neobservata, asa cum cred ca trecuse neobservata si in tinerete, insa cine o privea cu atentie putea observa in ochii ei, negri si jucausi, ascunsi dupa lentilele groase ale ochelarilor, o sclipire plina de subantelesuri!
Si nu numai privirea ii dadea aura aceea misterioasa, pe care o purta cu discretie, ci si un anume zambet cu care isi insotea tacerile ei, raspuns mut la discutii pe care evita sa le poarte si care mie imi spunea multe povesti...



D.na Brenner traia absolut modest.
Garsoniera ei era foarte "aerisita", ca sa nu zic goala, cu obiecte putine, ponosite si fara stil. Tot mobilierul era un pat, un dulap mare si doua noptiere, o masa si doua scaune... ! Fara covor, fara televizor... doar un radio vechi din anii '50.



Din ziua in care ne-am cunoscut, am convietuit 10 ani impreuna cu aceasta draga prietena, si nu gresesc cu nimic spunand ca am con-vietuit!
In acesti 10 ani m-a vizitat in fiecare dimineata - fara sa fie vreodata inoportuna, devenind membru al familiei noastre!
Impreuna am petrecut toate sarbatorile: de Pasti si de Craciun, aniversari, onomastici, duminici obisnuite sau mai speciale.

Uneori, dupa cina, venea sa ne uitam impreuna la cate un film ori la vreun spectacol de divertisment, din putinele cate se transmiteau la televizor, sau ne regalam impreuna, vizionand filme pe casete, la video!
Desi stia ca o indrageam si ca nu ma simteam deranjata, niciodata nu a venit neinvitata! Astepta sa o chem. Si o chemam caci imi devenise indispensabila!
Ei m-am plans, cand am avut de plans, ei m-am confesat, ei i-am cerut sfatul, care mereu s-a dovedit a fi cel bun.
Fara sa aiba aliura ca le stie pe toate, cu modestie, distinctie si discretie, m-a ascultat, m-a inteles si m-a invatat numai de bine, desavarsindu-mi cumva educatia! Si cred ca, daca am fost fericita in casnicia mea, este si pentru ca ea mi-a fost cel mai bun, loial si dezinteresat consilier matrimonial!

Si azi, ca si atunci, gandesc ca Dumnezeu a facut sa ne intalnim! Fara ea nu as fi fost nici sotia, nici femeia care am fost, si nu as fi trait poate nici fericirea pe care am trait-o in mariajul meu.


D.na Brenner mi-a fost mentor, a fost bunica pentru mine si pentru copiii nostri, mama, soacra, admiratoarea mea, si, mai presus de orice, o adevarata, sincera si pretiosa prietena. 
Si, cu toate astea... nu mi-a spus niciodata pe nume, adresandu-mi-se mereu cu... dumneavoastra, desi imi putea fi bunica si imi cunostea viata in cele mai mici detalii.



Despre ea, ca sotie, intelesesem ca fusese o femeie fericita. Adorata de sot, dusese o viata frumoasa, impartasind in cuplu principiile unei anume egalitati, extrem de rara pentru generatia ei, si o 
tainuita senzualitate... judecata aspru de generatia ei, o lume plina de femei frustrate si nefericite!
Locuisera toata viata cu chirie si, daca nu ar fi fost Ceausescu sa demoleze cartierul in care traisera ani multi, nu s-ar fi gandit poate niciodata sa devina proprietari, la batranete.
Prioritatile vietii lor fusesera, pare-se, bucuria si nevoia de a fi impreuna!
O data mi-a marturisit ca cei mai grei ani ai lor au fost cei de dupa razboi, cand sotul ei, etnic german, fusese deportat in Transnistria. Am inteles insa imediat ca a regretat momentul de slabiciune al destainuirii, si nu a mai deschis niciodata subiectul.

Mie insa nu mi-a scapat atunci stanjeneala de pe fata ei, amestecata cu regret dar si cu o umbra de vina, ce constrasta flagrand cu scanteia ce i se aprinsese o clipa in ochi...
Nici despre moartea sotului ei, si nici despre meseria lui, nu-mi spusese mare lucru si, cum observasem ca nu-i facea placere sa vorbim despre asta... nici eu nu am pus intrebari.
Nu vorbea in general mult, deloc de dragul vorbirii, si ce vorbea era adanc cantarit, atenta parca sa nu cumva sa se dezvaluie. Dar, asa varstnica cum era, degaja un mister care ma tinea captiva.


Dincolo de aparente, de taceri si ezitari, odata cu trecerea timpului, aveam sa descopar ca d.na Brenner era o femeie vie, care iubise cu pasiune, o pasiune pe care eu o simteam a fi inca puternica. 
Pasiunea cu care iubise... se straduia sa o tina ascunsa, zidita dupa acel zambet misterios, venit parca din trecut, acolo unde banuiam ca inca se mai intoarce, spre a trai o tainica si vinovata senzualitate. Caci ceea ce traise, simtise si era evident ca inca mai simtea, devenise, la vremea batranetii si singuratatii, umbra unui pacat!
Am incercat de multe ori, cu diferite ocazii, sa decriptez misterul zambetului ei, caci dincolo de el banuiam povesti picante fara numar. Am intuit ca aceasta distinsa, politicoasa, varstnica si foarte credincioasa doamna ascunde un secret!

Nu imi permiteam sa o descos, dar o simteam, o observam, aproape ca o pandeam!


Intr-o iarna, facu o gripa care o injumatati.
Inainte de Pasti, veni o vifornita neasteptata si ea, sarmana, se aseza in pat si acolo ramase!
Din nefericire, nu am reusit sa facem altceva decat sa ii fim alaturi, pana la sfarsit...
Am condus-o pe ultimul drum ca pe un membru drag al familiei noastre...
A plecat dincolo obosita parca de lupta de a-si tine ascunse toate secretele. Stia ca acolo nimic nu ramane nestiut numai ca ea aici, in lumea asta, nu se voia stiuta! Judecatile dure ale lumii o speriau si de ele s-a ascuns cat a putut!

