Faceți căutări pe acest blog

duminică, 31 ianuarie 2016

PROVOCAREA DE LUNI - CALEA AMINTIRILOR

Exact acum 3 ani, rascolita de magia celor 12 cuvinte, am scos din gradina amintirilor mele, povestea unui om cu cu a carui existenta s-a intersectat si drumul meu, intr-un moment in care deschideam ochii spre lume!

Iata povestea lui.

CONU SPIRACHE


Aveam vreo 12 ani.
Pe atunci mama mea lucra intr-o scoala postliceala ce
apartinea de ministerul de finante din acea epoca.
Era inceput de primavara si ministerul organiza, pentru salariati, o excursie in nordul Moldovei.
In seara dinaintea plecarii am aflat ca urma sa vin si eu.
Am fost extrem de incantata!
Sa fac o astfel de excursie era mai mult decat puteam eu sa visez, ceva minunat, unic, caci pana atunci nu ma deplasasem inca pe o distanta mai mare de 100 de km!

Cand am ajuns la locul de intalnire, cu toata stradania mea de a parea nepasatoare, se vedea cu siguranta nelinistea ce nu ma lasase sa dorm toata noaptea.
Dimineata era rece si cerul cenusiu nu promitea o vreme prea frumoasa, insa asta nu ma interesa absolut deloc. Eram incantata.

Cu acel prilej l-am cunoscut pe "Conu" Spiru.
Era de fapt pensionar dar mai lucra inca si era atunci seful mamei mele.

Un zambet sincer ii dezveili dintii inca frumosi si o privire patrunzatoare se atinti asupra mea...
- Daca te vei uita la cer, mi-a soptit el, ca si cand urma sa-mi incredinteze o mare taina, o sa ia si el din albastrul ochilor tai si se va insenina imediat... Vom avea un timp minunat! Ai sa vezi! Crede-ma!
I-am zambit cu sfiala, simtind ca omul acela, care ma privea  ca  bunicul meu, cu niste ochi veseli de culoarea maslinei verzi, avea sa insemne ceva important in viata mea. Si am simtit bine!

Cerul chiar s-a inseninat si multa vreme am crezut sincer ca, daca ai ochi albastri, poti alunga norii!
Am fost atat de extaziata de aceasta aventura incat putine 
amanunte au mai ramas in memoria mea.
Nu am uitat insa popasul facut la Cetatea Neamtului unde, conu Spiru m-a intrebat:
- Stii poezia lui Bolintineanu, Mama lui Stefan?
- Stiu, am raspuns eu, incantata ca sunt bagata in seama.
- Atunci, hai, recita-ne-o aici, sa ne bucuram cu totii.
M-am urcat pe o mica movila, in fata cetatii, si am inceput sa recit. Peisajul era  minunat.
Pasari zburau peste rapele abrupte,  cerul era albastru, soarele apunea dupa deal, aurind crestele ruinelor cetatii, sporindu-le misterul inaintea noptii, vantul aducea freamatul codrilor la urechile noastre si...  toti ma priveau pe mine, o fetita neinsemnata. Era pentru prima oara cand mi se parea ca fac ceva special! A fost micul meu moment de glorie!

Excursia aceea avea insa sa-mi aduca altceva, mult mai de pret decat gloria efemera a unei recitari in aer liber: un mentor, un indrumator, un model de viata.

Conu Spiru era o gradina de om!  Cand i-am auzit hohotele de ras, i-am patruns privirea plina de viata si m-am lasat convinsa de incurajarile lui, nu stiam ca facusem cunostinta cu cel mai optimist dintre oamenii fara noroc!

Poate ca au existat mereu, dar in secolul trecut multi au suferit pentru ca s-au nascut unde nu trebuia, cand nu trebuia!
Dl C. Spiridon, Spirache sau Spiru, ar fi avut totul ca sa reuseasca. Doar noroc nu a avut!

Nascut intr-o familie de intelectuali, era al doilea fiu din cei trei cu care tatal sau, magistrat de renume, se mandrea. Fratele cel mare  s-a facut inginer constructor, el a facut dreptul si filozofia, iar mezinul... nu a mai apucat sa faca nimic caci a murit de o pneumonie galopanta... la nici 18 ani!
Mama, fragilizata dupa moartea mezinului, s-a stins si ea.

Dar viata te fura in anii tineretii si nu te lasa sa te prabusesti cu usurinta... Oricum, nu pe Spiru!
El era  tanar, frumos (semana cu Jean Marais!) inteligent si de un optimism molipsitor.
Mediul intelectual bucurestean era, inainte de al II.lea razboi, de o aleasa calitate, asa ca mintea si spiritul i-au fost bine echipate.
Prieteniile pretioase legate atunci, profesorii, dupa care mergea la cursuri facultative, aveau insa sa il coste mai tarziu libertatea ...

Razboiul a venit sa strice tot! 
Mai intai a fost concentrat, apoi ranit.
Dupa aceea... au venit rusii pe tancuri si asta i-a rapit ceva din bucuria de a-si fi gasit femeia inimii lui.

Louise era o fermecatoare frantuzoaica, nascuta la Paris si venita cu familia in Romania, unde tatal ei se ocupa de o firma de produse chimice.
Cu felul lui exuberant a inebunit-o si s-au casatorit ca doi fugiti de acasa! Timpurile facusera sa dispara eticheta...

Si inca se mai putea trai, dar... in '48, au inceput persecutiile.
Imobilul familiei a fost nationalizat, tatal si fiii au fost arestati si biata frantuzoaica a ramas sa locuiasca, impreuna cu cumnata ei, in camerele de serviciu de la mansarda, asteptandu-si sotul.
Dupa 6 ani de inchisoare, Spiru s-a reintors acasa, ca un caine jigarit dar cu acelas zambet, de parca fusese plecat pana la tutungerie, sa-si cumpare tigari! 
Poate cu o unda de vinovatie in privire, vinovatie fata de femeia lui draga, pe care a regasit-o slaba si extrem de trista...  dar demna, fara sa se planga, fara resentimente.

"Nu-i nimic, ne descurcam noi!" ii zicea el Louisei.
Si a inceput prin... a cara cartofi in Gara de Nord...
Dupa multi ani a putut deveni sef de personal intr-o fabrica.
Drumul asta printre nevoi l-a facut mereu cu zambetul pe buze, bucurandu-se de viata, asa stalcita cum era ea!

