Faceți căutări pe acest blog

duminică, 31 august 2014

AS VREA...

 
Din ochi as vrea sa-mi curga mir curat,
Sa scot din mine noaptea - innegurata
In care ma trezesc infrigurata
Cand simt ca viata are gust sarat!

As vrea nimic sa nu fie-n zadar,
Si ma abandonez credintei mele.
Sa rad cand vantul geme prin zabrele,
Chiar si cand viata are gust amar!

Si, suferind, sa scap de-orice pacat,
Sa ma desprind de toate cele rele.
Din ochi as vrea sa-mi curga cer si stele,
Sa plang cu lacrimi mari de mir curat.

                                               Cita

sâmbătă, 30 august 2014

SCANTEIA IUBIRII

Am avut o colega de care m-am atasat intr-o zi in care ne-am aflat amandoua martore ale unui grav accident, din care soferul, pe care l-am internat in spitalul unde lucram atunci amandoua, scapase din fericire, doar cu un picior rupt si o dezlipire de retina.
Intamplarea aceea insa ne-a apropiat.

Fiica ei era studenta la conservator, si muncea din greu sa strabata drumul, sinuos si adesea incert, al unei soprane de coloratura.
Erau vremuri grele, in care arta in general era greu de practicat. De exemplu, ca sa intri la Conservator, te luptai cu vreo 200 de candidate pentru un loc la clasa de canto/soprana,  un loc pentru mezzo, cu alte 200 de concurente si asa mai departe...
Pe atunci era aproape de necrezut ca o fetisoara, dintr-un cartier marginas al Bucurestiului, crescuta intr-o familie fara nici o aplecare spre muzica, fara pile, relatii si bani, fara "sponsorizare", sa spere, in ciuda faptului ca avea talent, sa ajunga altceva decat, eventual, o voce intr-un cor.

Pentru sustinerea examenului de diploma, Adina, caci asa o chema, urma sa cante intr-un spectacol cu public. Pentru simpatia pe care mi-o purta mama ei, m-am numarat si eu printre invitati.

Era sfarsit de iarna si o vreme deprimanta, cu munti, inca netopiti, de zapada innegrita pe trotuate, si un noroi dens la rigole. Se circula greu, era inca ger - si afara si in casele noastre, ca sa nu mai vorbim de salile de spectacol!
Chinuindu-ma in trafic, dupa ce am evitat, la un viraj, o alunecare primejdioasa, care m-ar fi putut arunca intr-unul din troienele negre, am ajuns la Conservator destul de enervata si lipsita de chef.
In sala de spectacol, unde se tinea examenul absolventilor clasei D.nei Georgeta Stoleriu, era un frig sinistru, ceea ce nu avu darul sa imi schimbe starea!
Mi-am gasit un loc dar nu am indraznit sa imi scot paltonul.
Gandul mi-a zburat la bietele absolvente, care erau nevoite sa scoata triluri in cascade, in acea admosfera glaciala, riscand sa-si puna in pericol nu numai diploma dar si coardele vocale, viitorul insusi!
M-am cuibarit in scaunul uzat, cautand sa imi alung gandurile, "reci" si ele.

Cand reusisem sa imi revin dupa aventurile drumului si sa-mi linistesc reflectiile, colega mea si mama artistei in devenire, veni ingrijorata, sa imi ceara ajutorul. Am insotit-o imediat  in culise.
Acolo era si mai frig decat in sala caci, un curent venit de nu stiu unde, te facea sa simti temperatura ambientala cu cateva grade mai jos.
Pe scurt: era mai frig decat afara!

Absolventele,  imbracate in rochile grele si ponosite, cu decolteuri adanci, care nu mai stiau din ce cauza tremurau  - de frig sau de emotie - faceau vocalize si beau ceai cald, invartindu-se in jurul unui radiator, in timp ce rudele roiau in jurul lor, incercand sa le ajusteze toaletele, sa le machieze, sau sa le coafeze!