Punand cap la cap, taceri, cuvinte scapate din neatentie, gesturi, vagi aluzii... cateva din secretele ei le-am banuit ... dar nu pot spune ca nu am fost absolut naucita cand s-a intamplat sa le si aflu!
Si, ceea ce m-a emotionat, a fost faptul ca, intelegandu-mi curiozitatea, ca un raspuns loial la destainuirile mele, mi-a lasat anume aceasta posibilitatea!
Stia ca nu o voi judeca sau poate chiar nu-i pasa? Cine stie?
Oricum ce stiu este ca ar fi putut sa distruga hartiile care dezlegau misterul acelui zambet... dar nu a facut-o!
Si asta am apreciat enorm!


Misterul zambetului ei, desi l-am aflat, ma urmareste insa si astazi!


sâmbătă, 26 martie 2016

GANDURILE DE DUPA ATENTATELE DE LA BRUXELLES

Dincolo de toate opiniile care incearca sa explice situatia in care a ajuns lumea de astazi, pe langa multiplele crize pe care le traim, sta pitita cu grija criza religioasa si, ca o consecinta, cea morala!
Este insa socotit demodat si depasit sa vorbim despre asta si punem in discutie idei umaniste, de cele mai multe ori utopice, reluand idei de stanga care s-au dovedit nefunctionale dar in care unii inca mai cred!
Multe lucruri nu sunt spuse pe nume, pentru ca am inventat un fel de a ne exprima care vesnic ocoleste adevarul. Inainte era limba de lemn, azi este... politically correct!
Tehnologia a evoluat mai repede decat mentalitatile.
Multe state si-au castigat independenta dar nu au stiut ce sa faca cu ea, si, aflate in stadii de dezvoltare defazate, au devenit surse de neliniste. Bataliile interne pentru putere intre dictatori - cu mult mai rai si avizi decat vechii colonialisti - intaratati fiind de occidentalii vanzatori de arme, au generat migratii neestimate corect!
Imi aduc aminte de cartea lui Toffler, Socul viitorului, aparuta in anii '70. Am uitat multe din ea dar ceva a ramas: ideea ca lumea va evolua atat de rapid incat unii vor incerca sa faca pasi inapoi iar altii chiar sa se izoleze!

In cazul  musulmanilor, (care azi folosesc totusi tehnologia insa doar pentru a-i distruge pe cei care, dupa opinia lor, le tulbura vietile, gandurile si le rup legatura cu divinitatea lor), este lupta intre tehnologie, si mentalitati! Este pasul inapoi, nevoia de a trai in Evul Mediu, speriati de tentatiile vietii occidentale!
Radicalii musulmani nu se plang de saracie, chiar daca ea este vesnic invocata de comentatorii de stanga. Musulmanii inca traiesc cu ideea ca bogatii si saracii trebuie sa co-existe! Apoi bogatii lor sunt marii proprietari ai Parisului, ai Londrei si ai altor orase mari din Europa si nu au nici un gand sa-si ajute semenii, si nimeni nu se revolta si nu le cere ceva din randul lor! De ce oare?
Emigrantii, vechiu sau noi, se pare ca  se descurca de minune profitand de mult-clamatele drepturi ale omului si de slabiciunile legislative ale statelor occidentale!
In cazul precis al somerilor musulmani belgieni, trebuie sa spunem acestia sunt mai bine platiti decat ne inchipuim! Sigur, departe de mine idea de a spune ca sunt bogati ori prosperi, dar nu banii sunt problema - caci ajutoarele nu sunt neinsemnate, statul belgian platindu-si cumva esecul politicii de emigrare! Problema este ca acolo nu prea mai sunt someri! De ce?
Pentru ca in Belgia sunt familii in care nimeni - nici bunicul, nici fiul si nici nepotul -  nu au muncit vreodata, in viata lor! Asadar trei generatii fara munca!
Si nu din pricina saraciei inebunesc si se radicalizeaza cei pe care azi ii numim teroristi, ci din pricina lipsei de activitate! In astfel de situatie evident mintea "hodinita" naste monstri!
Si ca veni vorba de somaj... de ce somaj? Nu cumva evolutia tehnologica e de vina?

Revenind la radicalizati, caderea lor intre copertile Coranului le-a dezvaluit profunda prapastie intre traditiile lor de tip ev-mediu si decadenta societatii in care sunt nevoiti sa traiasca! Stimulati de agitatori religiosi si plictisiti de atata sedere, ajung sa-si faca "musulmaniada" lor, dupa modelul cruciadelor!
Ei invoca lipsa de moralitatea si decadenta , politicile pro-sioniste dar nu saracia,
Pentru ei felul in care europenii isi exhiba libertatile este nepermis si, daca tot trebuie sa traiasca printre occidentali... vor sa-i invete minte!

Ideile progresiste nu se prea potrivesc oricui, caci ele au nevoie de un anume teren pe care sa se inradacineze ca sa rodeasca. Puse pe nimic... nu dau nimic!!
Terenul asta se fertilizeaza in timp.
Si exemplul Sahului  Iranul - Rezah Pahlevi Aliamer - care a incercat sa modernizeze Iranul cand nu era pregatit, este graitor: nu l-au vrut! Majoritatea covarsitoare nu a vrut acolo, atunci, sa se modernizeze ! 
Iata unde este Turcia  lui Attaturk, modernizata brusc: da inapoi pe zi ce trece!
Exista etnii, comunitati, chiar natiuni, cu traditii arhaice si astfel greu modernizabile. Tiganii sunt un exemplu. Si, ca sa fim corecti, exista si printre noi destui indaradnici caci modernitatea nu vine doar cu confort ci si cu pacatele generate de acesta!
Popoarele arabe sunt cum sunt! Barbatii autoritari si lenesi, femeile inteligente si manipulatoare, acum cu scoala, cultivate dar... opresate! Unele scot capul dar cele mai multe se multumesc cu mici suprefugii menite sa le faca viata mai usoara!
Noi teoretizam in stil politically correct , spunand ca suntem in razboi cu teroristii, cand ar trebui sa spunem clar ca ne gasim in vreme de razboi religios, intre civilizatii si credinte diferite!
Si pana la vremurile din urma ne vom limpezii poate ideile, vom reusi sa vedem clar!
Ideile marilor umanisti au surpat intelepciunea lui Dumnezeu! Revolutiile culturale au adus cu ele, pe langa evolutie, marea debarasare si uitarea de Dumnezeu!