Louise insa nu era deloc bine.
Dupa arestarea lui Spiru pierduse o sarcina mult asteptata. Apoi tatal ei murise iar ea isi adusese mama in camera din pod. Cum s-au descurcat... nu au spus niciodata!
Necazurile si lipsurile o erodasera insa indeajuns incat sa observi ca suferea. Toate pe un fond de fragilitate ce-i apartinea.

Dupa excursia in care m-am simtit vedeta, Conu Spiru ne-a invitat la ei intr-o dupa-amiaza, sa servim un ceai impreuna.
Imobilul, odinioara casa familiei, era situat in strada Stirbei Voda, aproape de iesirea din Parcul Cismigiu si vis-a-vis de Conservator. 
Dupa ce si-a terminat studiile, fratele lui cel mare renovase casa parinteasca dupa proiectele proprii, aducandu-i o tusa  plina de sarm, impodobind ferestrele cu balcoane din fier forjat si adaugand inca un etaj, inaltand podul casei si transformandu-l in mansarda locuibila, dupa moda frantuzeasca. Cine ar fi crezut ca vor ajunge sa locuiasca toti tocmai in acea mansarda?!
Dupa numarul cutiilor postale am inteles ca imobilul era plin de chiriasi.
Poarta din fier forjat, altadata o mandrete, acum ruginita si fara maner, era deschisa.
Am ocolit usa principala pentru a ajunge la intrarea de serviciu.
Am urcat pe o scara ingusta, in forma de spirala, pana la ultimul nivel. Mama a sunat si in usa au aparut amandoi, Conu Spiru si madame Louise, fericiti.
Holul era de latimea usii si am observat ca in lungimea lui erau amenajate o minuscula bucatarie si, in continuare, o mica baie, toate despartite prin niste draperii.
Camera ar fi fost destul de spatioasa insa era impartita in doua de un glasswand. 
Ne-am asezat pe fotoliile imbracate in brocard inflorat.
Imi placea acolo. Peretii erau tapetati cu rafturi incarcate de carti in fata carora erau frumos randuite rame cu fotografii, din care razbatea bucuria lui de a fi cu ea!
Dincolo de peretele cu usi de sticla, statea, lungita in pat, madame Nicolle, mama Louisei.
Ne-a salutat politicos, spunandu-ne in franceza ca este racita, apoi s-a scuzat si s-a intors cu fata spre perete,
pierzandu-se in asternutul din care nu se mai zari decat boneta alba cu volane cazute pe frunte, cum nu mai vazusem pana atunci.

Scopul invitatie era de fapt o propunere. 
Conu Siru a intrebat daca nu as dori sa fac lectii de franceza cu madame Louise, mai exact sa vin si sa stau cu ea de vorba...  Si, pentru asta, ni se cerea o suma rusinos de mica.
In fond, tot ce voia el era sa aduc un pic de prospetime in casa lor, unde tristetea isi facuse cuib, sa ii abat gandurile Louisei lui, cum ii placea sa spuna!
Micuta si delicata, cu ochii mari, buze carnoase si un sic nebun, madame Louise se arata incantata sa ma cunoasca.

Si, timp de 5 ani de zile aveam sa vin in aceasta casa, de 3 ori pe saptamana, pentru conversatii in franceza.
Acolo aveam sa cunosc pentru prima data in viata mea o persoana provenita din alta cultura, o femeie minunata dar bolnava de tristete.
Madame Louise m-a invatat multe din ce stiu azi despre Franta.
Ea mi-a vorbit intaia data despre Paris, despre felul nonsalant al locuitorilor lui, despre castele si Loira, despre Marea Mediterana si frumoasa Provence... despre Louis XIV Versailles si Madame de Maintenon, despre Marie-Antoinette,  Robespierre si ghilotina... cu nostalgia dureroasa a celei care stie ca numai memoria o mai poate tine legata de locurile natale.
Mama ei, madame Nicolle, avea o cutie de ceai, din metal, legata cu o panglica tricolora in culorile Frantei, in care tinea pamant "de acasa", din Luberon. Mi-a aratat-o facandu-ma sa inteleg ca era ceva de mare pret!
Cand plecam de acolo era ca si cum ieseam din povesti ...

Intr-o zi am gasit-o  pe madame Louise asezata pe scaunul de toaleta, plangand. Am intrebat-o de ce plange si mi-a raspuns ca nu stie... Atunci i-am telefonat mamei mele la serviciu si i-am spus.
Imediat a venit Conu Spiru ravasit, cu parul valvoi si ochii speriati, cautand spre ea cu teama...
Nimeni si nimic nu ii putu insa seca lacrimile doamnei mele!
Am inteles intr-un tarziu ca periodic avea astfel de stari care treceau, urmate de perioade in care era ca un fluturas, vesela si plina de chef de viata...
Numai ca aceasta era o boala... Astazi i se spune tulburare bipolara, atunci insa era un sindrom depresiv anxios ...
El m-a intrebat daca imi este frica de ea.
- Nu, i-am raspuns, imi este doar teribil de mila de dansa!

Si am continuat sa vin chiar si in perioadele ei criza.
Bunica zicea ca e bolnava fiindca l-a pierdut pe Dumnezeu.
Ii plangea de mila si se ruga pentru ea.
Imi punea in sacosa cate ceva - fie gogosi, fie cate o placinta ori turte proaspete - si plecam, plina de zel, stiind ca am o treaba importanta: sa o fac pe madame Louise sa nu mai planga.  Ea... nu vorbea nimic atunci. Statea pe capacul toaletei si plangea.  Eu insa ii povesteam vrute si nevrute in romaneste, desigur. Nu am reusit insa prea des sa-i sec lacrimile.

Dupa cateva saptamani de plans si nemancare, redevenea cea dinainte. Ma primea, plina de bucurie, si nu uita niciodata sa se scuze pentru momentele ei lacrimogene si sa imi multumeasca pentru ca nu o evitam!
El obisnuia sa mai treaca pe acasa, in ideea de a o asigura pe ea ca nu e singura. Si atunci se umplea casa!