Adina isi incalzea si ea vocea. Parea o privighetoare din al carei plisc minuscul ies sunete surprinzatoare. Cand ma vazu, pe chipul care i se lumina, inflorira doua gropite fermecatoare.
Nu semana cu mama ei dar, desi nu avea aliura de stapana de mosie pe care o avea ea, Adina purta o alta frumusete, mai picanta, mai cuceritoare.

Imi arata ingrijorata costumul pe care urma sa-l poarte.
Mult prea lunga pentru ea,  rochia de bal, vazuta de aproape, era atat de uzata incat biata copila era disperata.
Am luat o foarfeca si i-am taiat poalele, pentru a-i potrivi lungimea,  caci nu era timp pentru alta operatie si, cu niste ace de par, am reusit sa-i fixez torsada din jurul decolteului, care era descusuta mai mult de jumatate.
Am calcat un pic jupa, i-am mai facut cateva retusuri la machiaj si...  am privit-o: era pur si simplu superba!
Eram convinsa ca precaritatea rochiei va trece neobservata gratie frumusetii ei. Si apoi conteaza cum porti o toaleta, un vesmant; si ea stia sa poarte un costum de scena, asta era clar!
Dupa ce am terminat cu micile improvizatii, sperand in ridicarea moralului, privirea ei ma invalui cu o recunostinta muta dar pretioasa! I-am strans mainile inghetate, de frig si de frica deopotriva, am imbratisat-o si, urandu-i succes, am plecat in sala.

Eram déjà incalzita de graba cu care a trebuit sa ma descurc pentru a-i fi de folos viitoarei artiste, si, cum rezultatul era satisfacator... m-am reasezat, relaxata de data asta, la locul meu, de unde am urmarit evolutia absolventelor.

A venit si randul Adinei. Cu o distinctie demna de o printesa, inainta parca plutind, abia atingand podeaua scenei. Era evident ca intrase in rol inca inainte sa inceapa primele acorduri de pian.
Adina interpreta aria Violetei din Traviata.
Vocea ei, neasteptat de sigura, ma surprindea cu fiecare masura. Desi o cunosteam, nu o auzisem niciodata cantand. Bucuria si emotia m-au coplesit!
In timp ce interpreta aria binecunoscuta, gesturile ei erau acelea ale unei mari artiste, reusind sa isi moduleze glasul fara efort, sporind, cu miscarea trupului ei tanar si proaspat, ceea ce muzica si cuvintele voiau sa transmita. Emotia ii disparuse si in mana ei parea adevarat si pretios chiar si acel pocal ieftin din recuzita, pe care il purta cu o gratie desavarsita! Nici un gest nu era in plus, nimic nu lipsea. Eram cucerita!

Am intors capul cautand-o cu privirea pe colega mea, dornica sa impart cu ea mandria ei de mama.
Caci in spatele acelei arii, minunat interpretate pe scena, stiam ca era, pe langa talentul si munca Adinei, si sacrificiul mamei ei, o femeie obisnuita, curajoasa si demna, care isi crescuse fata  renuntand la tot ce privea propria ei persoana pentru a o insoti cu abnegatie pe drumul unui vis!

In intunericul salii insa o scanteie, izvorata din ochii unui tanar, mi-a atras atentia.
Privirea lui era un cantec de iubire. Nu stiam cine este dar eram sigura ca este nebun de iubire pentru tanara interpreta ce evolua pe scena.

Adina isi incheie aria si se retrase in culise. Triumfase si asta stia si ea caci intreaga ei fiinta radia!
Dupa ce toate absolventele si-au interpretat partitura, au iesit la rampa, impreuna cu profesoara lor, sa culeaga aplauzele noastre, meritate cu prisosinta!

Atunci, tanarul indragostit, purtand in brate un imens buchet de trandafiri rosii, ei insisi iesiti parca dintr-o poveste de fictiune, se apropie de scena. Ii intinse florile Adinei si ea le primi si schimbul acela de gesturi, cand stangace, ezitante, cand dezinvolte, indraznete, era ca o serenada.
Si puteai auzi cantecul tineretii! Te uitai la ei si vedeai iubirea insasi pe care primavara, care batea la usa, o lasa sa alerge libera, imbratisand cu puterea ei si sufletele lor.
Fermecata, martora a acelui dans al iubirii, mult mai special si mai placut decat spectacolul care tocmai se incheiase, am murmurat:
-  Doamne, cat sunt de tineri si de frumosi!