Eu cred ca  frumoasele idei umaniste care anima media franceza sunt un pic utopice, daca nu ipocrite!
Nu suntem pregatiti inca nici sa dezbatem nici sa intelegem! Ce aud pe aici ma ingrozesc! E atata politically correct incat ti-e greata! Si musulmanii nu sunt prosti: stiu ca aici e buba. Drepturile si libertatile de care Europa facea caz, in vremurile cand comunismul trasese ziduri, sunt azi sursa celor mai mari necazuri! Se vor face pasi inapoi? Negresit!
Asa ca umanismul ateu... va ramane doar o poveste frumoasa care da bine pentru un premiu Pulitzer!

Intre lumea occidentala, cu tehnologie avansata, cu internet - de divertisment, informational, ori agresiv sau obscen - si evul mediu islamic este o prapastie care nu poate fi umpluta nici daca maine toti bogatii lumii isi vor dona averile lor societatii, dupa cum nici cu idei umaniste, frumoase dar utopice!

E nevoie de timp, mai mult decat de bani, pentru schimbarea mentalitatilor dar timpul este un factor sensibil chiar si pentru societatea occidentala moderna, flescaita de huzur, aflata in plin declin!
Ceea ce africanii si asiaticii invidiaza  la occidentali este doar urma unui vis!

Lumea se schimba, este in schimbare deja! Traim cu totii socul viitorului, prevazut acum mai bine de 35 de ani de futurologul Toffler!
"Crestinii" europeni au in fata lor un dusman gata sa moara pentru credinta si ideile lui in timp ce ei si-au piesut si credinta si ideile!.
Din nefericire se vor simti curand pierduti, cand vor descoperi ca nu-i prea anima mare lucru! Nici iubirea, nici pacea  sociala, nici credinta personala sau comunitare... si atunci le va ramane , eventual, doar ura, care va iesi la iveala la alegerile ce vor urma prin Europa si chiar SUA!

Occidentalii cred ca au luptat destul pentru ceea ce considera azi ca au mai de pret : confortul, libertatea de a trai fantasme, de a se exhiba, libertati de care au nevoie ca sa umple golul ramas dupa alungarea lui Dumnezeu, sa uite de singuratatea  in care modernismul i-a catapultat.
Numai ca, din pricina "dusmanului", toate astea se pot spulbera! Cu o "mica"... auto-deflagatie!
Se tem sa mai calatoreasca, se tem sa mai iasa la restaurante, spectacole, sa mearga cu mijloace de transport in comun ori la cumparaturi, sa scrie ce le trece prin cap...
Se vor gasi astfel prizonieri, inchisi pe dinauntru, nevoiti sa traiasca in casele lor cochete si reci  in care vor fi nevoita sa reinvete sa se suporte unii pe altii, si din care Dumnezeu a fost izgonit!
Il vor reprimi oare? Poate!
Am vazut, de Floriile catolice, infinit mai multa lume in bisericile pariziene decat am vazut de cand sunt aici, cu toate ca afara erau militari cu mitraliere la banduliera!
Si atunci eu cred ca cei care au murit in atentate teroriste se pot numi martiri, daca prin sangele lor lumea se va reintoarce la Dumnezeu!
Domnul are Planul Sau si, daca ne gandim la asta, ce ar trebui sa mai scriem, ce am mai putea comenta?

vineri, 25 martie 2016

DUZINA DE CUVINTE - SOCUL VIITORULUI

Nu. Nu intentionez sa scriu nimic despre cartea cu acelas titlu a lui Toffler, care a fost un best-seler al anilor 70 si nu numai.
Vreau sa va povestesc o intamplare, ciudata dar noua si reala, traita de un cunoscut.


Este vorba un om de afaceri de succes, usor trecut de 40 de ani. 
Afisand, cu condescendenta, un aer inteligent, se poate spune despre el ca are darul de a eclipsa orice asistenta, de indata ce intra intr-o incapere. Si e foarte constient de asta!
Inalt, bine facut, cu aliura de sportiv, par grizonat si ochi vioi, a caror culoare te face sa te gandesti la apele Mediteranei, Bertrand are sarmul unui barbat de succes, pe a carui fata sta frumos ancorat zambetul seducator al sigurantei masculine! 
A pus pe picioare o firma prospera, pentru a carei dezvoltare a sacrificat mult, chiar propria-i fericire 
personala, ratand nu o data ocazia de a avea alaturi femeia visurilor, printesa care sa-l implineasca si ca barbat, in intimitatea sa, intimitate pe care o tine cu discretie departe de ochii curiosilor!
Bucuria daruita de succesul profesional il recompenseaza din plin, limitandu-se in viata intima la relatii usoare si aproape intamplatoare, de care nu duce lipsa.
Capabil sa adune oameni de valoare, a reusit relativ repede sa-si formeze o echipa de invidiat, alcatuita, in principal, din oameni dedicati realizarii profesioanale, "workaholici" in marea lor majoritate. 
Cum a ajuns sa aibe o oarecare notorietate, bunele rezultate obtinute i-au adus intr-o buna zi chiar o promisiune tentanta, aceea de a intra cu firma lui pe bursa.
Cand a aflat ca este posibil, si-a imaginat ca are nevoie de un sprijin profesionist si de aceea, pe agenda lui, si-a inscris ca prioritara reluarea legaturilor cu Roland, fostul lui coleg de facultate, aflat in staff.ul  unei mari antreprize financiare!

Evident, pentru demararea acestui proiect era constient ca avea de trecut printr-un amplu proces de verificare in care nu trebuia sa se strecoare nici fir de neregula!

In ziua cand incepura negocierile tocmai pleca la New York!
Aflat pe aeroport, in timp ce se indrepta spre terminal, primi de la secretarea sa mesajul telefonic lasat pe repondeur de catre secretara colegului sau.
Placut surprins de vocea acesteia, planifica cu reala destindere si nedisimulata placere agenda de intrevederi a saptamanii urmatoare, trecand imediat la un alert schimb de email.uri cu secretara lui Roland, mesaje in spatele carora strecura, aproape fara voie, un oarecare limbaj curtenitor. Si raspunsurile pareau sa ii faca jocul!
Ajunsese astfel sa fantasmeze, incercand sa-si imagineze cam cum arata cea a carei voce inregistrata il fermecase pe loc si care cochetac cu el, printre randurile email.urilor profesionale.
In vederea intalnirilor cu factorii de decizie care aveau competente sa-l introduca pe Bursa, schimba astfel o multime de mesaje (email, SMS, mesaje vocale) cu aceasta secretara si cu fiecare ocazie simtea in sinea lui trezirea
curiozitatii masculine a cuceritorului, pe care nu-si amintea sa fi avut-o de multe ori pana atunci.