Cate nu m-a invatat, cate nu mi-a spus conu Spiru...
Imi sugera ce sa citesc, ma invata cum sa citesc, cum sa-mi fac fise cand merg la biblioteca.
Cu el mi-am facut prima legitimatie, la Bibioteca Pedagogica, care era aproape de casa lor, langa Cismigiu.
Ma punea apoi sa-mi spun impresiile dupa lectura si era mereu interesat, admirativ si extrem de fericit sa ma asculte.
Ba chiar imi spunea cum sa-mi prind parul sau cum le fac pe femei mai frumoase tocurile inalte...
A venit la toate serbarile mele de sfarsit de an, la toate spectacolele in care eu aveam cate un rol... impreuna cu sotia lui sau singur, atunci cand ea era... trista!
Asa am crescut eu pe langa necazul si bucuriile lor.

Intr-o seara de octombrie, madam Nicolle s-a stins din viata. Au inmormantat-o punandu-i in sicriu tricolorul si cutia cu pamantul Frantei ei dragi, pe care nu a mai putut-o vedea...
Louise a fost surprinzator de bine vreo doua saptamani.
Intr-o dimineata, dupa ce Conu Spiru a plecat sa cumpere jurnalul, Louise a deschis larg fereastra si ... s-a aruncat in gol! 

Conu Spiru a ramas singur, in podul casei parintesti, traind inca vreo cativa ani, inconjurat de fotografiile ei si de cartile lui...
De-l vedeai, puteai crede ca e cel mai fericit om din lume.
Cu aliura lui de pictor din Montmartre si zambet de actor de cinema, te privea direct, mereu senin, si te asculta cu o asa atentie incat erai sigur ca alta treaba nici nu are.
Radea in hohote si parea ca nimic nu-l atinge.
Cunoscutii insa stiau ca il durea pierderea femeii lui, ca se simtea vinovat de faptul ca viata plina de socuri, pe care o traisera, o ranise intr-atat, sfarsind prin a o ucide, ca regreta faptul de a nu fi putut sa-i dea si ei ceva din optimismul lui debordant!
Era ca si cum el devenise purtatorul acelui "joie de vivre" frantuzesc pe care ea, in mod bizar, il pierduse!
Cu siguranta  Conu Spiru si madame Louise  au fost un tot facut din doua jumatati perfect egale: una vesela si alta trista...

In viata trecem pe langa oameni, ne incrucisam drumurile cu ale lor si poposim cu ei pe cale...
Fiecare ne lasa ceva: unii mai mult, altii mai putin, imbogatindu-ne pana sa ajungem la capatul drumului!
Dam si primim, luam si lasam...
Ne privim si uneori ne incearca poate sentimente de automultumire sau de neimplinire.
Nu suntem insa decat rodul unor intalniri faste sau nefaste, plamada oamenilor de la care am invatat, pe care i-am admirat, pe care i-am indragit, oamenii langa care am trait!
Eu stiu ca fara cei ca madam Louise si conu Spiru, ramasi pe calea amintirilor ca puncte de referinta, as fi fost cu siguranta azi altcineva...

O ruga pentru sufletul lor!

miercuri, 27 ianuarie 2016

FLORILE LUNII IANUARIE

Ghioceii din gradina noastra au rasarit!
 fara sa strapunga zapada! (perce-neige!)
 
 
 
Si gutuiul japonez e in floare!

duminică, 24 ianuarie 2016

PARJOLUL UNEI IUBIRI TARZII (II)


Alina gasi cu greu adresa. Blocul indicat de Marianne se gasea tocmai la marginea orasului. Ea propusese sa se vada  aici, in mica ei garsoniera inchiriata.
Imobilul in fata caruia se oprise era unul de confort III, construit cu zeci de ani in urma, pentru nefamilisti.
Usa intrarii, complet decojita de vopsea, si fara geamuri, facu un zgomot ascutit, frecandu-se de pardoseala
nesplalata probabil de ani. Nu era ascensor nici lumina asa ca urca scarile aproape bajbaind. In aer plutea un miros greu de mucegai si prajeala.
Ajunse la etajul 4. Porni pe culoarul lung, in cautarea unui indiciu, si cerceta pe orbecaite usile scorojite ale micilor garsoniere, pentru a o gasi pe aceea cu numarul 72.
Ii ajunsera la ureche cateva acorduri muzicale si, recunoscand "Muzica Apelor", isi spuse ca acolo doar Marianne putea asculta la ora aceea Handel, asa ca se lasa condusa de auz. Astfel ajunse in fata usii pe care era scris cu carioca verde "Ap. 72".

Ciocani de doua ori si Marianne ii deschise, cu un aer usor jenat, avand intr-o mana un pahar de whisky, umplut pe jumatate.
Se salutare si intra. 

Mica garsoniera era plina de un fum gros de tigara. 
Cu toata modestia incaperii, inauntru domnea o neasteptata ordine. 

Ii facu semn sa se aseze pe singurul fotoliu din incapere, asezat  in fata unei masute joase pe care se aflau deja doua cafele aburinde si un pahar inca gol. O intreba din priviri daca doreste sa bea si, inainte de a primi raspunsul, scoase de sub masuta sticla de whisky si turna in el bautura.
Conversatia demara stangaci, cu fraze scurte si adesea neterminate.
Jenate erau amandoua, fiecare din alt motiv.
Dintr-o data, ca si cand decisese brusc sa ia taurul de coarne, Marianne zise, zambind amar:

- Precum vezi, am pierdut totul! Am mizat pe calul cel prost, cum s-ar spune, si am pierdut! si izbucni intr-un ras nervos care o infiora pe invitata.
Alina sorbi o inghititura de cafea pentru a-si gasi o replica, apoi, punand ceasca pe farfurioara, zise:

- Nimeni nu este scutit de lovituri in viata, iar greseli facem toti. 

Stia ca era un cliseu dar altceva nu gasise.
- Te rog, inca o data, sa ma ierti pentru gafa mea de azi... Crede-ma, nu stiu nimic din ceea ce ti s-a intaplat... si nu am venit aici ca sa aflu ceva, ci ca sa ma scuz ca nu te-am recunoscut...

Marianne clatina trist din cap, stinse tigara in scrumiera deja plina
cu mucuri si isi aprinse o alta.

