CRACIUN FERICIT

Hristos Se naşte, măriţi-L!
Hristos din Ceruri, întâmpinaţi-L!
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!

Cântaţi Domnului tot pământul şi cu bucurie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit!

Amin

 Hristos vine sa ne colinde, vine sa ne ureze de bine, sa ne trezeasca, sa ne faca sa ne ridicam ochii la Cer! 

Sa ne deschidem dar usa inimii ca El sa poata sa intre in ea!  

Sa ne veselim cu totii in Domnul!

Va doresc tuturor un Craciun binecuvantat alaturi de toti cei ce va iubesc si pe care ii iubiti!

TOAMNA

 

Nimic mai frumos pentru ochii mei ca o zi insorita de toamna, cand soarele isi trimite raza ca pe o mangaiere de ramas bun. 

Nici pictor, nici teleobiectiv, oricat de performant ar fi el, nu pot surprinde farmecul complex al unei asemenea zile! 

Si nu e doar imagine ci mai e si fosnet si o aroma speciala, amaruie, de frunze moarte. E bucuria luminii portocalii-rosiatice, e melancolia de la marginea tristetii, e sunet si tacere, e gand si uitare, viata si moarte, venire, plecare si revenire, inceput si sfarsit, este dragoste si pace, e 

binecuvantarea lui Dumnezeu care pune toate astea intr-o armonie  desavarsita spre a ni le da in dar cu aceeasi 

iubire din veci.

Toamna, cu voaluri tainice de pacla alburie si mirodenii de cofetarie, ma poarta pe aripi nevazute al unui gand tandru tocmai in camera din fata a casei bunicilor, acolo unde plutea un miros special, vag amestec de lavanda si gutuie, de mere si scortisoara, loc in care gaseam mereu ceva care sa ma 

surprinda ori sa ma bucure.

Toamna e anotimpul meu, ma reprezinta. Sunt plamadita din aceleasi contrarii ca si ea, din lumini si umbre, sperante si deznadejde,  lacrimi si zambete,  din exaltata indrazneala spre inaltul cel necuprins si smerita  rusine, o suma de nepotriviri... potrivite care definesc toamna si pe mine!

Calc pe cararea vietii mele cu aceeasi frica de a nu strivi cumva culoarea, de a nu deranja ordinea suferintei tomnatice care imi strange inima!

Dar toate se succed in ordinea fireasca, asa cum trebuie si cand trebuie, nimic in plus si nimic in minus! 
Dincolo de orice tristete, se simte  in tot ce ne inconjoara un duh de iubire,  o atingere de maini binecuvantate.
Si plang si rad cuprinsa de aceeasi teama care ma locuieste de multi ani! 

Natura se rastigneste toamna spre invierea primaverii. 

Nimic asadar fara jertfa!

O SOAPTA DE IUBIRE

E toamna iar. A mai trecut o vara!

Calc fara vlaga peste frunze ude,

in nari simt iar parfum de moarte-amara

si dupa arbori goi doru-mi s-ascunde

In soapta de iubire!

E-asa de multa lume-n jurul meu... 

Pana si eu ma mir ca pot sa plang, 

dar inima-i cam proasta si mi-e greu

sa ma prefac purtandu-te in gand,

cu soapte de iubire!

Pasind smerit pe frunze-ngalbenite

le simt durerea de sfarsit de viata,

iar ploaia varsa lacrimi ropotite,

stergandu-le pe-ale mele de pe fata...

cu soapte de iubire!

E forfota in lumea prea grabita

ce spera o farama de simtire,

dar galagia mult prea auzita

alunga vraja fara sa se mire 

si soapta de iubire...

Tot ploaia asta m-ajuta sa gasesc

cuvinte potrivite, chiar plangand.

Ma lasa fara vorbe sa-ti soptesc

nimicuri tandre pe franturi de gand,

cuvinte de iubire!

Si iti trimit ce ochii-mi au vazut:

un rasarit de soare asteptat 

cu sufletul la gura, in tacere

Si-apusul violet in care am ascultat

O soapta de iubire!

Primeste-mi  rasul pe care l-ai iubit,

decorul toamnei mele pus pe masa, 

noptile-n care la tine m-am gandit

lasand din inima, tiptil, sa iasa

o soapta de iubire!

Iti dau in dar victoriile mele...

Vezi langa ele si caderile-n abis!

O pulbere de stele e pe ele,

puterea magica a unui vis,

si-o soapta de iubire!

Cita

20 oct. 2024

NORDUL PIERDUT

Uneori devin și mamă... de împrumut. 

Un suflet rătăcit mi s-a destăinuit, iar cuvintele de mai jos sunt izvorâte din compasiune si înțelege. 

Le așez aici, stiind că fiecare dintre noi are câte o noapte in care Nordul vietii este pierdut… și calea de ieșire la lumină pare imposibil de găsit. 

Nordul pierdut

O noapte cu lună plină.

Așezat pe malul lacului, în același loc în care venea de ani buni ori de câte ori dorea să se întâlnească cu sine, trupul îi tresărea de panică.

Îi trecu prin minte, ca o fulgerare, că teama aceea ar putea fi semn că a ajuns, într‑un fel sau altul, la un capăt de drum.

Era epuizat — aidoma unui alergător de ocazie.