Ping-pongul de mesaje deveni in scurt timp destul de agrementat cu dragalasenii disimulate, glume, aparent nevinovate, apropos-uri, mai mult sau mai putin voalate, in fine, ceva ce aducea a joc seductiv, care ii facea o placere deosebita! Toate acestea, imbinate cu perspectiva succesului, il stimulau in mod vizibil.

Pe baza agendei intocmite de secretara in chestiune, ce devenise un soi de obsesie pentru el, se intalni si cu amicul Roland si cu conducerea superioara a antreprizei financiare. Insa, cu ocazia acestor intrevederi, nu reusi sa se vada si cu cea care, intrandu-i in minte, ii trezise interesul, starnindu-i curiozitatea lui de barbat in cautare de aventuri inedite, excitante si surprinzatoare,
menite sa-l scoata din stressul cotidian. 
Nu indrazni insa sa-i vorbeasca colegului sau despre asta, fiind discret cu astfel de chestii.
Remarcase doar ca in anticamera, locul secretarei era gol si incerca sa-si ascunda dezamagirea!

Nu se putu abtine insa sa nu ii trimita acesteia un mesaj ceva mai explicit:
"Stimata domnisoara, nu va ascund deceptia mea de a nu va fi intalnit. Oare nu ar fi bine sa ne vedem la o cafea pentru a pune la punct amanuntele legate de intalnirea cu PDG.ul firmei? Marturisesc ca m-as simti mai sigur de reusita daca am putea sa ne privim ochi in ochi si sa stabilim... impreuna agenda viitoare! Ce ziceti de propunerea asta? Va displace, va incanta?
Va asigur ca pentru mine ar fi o reala placere, care ar completa aprecierile mele legate de profesionalismul dumneavoastra!"
Cu stima si consideratie ...

Raspunsul nu intarzie sa soseasca dar avu efectul unui dus rece. Foarte rece. Atat de rece incat ii disparu si cheful de a mai face afaceri! Ba chiar se simti un tampit!
"Domnule draga, regret! Din nefericire nu ne putem vedea intrucat eu sunt expresia unei inteligente artificiale! Va doresc succes si va asigur ca a fost stimulativ sa intru in legatura cu dumneavoastra!  Cu bine si... pe curand.

Bertand este un om modern, evoluat, ancorat in tehnologia actuala, insa in fata acestui mesaj ramase profund naucit si de-a dreptul dezgustat!
Nu numai ca se simti prost, idiot chiar si dezamagit, dar il cuprinse efectiv frica.
Ideea ca o inteligenta artificiala cochetase cu el, lasa de inteles ca avea abilitati de a descoperi lucruri subtile dincolo de stricta latura profesionala! Ghicindu-i spiritul de cuceritor, inclinatia spre flirt...il decriptase! Se intreba daca nu cumva aceasta intamplare nu ar putea sa-i prejudicieze afacerile.
Cine stie? Poate ca in felul acesta, cei interesati, aveau capacitatea de a le alcatui colaboratorilor un portret complex, mai real decat cel pe care ar fi vrut ei sa-l afiseze, portret in urma caruia sa le fie descoperite si exploatate punctele forte dar mai ales slabiciunile!
Si atunci un fior ii trecu de-a lungul sirei spinarii!
Simti nevoia de aer!
Iesi din birou si se uita la secretara sa, o alsaciana durdulie, cu ochi albastri si simpatica foc. Isi dadu seama ca aprecia pentru prima oara faptul ca era facuta... din carne... multa si din oase!
- Nu vrei sa bem o cafea impreuna?ii zise el, privind-o fix in ochi, cu mainile adanc infipte in buzunarele pantalonilor.
- Desigur, raspunse surprinsa secretara. S-a intamplat ceva?
- Da. Oarecum... Viitorul tocmai mi-a zguduit din temelii prezentul si am nevoie de un ... breake!
Si pornira zambind spre cafenea. 

In povestea istorisita mai sus am inserat cele 12 cuvinte ale DUZINEI, propuse pentru aceasta saptamana.
Alte povesti compuse din aceleasi cuvinte mai puteti citi consultand tabelul lui Eddie!
Paste fericit
tuturor celor care sarbeaza
la sfarsitul acestei saptamani
Sfanta Inviere a Domnului!


luni, 14 martie 2016

PROVOCAREA DE LUNI - PARFUMUL CELUILALT


Il anuntase, in treacat, ca urma sa cineze cu o delegatie din strainatate la COS, in Piata Lahovary, si ca avea sa intarzie. 
El aflase din intamplare ca "delegatia" din Ungaria venise la Bucuresti, in "schimb de experienta". 
Imediat gandul i se duse la profesorul pe care il cunoscuse in urma cu trei ani.
Nu,  nu uitase. Cum ar fi putut uita umilinta pe care o traise atunci, in acel septembrie blestemat! 
O insotise la Budapesta, la Congresul Fizicienilor din Tarile de Est, la presiunile facute de sora lui.
Ea nu indrazni atunci sa insiste prea mult ca sa-l convinga sa renunte, asa ca... se prefacu ca se bucura sa plece impreuna la intalnirea cu domnul profesor.   

De cate ori ii venea in minte scena aceea avea un nod in gat! 
Se vedea de la o posta ca acel congres era doar un pretext pentru un rendez-vous cu acel cunoscut fizician ungur. 
Profesorul in cauza venise la aeroport, evident, ca la o intalnire galanta si, cand intelese ca el era sotul... isi ascunse prost si surprinderea si dezamagirea. In consecinta, scena a fost de un ridicol desavarsit. 
Cei doi barbati se infruntara pret de cateva secunde din priviri. 
El, sotul, isi muta ritmic privirile de la cutia cu  bomboane de ciocolata in forma de inima si de culoare roz, la trandafirul rosu, pe care ferchesul cercetator le tinea in mana, dealtfel jenat, incercand sa gaseasca o scuza decenta pentru a iesi din penibila postura in care se afla!