- Cred ca esti singura din oras care nu-mi stie povestea... Viata mea este deja un scandal public! Totul a inceput inaintea alegerilor trecute. Pentru a avea certitudinea ca-mi voi pastra postul, mi s-a sugerat ca ar trebui sa intru in politica. Si... am intrat!

- Eh! Daca ar fi fost dupa "sugestii"... ar fi trebuit ca eu sa trec prin toate partidele - replica Alina, incercand sa-i mai indulceasca tonul grav.

Mariane tacu cateva clipe, parca pentru a-si relua ideea pierduta, apoi continua:

- Cu asta mi s-au mai adaugat la sarcini
le si sedintele de partid. Dar nu s-ar fi daramat lumea din asta daca nu ... 
In fond, pe scurt, mie mi s-a intamplat o mare nenorocire, intelegi? Cea mai mare nenorocire: m-am indragostit... Si nu numai ca m-am indragostit in mod ilicit, ci m-am indragostit de un vis, de o idee, de cineva care exista doar in visele mele de femeie cuprinsa de teama apropierii menopauzei! Asta insa stiu abia acum.

Trase adanc din tigara.

Dupa ce afla numele iubitului, Alina incerca sa puna informatiile ei cap la cap. Pe barbatul in cauza il cunostea. Era membru al partidului aflat la putere la nivel judetean, cu toate sansele sa ajunga deputat, prin redistribuire. Socotit un om cu viitor politic, iubitul in chestiune era un om inca tanar si destul de aratos insa ... din cate stia ea... era insurat!


Marianne continua sa-i povesteasca cum si-a pierdut ea mintile,
abandonandu-se, ca o adolescenta, unei iubiri interzise, venita tarziu si care o surprinsese prin intensitatea ei.
Idila si-o taiau in ascuns, caci amandoi faceau politica si erau casatoriti, dar asta sporea si mai mult dorinta.

- Intr-o zi blestemata mi-a spus: "Nu stii cat imi doresc sa nu ma mai feresc, sa traiesc si eu cum vreau! Dealtfel incep sa obosesc... Ma gandesc sa divortez." Era ultimul lucru pe care m-as fi asteptat sa-l aud. Abia am putut sa ma abtin sa nu sar in sus de bucurie. Si eu obosisem sa ma ascund. Si, in seara aceea, odata ajunsa acasa, mi-am trezit barbatul din somn si i-am spus... ca iubesc un alt barbat!

Isi reaprinse tigara cu un gest automat si continua:

- Din acel moment lucrurile au evoluat cu o incredibila repeziciune spre un dezastru nebanuit de mine. Stiu. Eu am gresit si nimeni altcineva!... Barbatul meu, surprins si profund ranit de marturisirea mea, m-a privit mai intai naucit. M-a intrebat cine este si, cand a aflat a plans, pentru ca, in final, sa ma invite sa plec din casa! In doua ore a devenit alt om, cineva pe care nu-l cunosteam si cu care nu mai reusam sa comunic.

Se opri tulburata. Mai lua o gura de whisky si continua:

- Si eu... mi-am adunat cateva lucruri si am plecat! Nici azi nu stiu cum de am fost capabila sa o fac, fara sa ma gandesc la consecinte!
Stiam ca mama era acolo si ca avea sa aibe grija de copii... in fine... nu mai stiu ce stiam... Sincer, nu cred ca am judecat in vreun fel! Parca eram in transa! Cu toata tensiunea discutiei, in mine era o bucurie pe care am simtit-o doar cand eram in liceu si ma indragostisem de baiatul profesorului de matematica! 

Apoi, in capul meu nu era loc de dubii vis-a- vis de copii, caci credeam ca nimeni nu poate sa-si piarda statutul de mama! Nimeni... in afara de mine, evident!
Si... dupa un dus la hotel si o jumatate de zi de munca, m-am intalnit cu iubitul meu ca sa-i spun ca eram... libera!
"Cum de ti-a trecut prin cap sa faci o asemenea prostie!" mi-a spus el, cu ochii iesiti din orbite de furie. Nu mi-a placut deloc... dar... asta e! Nu m-am simtit niciodata mai singura si mai vulnerabila... Am inghitit in sec si am tacut. Constiinta imi spunea si mie ca am gresit, dar inima... nimic nu mi se parea prea mult pentru a-mi trai iubirea asta care ma napadise la 40 de ani!

Se opri. Plangea.

Alina se simtea tot mai stanjenita si ingrijorata in acelas timp de ritmul in care gazda ei ducea paharul cu alcool la gura in timp ce-si
depana povestea...
Se ridica, luandu-si in mana paharul ce-i fusese pus inainte, si se indrepta spre locul unde banuia ca este mica chicineta a garsonierei.
Varsa alcoolul din el si il umplu cu apa.
Marianne, desi usor surprinsa, il bau cu sete si isi sterse lacrimile cu podul palmei.
Intinse mana dupa paharul in care mai era inca o gura de whisky,
insa Alina o opri cu delicatete.

- Ai mancat ceva astazi? o intreba ca si cand ea ar fi fost gazda.

 Marianne o privi cu subinteles, fara sa articuleze vreun cuvant.

- Cobor eu sa cumpar ceva. Tot ce te rog este sa nu mai bei pana ma intorc. Nu vreau sa ti se faca rau. Ok?

Dadu din cap ca un copil, muscandu-si buzele, iar fata i se lumina pentru o clipa.
Alina reveni in mai putin de jumatate de ora cu o plasa plina cu de-ale gurii. Marianne atipise intre timp, chircita pe mica canapea de buret, care noaptea ii servea cu siguranta drept pat. In scrumiera mai fumega inca o tigara. 

O acoperi cu halatul de baie ce atarna in cuier, varsa scrumiera si deschise larg fereastra. Afara se lasase seara. Orasul isi aprindea luminile. Se gandi ce cruda e lumea... si cum isi vede ea de ale ei...
Arunca o privire in camera. Nu modestul decor o impresiona cat tristetea ce bantuia ca o fantoma incaperea. Inchise fereastra scuturata de un fior.
Prepara o omleta, in care impaturi o bucata de cascaval, taie paine, facu o mica salata, apoi le aseza pe toate pe o tava din plastic aflata pe chiuveta ce servea de scurgator.
Cand aseza toate pe masuta cea mica, Marianne se trezi. Jenata, isi aranja parul cu cochetarie si, privind cu pofta bucatele, isi privi invitata vizibil recunoscatoare. Manca cu placere.