Si mi-am adus aminte de vorbele lui Tolstoï: "Nu frumuseţea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumuseţea."

Au trecut peste 25 de ani de atunci dar fluturii care zburau in jurul lor nu ii pot uita nici azi.
Regret nespus ca nu am destula pricepere sa va descriu acea scena. Personal inca nu am vazut in nici un film ceva asa de frumos, atat de emotionant, atat de... romantic!

Ce s-a intamplat cu iubirea lor... nu mai stiu.
A venit Revolutia si vietile noastre, ale tuturor, s-au bulversat.
Adina a aflat noi oportunitati pentru cariera sa si a devenit o artista adevarata, asa cum promitea de pe atunci. Nu mai poarta costume uzate si canta pe scene renumite.
Ce s-a intamplat cu viata ei sentimentala... nici asta nu stiu. Adesea artistii sacrifica iubirea pentru cariera...
Sper insa din suflet ca sa-si fi gasit, chiar muncind din greu pentru a strabate in lumea efemera a artistilor lirici, si bucatica ei de fericire care sa-i incalzeasca sufletul atunci cand cade cortina, cand, ostenita de investirea in interpretare, ramane epuizata si singura.

Oricare ar fi calea sentimentelor noastre, cand ni se intampla sa intalnim o astfel de iubire, in care cuvintele devin de prisos si chipurile ni se lumineaza, infrumusetandu-ne si pe dinauntru si pe dinafara, ea ramane in noi la loc de taina, sa ne tina companie in momente de solitudire ori de nostalgie...

Alegerile ne apartin, dar fericiti sunt aceia care sunt in stare
sa traiasca o astfel de iubire si sa o si pastreze!

duminică, 24 august 2014

SE DUCE VARA


Se duce...vara asa cum s-a dus si primavara si cum se va duce si toamna...

Nici nu am simtit-o.
Timpul invarte zilele noastre in varful acelor de ceasornic si isi da importanta in raport cu puterea noastra de a-l simti.

Uneori suntem constienti de trecerea lui, alteori, prea preocupati de ale noastre framantari... trecem pe langa...
Mereu suntem de fapt in contratimp. 

In fine, unii dintre noi!

Ne grabim. La vremea inmuguririi nici vorba de timp; el nu exista!
Apoi incepem sa ne angoasam de cat de greu trece timpul, de cat de mult trebuie sa asteptam ziua propriilor decizii, independenta, dragostea!


In ziua in care ne pierdem inocenta tot ce ne dorim este sa facem ca timpul sa fuga. Suntem asa de grabiti incat unii dintre noi chiar trec pe langa marea iubire fara sa stie ce au ratat, convinsi ca trebuie sa caute mult, ceva mai tarziu si mult mai departe... Alergam dusi de val, de puterea iluzionista a raului, de ispite de tot felul, de spiritul de fronda... precum si de o multime de ratari cauzate de lipsa de constienta a timpului.
Multi cauta la nesfarsit implinirea unor iluzii, visele altora, imitand, alergand si crezand ca timp au din belsug si nu merita sa se opreasca... inca.
Primavara este asa de plina! E plina de nevoia de iubire, plina de sperante, plina de proiecte si mai ales plina de cerinte si toate, toate astea trebuie facute in acelas timp!
Asa se face ca, zbuciumati de primavara existentei noastre, rascoliti pana in adanc dar total nauci, nici nu stim cand anotimpul intrebarilor, dar si cel al eforturilor insamantarii binelui verii, a trecut, luand cu el o buna parte din vise, sperante, indraznete idealuri... 

Cei mai imprudenti dintre noi acumuleaza deja rani, poarta cu ei frustrari de care cu greu se mai debaraseaza.