Si cu toate astea isi zise ca nu era adevarat. Nu i se putea intampla tocmai lui sa fie inselat de nevasta! Nu lui, care era atat de indragostit de ea! Toate erau doar "aparente"si aparentele inseala! 
Isi alunga deci banuielile pana si din cel mai ascuns cotlon al sufletului si se prefacu in continuare ca totul era in regula!

Acum era insa din nou vorba de profesorul budapestan... 
Timpul trecea prea lent si asteptarea devenea grea.
Incerca sa citeasca ceva dar cuvintele imprimate i se amestecau sub privirile incetosate.
Ii era greu sa recunoasca, dar il nelinistea profund faptul ca ea iesise cu colegii fara sa pomeneasca de profesorul ungur. Dar poate a vrut sa nu-si faca el griji degeaba avand in vedere "incidentul" din Ungaria...

O privise atent cand se imbracase si isi muscase limba ca sa nu o intrebe de ce trebuia sa poarte ciorapi sexy, cu portjartier, la o cina de afaceri. Remarcase atunci ca ciorapul de pe piciorul drept avea un fir dus, dar nu spuse nimic. Isi zise ca acest amanunt va mai diminua ceva din tinuta ei ravasitoarea.

Isi turna putin whisky intr-un pahar si deschise caietul de crochiuri. Incepu sa mazgaleasca la intamplare... Hartia ii suporta gandurile, nelinistea si gelozia care il devorau, lasandu-se scrijelita de carbunele pe care, in clipa aceea, il manevra nervos, ca pe o arma. Facea rar acest lucru si doar in momente de stress maxim. 

Cand ceasul arata miezul noptii, isi lua haina si iesi in strada.
Aerul rece al noptii cataliza puterea alcoolului si il ameti. 
Merse fara tinta, pana cand isi auzi gafaitul. Atunci se opri, privi in jur si intelese ca se invartise in cerc. 
Nu era departe de casa. 
Un taxi se opri la bordura. I se paru ca are vedenii. Din masina cobora ea. In lumina felinarului ii zari surasul de pe fata si inima i se stranse.

 O porni in urma ei incercand sa-si armonizeze pasii... 
"Ce spun daca va intoarce capul?" se intreba usor incurcat. 
Ea insa nu se intoarse. Mergea oarecum incet, privindu-si visatoare varfurile pantofilor cu tocuri inalte.
Ochii lui se oprira pe picioarele ei atragatoare, pe care le socotise dintotdeauna, cea mai frumoasa parte a corpului ei.
Nu se satura s-o privesca... Femeia aceea minunata era nevasta lui!

Odata ajunsa in fata intrarii imobilului, ea se opri, isi deschise geanta si isi scoase rujul. Se ruja fara oglinda, isi aranja tinuta, apoi isi trecu cu cochetarie mana prin par si intra. 
In lumina holului el observa ca ciorapul cu firul dus era ... de data asta pe piciorul stang! Si ramase incremenit, in intuneric.
O lasa sa plece si astepta sa-si vina in fire...
Poate i se paruse? Cu siguranta nu retinuse corect pe ce picior era  ciorapul desirat...
Fuma cu disperare o tigara, apoi urca precipitat de parca i-ar fi fost frica sa nu cumva sa-i dispara puterea de a se intoarce acasa.

Cand vara cheia in yala, observa ca mana ii tremura. Deschise usa. Ea tocmai se dezbraca. 
Ii privi cu tristete firul dus al ciorapului... Era superba dar...
- Unde ai fost? il intreba ea. M-am speriat cand am vazut ca nu esti acasa. 
O cuprinse in brate ca sa nu mai fie nevoit sa o privesca in ochi.
Nu reusi insa sa rosteasca nici un cuvant.
Cu ochii inchisi si buzele lipite de gatul ei, parfumul celuilalt ii intra in nari, in minte, in suflet...
Deschise ochii cu greu si se desprinse de ea. 
De pe birou, din foaia de desen, il priveau doi ochi din care curgeau doua lacrimi negre...
Se sfarsise!



Despre alte parfumuri... starnite de PROVOCAREA  de LUNI...  in tabelul lui Eddie!


 

marți, 8 martie 2016

DE ZIUA FEMEII... POVESTEA UNEI FEMEI CURAJOASE

Daca pana azi nu am scris povestea lui Marie-Laure, este pentru ca, la vremea mediatizarii ei, eu insami traiam o experienta dramatica.

In anul 2008, Franta, trezita din amorteala de niste articole publicate intr-o revista gen paparazzi, se emotiona in fata unui caz iesit din comun, cel al unei femei, mama a patru copii, aflata in fata mortii!

Marie-Laure Picat era o femeie obisnuita.
Era casatorita cu un barbat mai mult decat obisnuit - daca cuvantul descrie acel soi de sot si tata mai curand absent, care nu face nimic in afara serviciului sau - sofer de cursa lunga pe TIR. 
Impreuna aveau 4 copii - doi baieti si doua fete.
Lucrase cativa ani intr-o fabrica de mase plastice, dar, dupa a patra nastere, nu a mai reusit sa-si reia serviciul.

Starea de oboseala de care nu putea sa se debaraseze a dus-o la medic. Si asa a aflat ca avea o forma foarte avansata de cancer de ficat!
O natura optimista, Marie-Laure nu  s-a dat batuta si a inceput batalia cu boala, cu curaj si speranta.
Dupa un an de tratament chinuitor - in care nu a incetat sa se ocupe de casa si de copii, chiar daca cu eforturi supraomenesti - analizele au aratat, din nefericire, nu o remisie ci o generalizare a cancerului.
Multiplele metastaze nu ii mai dadeau nici o sansa!
Evident medicii i-au propus un nou protocol... care nu avea cum sa aiba vreo reusita ci doar sa ii induca o cadere in abis! Prognosticul de viata, cu sau fara tratament, era intre 4 si 12 luni!