- Vai... multumesc. Iarta-ma. ingana ea. Tu nu mananci?
- Nu, multumesc. raspunse Alina, trecand sub tacere peste faptul ca sotul ei o astepta cu cina!

Alina stranse resturile si spala farfuriile ca la ea acasa. "Serviciu complet", glumi ea. Cand reveni in camera, Marianne era din nou cu paharul in mana si tigara aprinsa! Privi sticla de sub masa si remarca cu usurare ca era pe sfarsite.

- Spune-mi, mama ta cum a reactionat la toata nebunia asta cu plecatul de acasa?
- Mama? A plans, mi-a facut un milion de reprosuri si a ramas acolo sa aiba grija de copii. Ce putea sa faca? Si-a vandut casa cand am inceput sa o construim pe a noastra...  asa ca nu avea unde merge. Eu am vrut sa ma intorc in seara urmatoare dar... toate incuietorile casei erau deja schimbate! Si mama s-a temut sa nu agraveze lucrurile.

Inversunarea barbatului meu a fost prima mare surpriza. Blandul meu moldovean... devenise o fiara. A doua surpriza insa, la fel de neasteptata, a fost reactia iubitului meu la marturisirea mea!

Marianne scurse sticla de wisky, aprinzandu-si apoi o noua tigara. 

- Baiatul meu... adolescent aflat la prima iubire, a primit cu vizibil dezgust povestea mea - caci sotul meu a avut grija sa-i dea toate detaliile... Nici nu ma putea privi... Am inteles. Betty, mai mica, nu a priceput ea prea multe, decat ca "mama a pleacat de acasa"!
Luni de zile insa a plans noaptea, in somn!  
Greu de trecut peste astfel de momente insa... m-am agatat si eu de iubirea mea ca sa rezist... dar iubirea... devenise cam subreda!
Eu mi-am inchiriat un apartament; pleca si el de acasa si si se instala la hotel. Continuam sa ne vedem, rar si in mare secret. Amandoi aveam motive sa fim discreti: el isi proteja imaginea de "om politic cu viitor", eu pe aceea de mama ce spera sa castige, in urma divortului, macar custodia copiilor.
Stratagema nu a folosit la nimic pentru mine. Tot ce am reusit sa fac a fost ca in timpul procesului sa nu fie dezvaluit numele iubitului. Procesul meu de divort a fost in final un scandal monstru, in urma caruia am pierdut si casa si custodia copiilor! "Mama imorala"!
Doar faptul ca in scurt timp iubitul meu a intentat si el actiunea de divort mi-a mai linistit cumva sufletul!

Divorturile s-au terminat cam in acelas timp... Sacrificasem totul pentru iubire si nimic nu mai conta... nici faptul ca ne vedeam tot mai rar.

Se opri din povestit, obosita si evident ametita de alcool.
Alina ii propuse o noua cafea pe care o facu ea. Baura amandoua cafelele, ca doua vechi prietene, glumind pe seama cestilor desperecheate si ciobite.
Alina isi privi ceasul dand semn de plecare. Marianne insa o opri.

- Pleci tocmai acum cand, am ajuns la punctul culminant? Nu vrei sa afli de ce am ajuns in halul asta?

Tonul ei devenea agresiv si articula cu greu cuvintele... Era de-a dreptul beata dar faptul ca sticla de whisky era goala ii dadea curajul Alinei sa plece fara grija ca i se putea intampla ceva.

- Putem sa ne vedem si maine. E deja tarziu... argumenta Alina, incercand sa scape. Iti fac eu patul, te culci si maine ne revedem. E bine asa?

- Nu. Sa nu crezi ca daca am baut nu stiu ce spun. Niciodata nu am vorbit cu glas tare despre cele intamplate... Vreau sa stai sa golesc tot sacul... Ca la psiholog...

Glasul ei devenea din ce in ce mai mult un tipat si cu mainile o strangea  ca o menghina pe vizitatoarea ei.

- Bine, raspunse Alina, dar ce zici daca am bea un ceai?

Si se duse in chicineta sa prepare ceaiul, nadajduind ca Marianne sa atipeasca intre timp.
Insa nu se intampla deloc asa. Hotarata sa-si spuna povestea, Marianne astepta ceaiul, fumand tigara dupa tigara si mastecand fumul in mod bizar.
Alina nu gasi nici un plic de ceai in micul dulapior din chicineta iar ea nu cumparase decat cafea, insa improviza, caramelizand o lingurita de zahar pe care o stinse cu apa fiarta.
Baura in liniste.

Pe chipul Mariannei era un soi de concentrare, ca si cum incerca sa se adune, sa se trezeasca. Atunci Alinei ii veni in gand bratara de ametist.

- Cand ai venit la birou aveai o bratara la mana. Unde este?
- In geanta mea. Are un defect inchizatoarea si ma tem sa n-o pierd. O am de la bunica. De ce intrebi?
- Pune-o la mana. O sa te simti imediat mai bine! Ametistul iti da... energie, ii spuse ea fara sa aminteasca si faptul ca era un bun remediu impotriva betiei!


Marianne ii urma sfatul si isi puse bratara apoi continua sa-si soarba ceaiul de zahar ars.

- Asa, acum am sa-ti spun finalul neasteptat al povestii mele. zise ea incercand sa-si caute cuvintele si sa articuleze corect.

Isi aprinse o noua tigara. Era penultima din pachet.

- Intr-o zi, in timp ce imi uscam parul, oglinda din baia apartamentului in care locuiam plezni din senin. Niciodata nu am fost superstitioasa si nu am crezut in prostii din astea... Mi-am zis si atunci ca asta va fi un nou motiv de a persifla superstitiile...
Numai ca, la sfarsit de saptamana, mama mea a facut un atac cerebral si... a murit! Nu stiam pentru ce sa plang mai intai: pentru ca nu mai aveam mama sau pentru ca pierdusem persoana care ma ajuta sa-mi vad copiii, care ma asigura... ca cineva ii vegheaza si ii ingrijeste ca si mine!