Dar... iarasi alergam ... iar suntem in contratimp de indata ce primele semne ale verii... ne poarta gandurile in vise... 

Putini le implinesc si multi raman marcati de nepotriviri de tot felul.
Vara.
In mod firesc vara trairii noastre este partea cea mai condensata, timpul cand mintea si trupul cauta sufletul, momentul fast cand suntem creatori, cand ar trebui sa intram in armonie cu universul. Dar, din nefericire, putini reusesc sa se acordeze... Demoni de tot felul nu ne lasa si, in loc sa privim in launtrul nostru si sa dam tot ce e mai bun si mai desavarsit, un hedonism indecent, ce ne insala cu perfectiunea iluzorie, ne face sa vrem de toate: casa de vis, bani, vacante in tinuturi exotice, iubirea desavarsita... ne tulbura facandu-ne sa uitam ca timpul trece si totul este doar o hiopnoza prin care suntem ispititi sa-l risipim.
Fericiti cei ce stiu sa se acordeze timpului!

Timpul verii, momentul coptului, al maturitatii, al culegerii graului, al carui spic vorbeste de buna samanta pusa la germinat in primavara tumultoasa a vietii noastre!
Vara noastra este vremea hristica a deschiderii creatoare secondata de forta, de ratiune, ceasul plinatatii. 

Eh... noi insa, in marea noastra majoritate, ne credem vesnic "varateci", sfidam toamna ce se intrevede, uitand cu desavarsire de iarna...
Timpul verii se duce si el si, cautand sa ne desfatam in soare, atrasi de muzica muzelor inselatoare spre plaja viselor unde e frumusetea, desavarsirea aparenta si mai ales puterea... risipim timpul,  disipandu-ne energiile si uitand sa mai tragem cate o ocheada in adancul sufletului.

Si... se duce si vara noastra, ca verile mosilor si stramosilor, desi sufletul ramane ancorat undeva, intr-o zi de sfarsit de mai... 

In casa sufletului, acolo unde - de cele mai multe ori si tot mai plenar in ultima vreme - uitam sa punem mobila scumpa a spiritualitati, unde ne facem ca nu il zarim pe Dumnezeu... pare de neconceput ca va sa vina... toamna, ca de iarna... nici nu poate fi vorba!

Cand vara se duce... si intri in toamna ghioceilor de la tample, casa sufletului trebuie sa fie plina de roade!
Pot sa spun, acum, cand s-a dus de mult vara mea, ca e o mare sansa sa apuci... toamna, sa te bucuri de tot ce ai pus in suflet pana la venirea ei!
Apoi, sa apuci sa traiesti iarna - daca e cu putinta in doi - si sa ai casa sufletului curata, calda si sa il ai oaspete mereu pe Dumnezeu... e deja o sansa nepretuita!
Ce cald si bine poate fi atunci ... in iarna trairilor noastre!


Se duce vara, asa cum s-a dus primavara si cum se va duce si toamna... Nici nu am apucat sa ne bucuram de ea ca a trecut... Dar cat de bogata va fi toamna... si cat de "cald" vom avea in suflet in iarna trairii noastre... asta depinde de cat ne-am stapanit in primavara si de felul in care am stiut sa nu ne risipim vara!


... Se duce vara... si s-a dus.


Acest text nu l-am trecut in tabelul Clubului Psi pentru ca este un text mai vechi si care a mai fost publicat. Mi-as dori sa reintru in jocul cuvintelor... Nu stiu daca a venit timpul, nici daca sunt inca in stare... Vom vedea. 

Pana una alta, urez succes creatorilor indrazneti! :)

miercuri, 20 august 2014

FAPT DIVERS

Ma oprisem sa beau o cafea pe terasa animata a celei mai fregventate braserii din cartier.
Asezata la rascrucea in care se mai gasesc alte doua, cu mult mai mari si mai spatioase, braseria cu pricina pare bantuita de un duh al convivialitatii, facand din ea un loc in care nimeni nu se simte singur. Este impresionant sa vezi cum clientii prefera sa stea in picioare aici, servind un aperitiv ori o cafea, decat sa mearga vis-à-vis unde e loc... berechet!