Si femeia a ales sa refuze citostaticele si, in putinul timp ce-i mai ramanea, sa se ocupe de viitorul copiilor ei, care, in cateva luni, aveau sa devina orfani!
Si a inceput o batalie mai grea decat isi imaginase!

Din cabinetul oncologului, Marie-Laure s-a dus mai intai acasa, unde si-a anuntat sotul ca mai are doar cateva luni de trait si ca... isi dorea sa divorteze! Nu avea puterea sa-si consume ultima bruma de energie in dispute cu el, care, dealtfel, nici nu a parut ca o ia in serios.

Apoi s-a prezentat la Biroul de protectie a copilului, unde a depus o cerere in vederea gasirii unei familii dispuse sa ii ia in grija si educare pe toti cei patru frati!

Evident, cazul ei era unic si neobisnuit si, cum in Franta, ca si in Romania, legile de protectie a copilului au tot felul de articole in care nu poti decat sa te pierzi, scapand esentialul, nimeni nu a considerat cererea ei ca rezolvabila. Copiii nu erau INCA orfani, tatal nu putea fi scos din drepturi, iar plasarea a patru frati in acelas camin era chiar imposibil de luat in calcul!

Gandindu-se numai si numai la binele copiilor ei, Marie-Laure s-a mutat din caminul conjugal intr-o casa nelocuita, a unor prieteni, proiectand sa traiasca acolo impreuna cu ei, in spiritul unei frumoase, unice si ultime vacante!
Si, pentru ca nu era chip sa-i amageasca, le-a si povestit ce avea sa-i astepte si le-a expus intentiile ei de a le gasi o familie care sa-i primeasca si sa-i ingrijeasca.
Fata cea mare avea 11 ani, cei doi baieti 9 si respectiv 7 ani, iar mezina abia implinise 2 ani! Greu moment pentru toti! Greu de inteles moartea pentru un copil!

Ideea de a-i da pe copii in adoptie nu ii placu nici sotului ei, desi, in rarele ocazii in care ramanea sa se ocupe de ei, era un dezastru. Nu era capabil nici sa schimbe un scutec, nici sa le dea de mancare, uitand uneori pana si sa-i duca la scoala!

Cand biroul de protectie a copilului a anuntat-o oficial ca nu se putea da curs cererii ei, Marie-Laure a inceput sa puna afise pe strazi in care anunta ca este in cautarea unei familii pentru copiii ei, care aveau sa ramana fara mama!
A scandalizat, a deranjat prin asta o multime de lume dar, in final, una din directoarele biroului care ar fi trebuit sa-i rezolve cazul, impresionata, i-a strecurat, discret si neoficial, adresa unei familii cu posibilitati, repertoriata de ei, care obisnuia sa ia in grija copii orfani, inainte de a fi adoptati.

Marie-Laure s-a dus imediat sa-i cunoasca si sa-i cantareasca.
Dupa intalnirea cu ei, incepu sa se mai linisteasca. Desigur, erau multe lucruri de facut dar era un inceput: gasise oamenii dispusi sa  aibe grija de copiii ei!
In timp ce ea incerca sa-i faca pe copii sa se obisnuiasca cu parintii cei noi, autoritatile abilitate, carora le adusese la cunostinta gasirea familiei dispuse sa-i primeasca copiii, ii refuzau cu obstinatie orice ajutor! Copiii nu puteau fi plasati decat dupa moartea ei, in nici un caz unde voia ea si nicidecum toti patru impreuna!

In fata acestei decizii, Marie-Laure a trecut la lupta deschisa!

A pornit in cautarea unei publicatii care sa accepte sa-i povesteasca disperarea si, dintre toate cate exista in spatiul media francez, nu s-a gasit alta decat revista Closer - revista de tip paparazzi, cea care a devenit celebra dupa ce a dat in vileag legatura amoroasa "clandestina" a presedintelui Frantei!

Si bomba a explodat! Reviste, posturi de televiziune si publicatii on-line s-au intrecut in a-i lua interviuri. Cazul a generat polemici si, evident, biroul de protectie a copilului s-a simtit constrans.

In timpul acesta, Marie-Laure se pregatea sa se desparta frumos de copiii ei!

  • S-a apucat mai intai sa-si scrie povestea, pe care a intitulat-o "CURAJUL UNEI MAME".
  • Apoi a propus-o spre publicare, vanzand drepturile de autor.
  • A luat legatura cu postul de televiziune TF1, caruia i-a vandut dreptul de a ecraniza cartea ei.(ceea ce s-a si intamplat, filmul purtand titlul "Apres moi le bonheure" - "Dupa mine fericirea"
  • Banii adunati i-a depus in contul copiilor spre a beneficia de ei la majorat!
  • Si-a vandut apoi masina si... a cumparat daruri minunate pentru copiii ei dragi si pentru prietenii ce i-au stat alaturi pana la sfarsit, pe care le-a oferit lor in cel mai fastuos Craciun pe care l-au trait vreodata!
Craciunul acela unic i-a adunat nesperat pe toti cei pe care ii dorea alaturi: cei cativa prieteni, fostul sau sot, care a sfarsit prin a accepta planurile ei,  familia pe care o gasise pentru copii si, bineinteles,  copiii ei dragi, carora nici o clipa nu le-a aratat cat sufera si carora nu le-a umbrit amintirea mamei lor cu tristerea, disperarea si boala care o devorau pe dinauntru!
Nesperat, a apucat sa traiasca si aniversarea de 12 ani a fiicei sale.
Intr-o scrisoare, pe care a scris-o inainte sa moara si pe care a dat-o spre publicare revistei Closer (scrisoare pe care o puteti citi integral dand click aici) spunea, referitor la acea zi:

A fost o sarbatoare aproape ca oricare. Stiu, "aproape".

Acestea s-au petrecut in mai putin de un an!
Dumnezeu a vrut ca toate sa se rezolve, dupa voia ei, inainte ca ea sa plece la cele vesnice!

Afficher l'image d'origine
sursa foto:  http://www.closermag.fr/people/news-people/exclusif
"Stiu, pentru multi povestea mea este sfasietoare. spunea ea in scrisoare. Cu toate astea eu nu mi-am plans niciodata de mila. Nu era timp pentru asta..."