Marianne parea ca se trezise de-a binelea. Fata ei, uda de lacrimi, avea o expresie aproape angelica, fara urma de ranchiuna, fara ura, numai durere, o durere care o innobila.
Alina plangea si ea. Scoase din geanta un pachet de batiste si ii intinse si Mariannei una.

- La nici 6 saptamani de la moartea mamei, dupa o sedinta avuta la sediul de partid in vederea alegerilor locale, il aud pe omul care se ocupa de sediu ca strange bani pentru un cadou. Nu am inteles bine asa ca am intrebat: "Cu ce ocazie si pentru cine este cadoul?"
Raspunsul mi-a cazut ca un bolovan in moalele capului. Atunci am aflat ca"iubitul meu" urma sa se casatoreasca... cu o actrita!

Alina o cunostea pe actuala lui sotie si, chiar daca era actrita, nu era deloc o "aparitie", dupa cum nu avea nici aliura unei "spargatoare de cuplu". Ce se intamplase, cum de ajunsese omul acela sa treaca de la o relatie la alta si mai ales de ce o facuse in acel mod las, fara sa se explice, ramaneau intrebari fara raspuns...

- Ce fata oi fi facut ... cand am aflat, nu stiu. Imi amintesc insa ca, inainte sa lesin, toti ochii erau atintiti asupra mea. Mi-am revenit.
Mi-am cumparat cinci sticle de vodka, am venit acasa si am baut sperand sa mor. Am bolit dar n-am murit. Am tot incercat... pana ce am devenit dependenta de alcool! Poate ca mai am inca de platit. Intre timp insa, dupa castigarea alegerilor locale, am fost si...

"schimbata" din functie!
Restul il stii si tu: nu am servici, bat la usi care refuza sa mi se deschida... sau imi sunt chiar trantite in nas. As putea sa deschid un proces pentru banii pusi de mama la construirea casei, dar nu am cu ce. Copiii imi platesc darile din banutii lor, am vandut tot ce am avut, traiesc practic din ... mila unor matusi...
In timpul asta, fostul meu iubit s-a casatorit, ba chiar a devenit tata, fostul meu sot s-a recasatorit si el, iar eu sunt cea care inca se mistuie... desi iubirea asta tarzie mi-a parjolit deja viata de n-a mai ramas nimic din ea, in afara cenusii sufletului meu!


Alina o privea uimita, sedusa de felul ei de a-si sintetiza existenta in cuvinte... Parea ca bratara isi facuse datoria - betia ii trecuse cu desavarsire - si acea spovedanie in afara normelor ii readusese pe chip stralucirea de odinioara.
Epuizata, femeia isi prinse capul intre maini si intra intr-o tacere absoluta.
Alina nu indrazni nici sa respire de teama de a nu tulbura meditatia profunda in care cazu femeia din fata ei.
Intr-un tarziu, Mariane intinse mana dupa pachetul de tigari; privi lung cea din urma tigara, o duse la gura dar, inainte ca ea sa-i atinga buzele, se opri si, cu un aer absent, o strivi intre degete. Se indrepta spre cuier si scoase din dulapul dedicat pantofilor o sticla neinceputa de vodka. O desfacu tacticos, apoi o varsa cu satisfactie in chiuveta chicinetei.
Alina o privea inmarmurita. Nu se gandise ca mai putea fi alcool in casa.


- Cred ca nu ai venit degeaba aici, azi - i se adresa Marianne. Vrei sa ma ajuti cu adevarat? "Serviciu complet" cum spui tu!
- Desigur, raspunse ea oarecum incurcata, nestiind la ce sa se astepte.
- Cauta-mi un loc, intr-un spital specializat! In seara asta vreau sa cred ca am baut si am fumat pentru ultima oara in viata! Am sa-ti multumesc pana dincolo de lume.
Caci simt ca am sa reusesc!
...


Aceasta poveste este o fictiune. Orice asemanare cu persoane ori fapte reale este pur intamplatoare

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

PARJOLUL UNEI IUBIRI TARZII (I)



Alina Popa era secretara de ani buni dar, in pofida... "vechimii", ramasese una complet atipica.

Nici ea nu prea intelegea cum de mai rezista in functie, tinand cont de handicapul iesirii ei din tipar.
Nu era deloc buna de secretara in acceptiunea locala, fiind nula in cultivarea si manevrarea relatiilor. Nu tragea sfori si nici nu stia sa dirijeze in locul sefilor, asa ca parea a fi mai mult un factor de comunicare si de gestionare tensiunilor decat orice altceva.

Era vesela, sociabila si adulmeca de la distanta tensiunile, stiind sa creeze diversiunea necesara detensionarii lor.
Si se pare ca asa compensa "lipsurile" unei bune secretare, tocmai cu aceste cateva calitati ce tineau nu atat de profesie cat mai ales de firea ei.


Se obisnuise cu ideea ca seful roman este, prin excelenta, misogin, nepoliticos si adesea grobian, dar invatase sa surmonteze toate aceste... "calitati" cu un anume umor caustic si cu condescendenta.
Se bucura de respectul si aprecierea sefilor, oricat de prost crescuti ar fi fost ei, punand intre ea si ei acele bariere necesare unei colaborari, care ramanea decenta fara sa fie rigida.
Cu toate ca sperase si ea, ca toata lumea, ca vremurile de dupa revolutie sa aduca ceva schimbari, impamantenitele pile si relatii continuau sa-i ocupe timpul de lucru in proportie de 80%!

Si asta chiar detesta!
Zilnic secretariatul ei era plin de persoane fara nici o legatura cu activitatea institutiei, care doreau ... sa li se puna doar "o vorba buna" la te miri cine, pentru cine stie ce interes personal si nimic altceva.
Invariabil, rolul ei se schimba, devenind un fel de agent de legatura intre seful ei ci ci ai diferitelor institutii, pe unde aveau oamenii nevoie de pile!