Priveam in jur cautand dincolo de aparente.
Ochii imi fura atrasi de un domn ce statea la masa din fata mea, despre care as fi spus ca ii mai lipsea si azi, la varsta caruntetii, campul de lavanda ce se vedea de la fereastra  casei parintesti, de unde plecase, probabil, de aproape o jumatate de secol.
Pentru o secunda, mi-a trecut chiar prin cap ideea ca poarta cu el un secret, ceva apasator, dar am alungat-o de teama de a nu-mi imagina cu orice pret povesti triste.
Avea in fata un pahar de Pastis, dar, desi il ducea din cand in cand la gura, lichidul alburiu ramanea intact, semn ca bautura era doar un pretext de a veni acolo...
Si mie imi place locul asa ca... il intelegeam!
Gandurile ii erau aiurea si animatia din jur nu-l prea
atingea, el fiind undeva, intre doua lumi, intrand si iesind periodic din admosfera galagioasa a locului.

O doamna, cu parul strans neglijent intr-un coc ciufulit, nepotrivit pentru varsta ei, statea in picioare cu o ceasca de cafea in mana. Imi ceru, prin gesturi, permisiunea de a se aseza la masa mea. I-am simtit nevoia de comunicare. Oricum, obiceiul locului este sa te asezi unde gasesti un scaun liber, asa ca am incuviintat!
Privirea ei lasa de inteles ca ma stie si, ca atare, puteam sa ne permitem sa barfim un pic.
Desigur, ne stiam din vedere. Ne-am intalnit pe strazile orasului, in piata ori in parc, unde eu imi fac promenadele zilnice iar ea isi scoate catelul, dar nu cred ca privirile noastre s-au incrucisat vreodata. I-as fi dat vreo  70 de ani, desi e greu, aproape imposibil, sa ghicesti varsta unei frantuzoaice!
Banuiam ca este singura dar, dupa botoxul injectat in buzele ei,  ma gandeam ca ii era frica de batranete mai mult decat de singuratate.

- Il cheama Renaud. Jean-Marie Renaud. E vaduv de vreo doi ani! mi se adresa ea spontan, facand semn cu capul spre domnul pe care tocmai incercam sa il "decriptez".
Am schitat un zambet insotit de o privire surprinsa, dar femeia se facu ca nu observa si continua.
- Are si el dulapul plin de schelete, precum banuiti. Stiti, si eu privesc dincolo de aparente... zise ea uitandu-se in ochii mei cu complicitate.
- Il cunoasteti? am soptit disimulandu-mi interesul.
M-am gandit pentru o clipa  ca venea acolo sa-si bea cafeaua, cautand un pretext spre a-l intalni pe dl Renaud, devenit disponibil dupa moartea sotiei, dar, ca si cand mi-ar fi ghicit gandul, ma facu sa inteleg ca il gasea prea "urmarit de ghinion" pentru gustul ei!
- A fost patronul agentiei imobiliare din centru... Locuieste in casa de la intrarea in parc, aceea cu veranda ce se deschide in evantai. continua ea incet.

Cunosteam casa. Asezata pe liziera padurii, avea o panorama deosebita : din donjonul cochet cred ca se vedea pana sus, pe coline, de cealalta parte a orasului.
- Doamna Renaud s-a prapadit acum doi ani.

Luminitele aprinse in ochii ei vioi imi spuneau ca nu voi putea opri povestea care abia incepuse.
Recunosc ca eu, cautatoare de povesti, eram curioasa sa aflu ce se ascundea in spatele acelei absente a d.lui Renaud, pe care ai fi putut-o pune, la o prima vedere, pe seama decrepitudinii sau a alcoolului, dar care avea, evident, alte cauze. Remarca cu "scheletele din dulap" mi-a trezit si mai mult interesul!
Cum ne terminasem cafelele si eu ma temeam ca nu cumva conversatia noastra sa fie auzita de cel despre care aveam sa vorbim, am invitat-o pe "juna" septuagenara la o plimbare, in micul si cochetul squar cu trandafiri de langa casa mea.
Si, in mai putin de-o ora, am aflat intreaga istorie.
................................................................................................