"... imi dau seama insa ce sansa am avut. Da, a fost o sansa ca am avut timp sa-mi pun puii la adapost, sa le gasesc o familie in care sa poata creste impreuna, fara mine dar fara sa fie separati!"

Marie-Laure Picat a murit la 37 de ani rapusa de cancerul generalizat, dar impacata!

Povestea ei este doar un exemplu, din nenumaratele exemple ale devotamentului, curajului si determinarii femeilor!

La multi ani frumosi, dragele mele, dragi!

duminică, 6 martie 2016

PROVOCAREA DE LUNI: BABA MEA ESTE...



AMINTIREA UNEI FEMEI SARMANE     
Afficher l'image d'origine
Sursa foto PUBLIKA;MD
   












Nu m-am jucat niciodata pe strada - nu era de "bon ton" - dar curtea generoasa a casei bunicilor mi-a oferit o multime de tainice bucurii pe care le-am trait cu copilareasca inocenta dar si cu sentimentul ca ma gaseam intr-un fel de... zona crepusculara!

Scaunelul din gard - un fel de strapontina rustica facuta de bunicu'- era preferatul meu.
Ma si vad fetita de cativa ani, asezata in punctul cel mai de sus al gardului, privind strada, trecatorii...
Salutam politicoasa si chiar puneam intrebari - imitandu-i pe adulti, socializam adica inca de pe atunci. :)
Indiferent daca afara era vreme urata sau cerul era albastru ca peruzeaua, nu lipseam in nici o dimineata din punctul meu de observatie!
Intrasem cumva in peisajul strazii castigand o oarecare "notorietate" gratie culorii ochilor si a parului blond, plin de bucle... dar mai ales datorita nestapanitei mele dorinte de dialog ... de la egal la egal cu adultii!

Cand a trecut vremea sederii in gard m-am trezit printre cei mari.
Am crescut intre ei si eram obisnuita cu discutiile lor, in care adesea ma amestecam nepoliticos, spunandu-mi parerea neceruta, spre disperarea bunicii, care imi lansa priviri punitive!

Cel mai frumos era vara, cand mancam afara, in curte, la masa mare asezata sub bolta de vita de vie!
Nu imi amintesc de vreo zi in care sa nu fi avut musafiri.
Nu stiu cum facea bunica de ii ajungea mancarea si mai avea sa le dea "invitatilor" si cate un pachetel pentru "drum" sau pentru acasa!
Caci la bunica pica mereu cineva, nemaipunand la socoteala faptul ca obisnuia sa invite mereu pe cate cineva la pranz! Dar, invariabil, o oprea la masa pe "Baba Mitza"!

Aceasta era cam de varsta bunicului meu, maruntica si agera. Nu fusese maritata niciodata si se spunea prin cartier, ca ar fi luptat in ilegalitate, alaturi de comunisti. Nu prea erau semne de glorie caci traia dintr-o pensie extrem de mica, gatea la lampa cu gaz, nu avea instalata lumina electrica si nimeni nu-i trecea pragul!
Sora mea si cu mine, mici caprite vorbarete si puse pe glume, o imitam uneori caci, cum ii cazusera dintii din gura, vorbea intr-un fel care pe noi ne amuza!
Oh, ce mustruluiala am incasat cand bunica ne-a auzit ca-i ziceam "baba Mitza"!

La ora pranzului adesea isi facea drum pe la noi, chipurile  sa ii aduca bunicului ziarul Scanteia ori sa ceara o ceasca de zahar sau un chibrit. In fine, venea ea cu un pretext si eu banuiam ca venea in speranta sa fie invitata la dejun!
Pot spune si azi pe de rost rugamintile politicoase ale bunicii si refuzul formal al "coanei" Mitza, conversatie ce nu a suferit nici cea mai mica modificare ani de zile! 

"- Coana Mitzo, nu ramaneti la masa, sa mancam impreuna? 
- Ah, nu, multumesc, ca o sa mi se strice mancarea pe care am facut-o!
- Doar nu o sa ma refuzati! Am pus deja un tacam pentru dumneavoastra! 
- Ei, daca insistati..."

 Iarna era la fel. Bunica stia ca nu are bani pentru a-si cumpara prea multe lemne; asa ca... unde ne incalzeam noi se incalzea si baba Mitza cateva ore bune pe zi!

Madam Ionescu, vecina de peste drum de noi, o tot iscodea pe bunica:
- Da' ce o tot inadesti pe aici pe comunista asta?
- Deh, raspundea bunica ridicand din umeri, e si ea o biata femeie singura si batrana. Si am si eu morti... o multime! Or manca si ei cu ea la masa, nu?!

Desi venea aproape zilnic la noi,  nu stiam mare lucru despre ea, despre viata ei! Oamenii, inainte vreme, nu erau asa de extrovertiti si fiecare isi tinea cate ceva ascuns, departe de ochii lumii! Povestile cu ilegalitatea ramaneau la nivel de zvon iar singuratatea batranei nu lasa loc de multe presupuneri.

Eu am crescut practic vazand-o zilnic in casa noastra si, cu imaginatia pre-adolescentina, ii facusem in mintea mea un CV misterios, plin de intamplari d tipul celor din povestile despre Mata Hary.

In anul acela, in dimineata zilei de 31 decembrie, bunica m-a trimis la ea sa-i fac carare in curte, caci zapada se asternuse din belsug in timpul noptii.
"Cine sa o ajute si pe biata femeie? Si apoi ce sa faci, sa lancezesti in asternut?" imi zise ea cu un ton care nu ingaduia nici un fel de comentariu.

Am intrat in curte, am batut la usa, insa nimeni nu mi-a raspuns. Mi-am facut treaba si m-am intors acasa. Ingrijorata, bunica a trimis-o pe mama sa vada daca nu cumva se intamplase ceva cu baba Mitza. Banuielile bunicii se adeverira: biata batrana murise in somn!

Nu avea pe nimeni pe lume si nici asa-zisii ei prieteni, "comunistii ilegalisti", nu au aparut pe la poarta ei, asa ca bunica a "delegat-o" pe mama mea sa se ocupe de funerarii.
 Mama a chemat doctorul pentru constatare si a anuntat apoi autoritatile...  apoi, sub indrumarea bunicii, a pregatit-o pe femeie dupa datina.