Nu se baga ea in hatisul pilelor si stia sa "uite" daca ceva trebuia sa ramana secret, dar stia si sa observe, sa asculte, sa inteleaga, multele necazuri si probleme care-i aduceau pe oameni la locul ei de munca!
Si daca era un avantaj in toate astea, acela era faptul ca acolo
cunoscuse o multime de povesti de viata, unele doar banuite in dosul cuvintelor ori ale nelinistilor, altele chiar marturisite, istorisite, de cei care le-au trait.
...

Dupa doua ciocanituri delicate in sticla usii, intr-una din zile, intra in secretariat o femeie, careia nu-i putea da o varsta.
De inaltime potrivita, cu picioare frumoase, cu glezne fine, cu o oarecare distinctie in miscari, chiar asa, imbracata ca de la second hand, nu parea o persoana oarecare dar una ... debusolata.
Fata-i buhaita, cu pungi rosiatice sub ochi, pe care machiajul, destul de strident, nu reusise sa ascunda mare lucru, ii trada dependenta de tigari si alcool.
Constienta ca lipsa catorva dinti ii sporea aerul penibil, saluta tinand, nu fara o oarecare delicatete, mana la gura.
Degetele ei lungi, cu unghii frumoase si pielea fina a mainilor, erau singura dovada ca nu era nici batrana, nici de proasta conditie, ci doar o femeie ce purta povara grea a unei mari nefericiri.
La incheietura mainii drepte, secretara observa o bratara veche, din argint cu pietre de ametist - piatra despre care isi aminti ca citise undeva ca avea virtuti in trezirea din... betie!
Facu in minte rapid o scurta asociere intre ce-i spunea fata vizitatoarei si piatra in chestiune.
Stanjeneala femeii era mai mult decat vizibila, asa ca incerca sa nu o priveasca prea fix dar nici sa o faca sa se simta desconsiderata.

- Luati loc, va rog, si spuneti cu ce va pot fi de folos, ii zise aratandu-i un scaun, ocolindu-i diplomatic privirea.
- Marianne Stoia, se prezenta ea, ramanand in picioare. As dori sa vorbesc cu dl. director. Stie ca vin.

In tonul femeii era o oarecare nota de familiaritate, ca si cand s-ar fi cunoscut, nici fata, nici numele ei insa nu-i spuneau nimic secretarei.
Timbrul vocii insa ii parea cunoscut si urechea ei, formata in atatia ani de serviciu, ii sugera ca, mai mult ca sigur, vorbisera candva, daca nu fata catre fata, macar la telefon!
Nu reusi insa sa-si aminteasca.
O invita sa ia loc si intra in biroul sefului sau.

- Ma iertati. O doamna, pe nume Stoia, doreste sa va vorbeasca!
- Spune-i ca nu-s aici! cazu ca un bolovan raspunsul directorului care nu cadadixi nici macar sa ridice ochii de pe pagina sportiva a ziarului pe care il citea.

Cum nu putea sa-i spuna femeii asa ceva, secretara ramase nemiscata, in asteptarea unui raspuns decent.
Linistea ce se asternu il facu pe director sa ridice capul in cele din urma, privind-o peste ochelari. Observandu-i descumpanirea, directorul continua cu glas mai potolit:

- Spune-i ce vrei tu numai sa nu mi-o aduci aici!
Stiu de ce-a venit. Vrea serviciu! Nu o angajaza nimeni, nu o sa o angajez eu, ca doar nu sunt "Fortele de munca"! raspunse el cu ton flegmatic.

Secretara isi lua timp pentru o respiratie profunda, apoi continua amical:

- Daca tot sunteti aici, primiti-o. Macar pentru imaginea dumneavoastra! Sunteti un mare cozeur asa ca veti reusi cu siguranta sa faceti cu ea o scurta conversatie formala si apoi... am eu grija sa va "trimit" la vreo sedinta! Nu pot iesi de aici cu un astfel de raspuns! Pare destul de necajita...

Barbatul ridica din umeri, invins de argumentele feminine si cucerit de compliment, iar secretara, cu un zambet triumfator, se indrepta spre usa, grabita s-o invite in birou pe femeia ce astepta in anticamera.

- Imi pare cunoscuta... dar nu stiu de unde s-o iau! indrazni ea sa mai spuna inainte de a parasi incaperea.
- Ah. Nu ai recunoscut-o? Nici nu ma mir, zise el, ranjind dizgratios, in halul in care a ajuns... Este fosta directoare de la CCI! O chema Barbu inainte dar a divorta.

Secretara inlemni.
Isi amintea acum de unde o stia: o cunoscuse in urma cu vreo 4-5

ani. 

- Doamne, murmura ea, punandu-si mana la gura.
Ii trecu prin minte ca biata femeie era grav bolnava.
- Ma mir ca nu esti la curent, continua directorul, aproape in soapta. Povestea ei o cunoaste tot orasul!
- E bolnava?
- Alcoolica! raspunse el cu un dispret nedisimulat.
Hai, in fine, pofteste-o dar ai grija sa ma scapi repede de ea !

Secretara o invita pe d.na Stoia in biroul elegant al directorului, zambindu-i complice.
Nu-si revenea insa din uimire. Femeia aceea era doar o umbra a celei pe care o cunoscuse ea!
Timpul trecu repede si, desi stia ca ar trebui sa intre si sa intrerupa intrevederea, iesi din birou, cautandu-si alte urgente, doar spre a amana momentul, gandindu-se ca directorul se va indura de biata femeie si va gasi o solutie si pentru ea...
Intra totusi intr-un tarziu in birou pentru a scurta convorbirea, anuntandu-si seful ca era "asteptat la sedinta, la Primarie"... o minciuna menita sa il scape pe acesta de musafirii nedoriti!
Zambetul trist de pe fata femeii, lasa insa sa se vada ca intelesese mesajul.
Se ridica rapid si, multumind condescendent, iesi din birou, evitand sa le adreseze vreo privire.