Jean-Marie Renaud fusese casatorit cu Mireille mai bine de 40 de ani. 
Aveau o casa frumoasa si agentia imobiliara le asigurase mereu un trai confortabil. Nu avusesera copii, dar grupul de prieteni in care se invarteau le umplea viata, impartind cu ei chiar si bucuriile legate de progeniturile acelora.

Decesul lui Bernard, sotul lui Francoise, cea mai buna prietena a lui Mireille, a zguduit clanul de amici. (Moartea probabil ca ii speriase pe toti, aducandu-le aminte ca ajunsesera la varsta a treia, spunandu-le de la obraz ca timpul nu iarta pe nimeni... desi aici varsta de 60 de ani este considerata ca un nou inceput!)
Atunci Jean-Marie se gandi pentru prima data sa vanda agentia si sa se bucure de viata fara griji.

Intr-o zi, inainte de aniversarea sa de 60 de ani, Mireille, pe cand aranja hainele sotului ei in dulap,  gasi intr-unul din buzunare o cutiuta in care se afla un superb inel cu diamante. Fericita, il puse la loc, si tacu malc, prefacandu-se ca nu stie nimic, ca sa nu strice surpriza.
In ziua cu pricina insa Mireille ramase incremenita cand primi cadoul din partea sotului. Nu, nu era inelul cu diamante ci un... stilou!
Intelese imediat ca dragul ei barbat avea... o metresa!
Frica de a se trezi singura la 60 de ani trebuie sa o fi ingrozit!

In prima zi a saptamanii urmatoare se invita la Francoise pentru a-si plange disperarea.
- Draga mea, Jean-Marie are o metresa!
- Cum? Nu se poate. De unde ai mai scos-o si pe asta?
- Sunt sigura pentru ca uite ce s-a intamplat...
Dar nu mai apuca sa-si mai termine argumentul caci zari pe mana prietenei sale inelul cu diamante...

...........................................................................................

Doamna, al carei nume inca nu-l cunosteam, povestea cu talent, fara sa se opreasca spre a face vreo analiza morala ori psihologica, insirand evenimentele in stil jurnalistic, ca pe un fapt divers. Oricum, imi zisei eu, putine frantuzoaice ar fi revoltate  de povestea de amor dintre un sot si cea mai buna prietena a sotiei! Aici fiecare isi cere dreptul la fericire si in cercurile rafinate e chiar de prost gust sa faci o scena pentru un astfel de..."capriciu"!
"Chaque'un son tour!" nu-i asa?
..................................................................................................

In saptamanile ce au urmat, Mireille afisa o oarecare absenta. In permanenta cauta ceva, pierdea ceva... Ba, intr-o dimineata, Jean-Marie ii gasi ochelarii in frigider!
In alta zi, Christina, femeia de menaj, ii arata domnului un flacon de medicamente specifice bolii Alzheimer, spunandu-i  ca il gasise in baie, intre fardurile doamnei.
Atunci toate avura o explicatie in mintea barbatului: sotia lui era bolnava!
Si asta tocmai acum cand el era décis sa divorteze si sa inceapa o noua viata alaturi de o alta femeie!

Nici el nu stia cum si cand a inceput se simta ceva pentru Francoise! Erau prieteni de ani de zile dar, abia dupa ce ea ramasese singura, se apropiara sufleteste si incepu sa o aprecieze ca femeie. Incercand sa se faca util, realiza in timp ca ii dorea prezenta. Asa, incet, incet, se indragosti, simtindu-se mai tanar si nutrind un sentiment nou. Reincepuse  sa fie vesel si sa isi faca proiecte si era aproape convins ca acum, in amurgul vietii, isi gasise sufletul pereche!
Prinsi in aceasta aventura, cei doi planuisera chiar ca el - dupa divort - sa vanda agentia si sa plece impreuna in sud, lasandu-i lui Mireille casa si o renta confortabila.
Faptul ca sotia lui era bolnava ii strica insa planurile.
Evident, Francoise nu era deloc multumita de noua conjunctura, dar el trebuia sa-i fie alaturi femeii cu care isi petrecuse mai mult de jumatate din viata, asa ca ii iesi din cap ideea de divort.
Se hotarara sa consulte un specialist. Rendez-vous.urile insa erau tot la ore si in zile nepotrivite pentru el, si Mireille se multumi sa mearga la doctor cu Christina, femeia de menaj.