In dulapul cu usile aninate in cateva cuie ruginite au gasit un pachet pe care scria cu litere de tipar, stangaci scrise : " PENTRU CAND O SA MOR".
In el erau, meticulos asezate, actele ei, lucruri de imbracat - vechi dar curate, frumos pliate si puse in ordinea fireasca - trei prosoape si 12 batiste. Lipseau  pantofii dar mama a cumparat repede o pereche de la magazinul din colt.
Apoi a cumparat un cosciug si cu asta baba Mitza era gata, pentru ultimul drum.

In noaptea de Revelion a acelui an, bunica ne-a pus sa stam acolo, langa sicriu, sa o priveghem! Oricum nu am fi putut face altceva!
"Cand faci o pomana fa-o pana la capat, sa fie deplina!" a spus ea. "Iar tu, mi s-a adresat ea mie, acum esti mare si trebuie sa stii ca si astea fac parte din viata!".
Am adus scaune de acasa, un manunchi de lumanari si, fara comentarii, am ramas acolo, in frig, pana pe la ora unu noaptea alaturi de ea, mama si de sora mea.
In camera joasa, la lumina lumanarilor, saracia incaperii devenise
dintr-o data demna.
La un moment dat, de afara, am auzit strigate si chiuituri, petarde si rasete, izbucnirea de bucurie a inceputului de an.
Era miezul noptii de Revelion si lumea isi vedea de ale sale!

Cand am plecat acasa si m-am bagat in patul meu, tulburarea a facut ca somnul sa vina cu greu. Simteam ceva dar inca nu intelegeam ce.

Dupa trei zile am ingropat-o crestineste intr-un loc din cimitirul Ghencea, repartizat de Sfatul Popular!
La inmormantare nu au venit decat doi vecini...
Bunica a facut de mancare si a chemat o multime de oameni la noi care, desi nu venisera la cimitir, au participat la masa de parastas cu bucurie! Ea a fost multumita ca a facut ce trebuia!

Cum casa babei Mitza era inchiriata, a trebuit ca mama sa se ocupe si de debarasarea ei de lucrurile adunate de batrana in anii in care a trait acolo!
Nu uit nici azi saracia pe care am vazut-o in casa "coanei "Mitza... "ilegalista"!
Un pat de o persoana cu saltea de paie, acoperit cu un asternut meticulos carpit, un dulap intr-o rîna, doua scaune ponosite si desperecheate, o lampa cu gaz, asezata pe podea, si un Godin cu burlane incolacite intr-un colt al camerei, cateva vase insirate pe jos, ziare o multime si... cam atat.
In marchiza casei, care nu avea decat o singura incapere, am ramas surprinsa sa gasesc o multime de cutii de chibrituri si pungi cu sare, randuite cu grija si acoperite cu un morman de presuri uzate.
Bunica m-a lamurit explicandu-mi ca, in vremea foametei din Bucurestiul de dupa razboi, sarea si chibriturile erau moneda forte in trocul alimentelor!
Biata batrana! Oare sperase intr-un razboi care sa o scoata din saracie, sau frica de foametea din '46 nu o parasise?
Cine mai putea sti? Baba Mitza plecase dincolo cu toate secretele ei!


Printre lucrurile asezate pe scaunul vechi ce-i servise de noptiera, am zarit o fotografie ce infatisa un barbat chipes, cu siguranta o iubire ramasa suspendata undeva, in timp.
Fotografia era uzata, tocita de-a binelea in dreptul fetei barbatului, ale carei trasaturi abia de se mai ghiceau.
Atunci am observat ca in incapere nu exista nicaieri o icoana, asa cum aveau toti batranii de atunci in casa lor. Aceasta fotogafie ii servise probabil de icoana o viata!
Cu mintea mea de copil, crezusem pana atunci ca dragostea e doar pentru cei tineri si frumosi si ca batranetea o face sa dispara.
Acela a fost momentul meu de maturizare cand, privind o fotografie tocita de mangaieri si sarutari, am aflat pentru prima data ca si batranii au sentimente de iubire, de care doar moartea ii mai desparte sau poate nici ea!
Dintr-o data am inteles si am putut sa intuiesc, ca prin minune, viata de suferinta si singuratatea trista a acestei femei, pe care anii au garbovit-o dar nu au reusit sa-i stearga din suflet o dragoste neimplinita!
Si l-am rugat pe Dumnezeu sa ma ierte pentru glumele copilaresti pe care le facusem pe seama bietei batrane si o lacrima mi s-a prelins pe obraz!
Am simtit atunci, asa, dintr-o data, ca nu mai eram copil!
Descoperirea iubirii  tainice si netraite pana la sfarsit a acelei batrane a insemnat pentru mine trecerea pragului dintre copilarie si adolescenta.
Imaginatia m-a ajutat sa visez de atunci multa vreme la iubiri sfinte, pentru ca, dupa indelungi reflectii, sa-mi pot construi apoi propria mea idee despre iubire si fericire!

Anii au trecut si am considerat ca mie bunica mi-a lasat asa, fara vorbe, datoria de a o pomeni in rugaciunile mele pentru raposati pe coana Mitza! Si asta fac de ani buni.
Sambata, la parastasul celor adormiti m-am gandit iarasi la ea.
Pomenind-o, imi pare ca aduc omagiu tuturor iubirilor secrete, pierdute si netraite, suspinelor si amaraciunii simtite de mult mai multi oameni decat credem, unii dintre ei pentru o viata intrega!

Purtam cu noi amintirile, suferintele - unii mai la vedere, altii intr-ascuns.

Sub fiecare caciula ponosita a unui batran intalnit pe strada, sta o poveste, povestea unei vieti cu tot ce inseamna ea!
Adesea, dincolo de garduri, de usi ce nu se prea deschid, de pleoape coborate, stau singuri si tristi batrani uitati, fara ca noua sa ne pese, fara sa le banuim macar nefericirea.
Babe sau mosi, au fost si ei odata tineri, frumosi, au iubit, au suferit, au trait drame...
Desigur, batranetea nu sterge ticalosia tineretii, insa este o "boala" care se ia si de care nu scapam - in cel mai fericit caz!




Despre provocarea de luni si alte BABE puteti citi zappand in tabelul lui Eddie !