Alina o cunoscuse intr-adevar pe Marianne Stoia, fosta Barbu, intr-o zi de inceput de vara, cand tot orasul iesise la iarba verde.
In aglomeratia de pe malul raului, unde sfaraiau gratarele si muzici de tot felul se subminau reciproc, o femeie tanara, pe care nu o vazuse niciodata pana atunci, avu amabilitatea de a le propune sa se aseze langa ea si ai ei. Si, pana la apusul soarelui, ajunsesera sa-si faca, printre glume de pic-nic, o multime de confidente.
Marianne ii povestise cu dezimvoltura cum se casatorise ea de tanara cu blandul si bunul ei moldovean, cu ochi albastri si vorbire potolita! El era medic ortoped, "si inca unul bun".
In timp ce ea vorbea tare si-l lauda de zor, ca si cand i-ar fi facut reclama, el isi facea de lucru, usor stanjenit, invartind micii pe gratar si aruncand din cand in cand sotiei sale priviri de barbat indragostit.
Ea era o furtuna, el o mare linistita, dar impreuna faceau un cuplu frumos. Copiii lor - un baiat de vreo 14 ani, ce-i semana leit ei, si o fetita micuta, "venita neprogramat, la batranete", ce-i semana lui - se vanturau printre noi, privindu-si, fascinati, mama care povestea fara ocolisuri lucruri din viata lor de familie!
Marianne istorisi cu umor, cum se trezise ea insarcinata in luna a cincea, fara sa aiba habar, si cat de fericita a fost ea ca mama mai... "coapta"!
Diferenta intre cei doi copii era de 10 ani, dar micuta era foarte bine infipta in locul ei de mezina.
Se simtea ca erau toti fericiti, entuziasti, o familie implinita!
Tatal Mariannei (ungur dupa mama si roman dupa tata) murise cand ea era inca foarte mica, iar mama ei, prezenta si ea la pic-nic, era sasoaica, insa una care vorbea foarte bine romaneste, fara opinteli.
Dupa propriile-i marturisiri, gratie acestei "mosteniri" multi-etnice, Marianne vorbea cu usurinta 4 limbi straine!
Este lesne de inteles ca lucrul acesta, neapreciat pana la revolutie, a propulsat-o, imediat dupa '90, in cercurile de afaceri, desi pana atunci nu fusese decat o contabila oarecare.
Aratoasa, fina, volubila si inteligenta, chiar si asa, in costum de baie, band bere si fumand Kent, avea aerul unei femei remarcabile.
Daca pe vremea cand era contabila, nu iesea din biroul ei decat de vreo doua ori pe zi, odata devenita director economic intr-o firma de comert exterior, sedintele, intalnirile protocolare si mai ales cinele, care se incheiau la ore tarzii, ii cam bulversara viata.
Marturisise atunci, fluturandu-si nonsalant in aer mainile frumoase si hohotind de ras, ca, intre garzile sotului si serile ei prelungite ... casa lor cea frumoasa devenise doar un loc de "intalniri pitoresti
si mai ales... rapide"!
"Noroc cu mama, bona si profesorii meditatori, caci altfel copiii nostri ar fi de izbeliste!" mai spuse ea, facand haz de necaz.
Atunci, dupa o zi in aer liber, plina de confesiuni, se despartira, la lasatul serii, aproape prietene.
Alina nu a mai intalnit-o de atunci. A zarit-o doar in treacat prin oras, insa fara sa o abordeze si, o data, la unul din concertele filarmonicii, unde Marianne era insotita de un grup de nemti. S-au salutat, au facut prezentari, si-au zambit si... cam atat.
Revederea din secretariat ii strecura Alinei in suflet un penibil sentiment de vinovatie. Nu era deloc multumita de ea! Isi reprosa faptul ca nu o recunoscuse si isi imagina cu disperare cat putea sa fie de trista, biata femeie, gandindu-se la reactia ei. Se intreba daca nu cumva o banuia chiar ca se prefacuse ca nu o cunoaste... doar pentru a o umili.

In ziua urmatoare directorul veni la birou destul de indispus. Suferise cu ani in urma un grav accident de circulatie, caruia ii supravietuise in mod miraculos. Ramase insa cu grave probleme de oase, multiplele fracturi vindecandu-se cu greu si cu dureri mari.
In anii ce au urmat durerile i-au scuzat cumva dependenta de calmante si alcool.
In zilele innorate, desi nu era un om batran, abia se misca!
Atunci isi lua o doza dubla de calmante... si nivelul de wisky din sticlele din bar cobora vizibil!

Alina nu indrazni asadar sa mai aduca vorba despre vizita Mariannei Stoia. Ii facu sefului o cafea mare, ii dadu ziarele, transfera documentele urgente subalternilor si il lasa cu durerile lui, scutindu-l de orice alta activitate.
Stia ca, in astfel de zile, un pahar statea pitit dupa un maldar de hartii, care dadeau aspect de activitate doboratoare, iar sticla de whisky, disimulata in biroul somptuos, avea sa se goleasca!
La ora pranzului, rapus de dureri si de alcool, directorul pleca
acasa, lasand indicatii precise sa nu fie deranjat "nici daca suna presedintele republicii"!

Dupa plecarea sefului se hotara sa o sune pe Marianne.
- Alo! Buna ziua. Sunt Alina Popa. Te deranjez ca sa ma scuz pentru ziua de ieri! Nu stiu cum, dar abia dupa ce ai plecat am realizat ca ne cunoastem. Imi pare rau.
- Ah! Nu-i nici o problema, raspunse ea, cu o usoara dezamagire in glas. Am observat ca nu stiai de unde sa ma iei.
Da. Am slabit, arat ca dracu' si cam asta mi se intampla... M-am obisnuit...
- Seful nu este aici. E bolnav. Nu poti veni la birou sa bem o cafea si sa vorbim un pic?

Marianne ezita un pic, apoi raspunse:
- N-as veni, ca e lume pe acolo...
- Atunci poate preferi sa ne vedem in oras, ori la mine, acasa. Ce zici?
....

va urma

luni, 11 ianuarie 2016

DACA DORITI SA RECITITI POVESTEA OMULUI DE ZAPADA!

puteti da un clic aici sau, pur si simplu, sa accesati postul cel mai citit al blogului meu, pe care il gasiti pe manseta din dreapta!
Asta pentru ca, in cadrul "provocarii de luni, astazi "Clubul cuvintelor", gazduit de Edy, a propus o tema cu titlul OMUL DE ZAPADA!
Nu m-am inscris pe lista ca e... prea de tot! Ar fi pentru a treia oara cand m-as prezenta cu aceeasi poveste! Dar, cum nu am timp sa scriu alta... daca doriti... cititi!
Cu drag!