Francoise, cu intuitia tipic feminina, simti ca la mijloc era ceva dubios.
Intr-o zi se intalni cu  Cristina in piata.
- Ce de cumparaturi! Dai cumva o petrecere? o intreba Francoise zambitoate.
- Ah, nu. Maine imi vizitez mama care este internata intr-un sanatoriu. Stiti, sufera de Alzheimer. Desi nu ma mai recunoaste, de cate ori ma duc la spital, ii pregatesc mancarurile care ii plac!

In acel moment Francoise intelese jocul prietenei sale.
Faptul ca in extrasul primit de la banca figura o retragere de 2000 de euro il convinse si pe Jean-Marie ca ceva nu era in regula. Probabil suma de bani era un dar facut Christinei pentru minciuna cu flaconul de medicamente...

Simtindu-se manipulat, barbatul, furios din cale afara, era décis sa-i ceara socoteala sotiei si sa o paraseasca in cel mai scurt timp posibil.

Mireille tocmai degusta tacticos pateul de rata salbatica pe care il preparase ea insasi cu o zi inainte cand Jean-Marie se repezi la ea, dezlantuindu-si furia!
In zadar incerca sarmana sa se scuze, explicandu-i ca din teama de a nu fi parasita inventase intreaga poveste cu boala... El nu era dispus sa asculte si nu avu nici un pic de intelegere.
In timpul discutiei, purtata cu tonul ridicat, Mireille se albi dintr-odata la fata si, chircindu-se de dureri, cazu de pe scaun. Jean-Marie o privi cu dispret, considerand scena de prost gust, si pleca sa-si faca bagajele.
Cand cobora insa... Mireille era déjà in coma... Chema salvarea ingrozit insa nimeni nu a mai putut face nimic pentru biata femeie.

Moartea fulgeratoare a lui Mireille a facut obiectul unei anchete, analizele de laborator dezvaluind ca aceasta ingerase o otrava puternica, folosita la tara impotriva soarecilor de camp.
Evident sotul si prietena au fost primii banuiti dar, in urma cercetarilor au fost disculpati.
La analizele de laborator, substanta otravitoare a fost gasita in pateul pe care Mireille  il facuse din carne de pasare salbatica, pasare care se pare ca ar fi ciugulit si ceva graunte tratate cu otrava.

Puternic zguduit de intamplarea nefericita, Jean-Marie a cazut intr-o absenta totala.
Francoise, pe care o socotise la un moment dat femeia vietii lui, nu a mai avut rabdare sa il consoleze asa ca, proaspatul vaduv se trezi si parasit de metresa.

Devenise clientul braseriei din coltul strazii, unde comanda, fara sa consume, si unde lasa timpul sa se scurga fara sa-l doara.

..................................................................................................

Insotitoarea mea isi termina povestea si, oprindu-se brusc,
imi intinse mana.
- Ma numesc Caroline, incantata de cunostinta.
M-am prezentat si eu... la fel de brusc. Discutia a trecut rapid la admirarea trandafirilor si, fara nici o explicatie, Caroline, urandu-mi o zi buna, se indeparta cu pasi mici, abia atingand pietrisul de pe alee.
Incarcata de cele pe care tocmai le auzisem si surprinsa de reactia neasteptata a  interlocutoarei mele, ma asezai pe o banca, privind lung dupa ea si admirandu-i silueta si supletea care o faceau sa para, din spate, o fetiscana!

"Ce ti-e si cu frantuzoaicele astea! "imi zisei in gand cu o invidie lipsita de pacat.