Îmbătrânise?

Gândul îl neliniști. Se ridică brusc, de păr­că depărtarea de luciul apei avea să‑i aducă o altă stare.

O presiune ciudată în piept îi tăie respirația. Rămase în picioare, încercând să‑și revină.

Oh, de‑ar fi putut păși pe drumul de lumină pe care luna îl așternea pe oglinda lacului!

Încerca un soi de suferință, un regret nostalgic — asemănător cu cel din copilărie, când a aflat că Moș Crăciun nu există.

Se regăsi apoi, fără să știe cum, în mijlocul unui zăvoi în care era sigur că nu mai fusese niciodată.

Nicicând o ieșire în natură nu‑i stârnise o asemenea neliniște. 

De ce se temea? Probabil din pricina intunericului care părea să‑l cuprindă, ca o replică a propriei vieți — o coborâre lentă și sigură în dezordine și haos.

Pășea pe o cărare ce părea principală, dar se trezi dintr‑o dată intr-o răscruce cu patru drumuri.

Pe unde s‑o apuce? Panica îi tulbura gândirea.

Ideea că s‑ar putea pierde îi strecura în suflet o spaimă sălbatică, aproape animalică.

Aceeași stare de rătăcire o trăise, de câțiva ani, și-n viață.

El nu suporta hazardul. Avea nevoie să anticipeze totul înainte de a acționa.

Și acum era aici, silit să‑și asculte instinctele — acele instincte pe care panica le amorțise.

Se așeză în mijlocul răscrucii și trase adânc aer în piept.

Era fără îndoială o probă.

Nu ajunsese acolo din întâmplare — cineva, ceva, îl punea la încercare.

Dar cum să știe care drum îl va scoate din pădure, când întreaga lui viață devenise o rătăcire?

Ridică ochii în sus. Printre crengile dese, un petic de cer strălucea.

Șopti, cu glas stins:

— Doamne... mă vezi?

---

Trezirea a venit ca o sete năpraznică.

Slavă Domnului — fusese doar un vis.

Cu ochii împăienjeniți de somn, căută telecomanda și stinse televizorul. Nu îndrăznea să se culce altfel, de teamă că liniștea avea să-l oblige să gândească.

Se duse în bucătărie și își umplu un pahar mare cu apă, pe care-l bău pe nerăsuflate — poate‑poate aburii alcoolului de aseară se vor risipi.

Îi veni în gând să o sune o prietenă veche, să-i povestească visul… pe care îl simțea ca pe un semn.

Dar se răzgândi. Ora era nepotrivită.

Din timpurile în care între el și Dumnezeu exista o legătură vie, învățase că El nu impune — ci ne lasă să alegem. Ne însoțește numai dacă vrem.

Însă acea relație se răcise. Așa cum se rătăcise prin pădure în vis, la fel își pierduse și busola în viață.

Pendula de un timp între două puncte — două țări, două case, două neîmpliniri.

Trăia agățat de obsesii, tentații mărunte, vicii care l-au îndepărtat de vechea legătură cu Dumnezeu.

Da, alesese altceva și își asuma deciziile cu încăpățânare.

Părea că își face titlu de glorie din mizeria în care ajunsese — ca și cum altfel nu ar fi putut trăi.

Făcea bilanțul: câștiguri și pierderi...

Dar câștigurile se reduceau — partide de amor din ce în ce mai lipsite de viață, selfie-uri filtre false, oboseală fără contur.

Se simțea suspendat: între lumi, principii, rațiune și instinct.

Trăia o dihotomie continuă — între bine și rău, vindecător și toxic, între stabil și nesiguranță.

Unde era pacea pe care o visa?

A fost vreodată fericit cu adevărat?

Sau s‑a amăgit singur?

Era in toate sensurile în genunchi.

Însă încă mai spera: poate va găsi în el resurse să o ia de la capăt.

Între timp, trăia… filozofând printre sticle goale și fum de țigară, căutând sens în eșec și construind punți între el și ceilalți, între el și sine.

Privirea îi căzu pe masa îmbâcsită de sticle goale, scrumieră doldora de chiștoace, o cutie de chipsuri și ambalajul murdar de pizza — o duhoare ce îl lovea direct.

Îl cuprinse greața.

Ridică de pe josbo tabacheră veche, din tablă — o amintire luată din casa părintească, acum un loc părăsit în care au rămas doar cărțile, panze de păianjen și amintiri dureroase.

Îi veni in minte segventa festinului dezolant din filmul "Marile speranțe". 

Își aprinse o țigară, jurând că va fi ultima... pentru a câta oară?

Dușman nu ii era alcoolul, nici fumul, ci povara îndoielilor și acele visuri care îi păreau acum străine. Între multele opțiuni își pierduse capacitatea de discernământ — ajunsese un călător fără busolă, incapabil sa găsească Nordul.

Se simțea destrămat între lumi și gânduri.

Cum să se recompună?

Cum să se regăsească?

Înțelegea că a trăi poate fi infinit mai dificil decât a muri. Dar bănuia ca vindecarea era posibilă.

Îi veni în minte fiica lui, cu care nu se mai văzuse demult. 

Crezuse că iubirea pentru femeia‑înger il va ajuta să-și regăsească copilul… dar femeia aceea se dovedi a fi doar o oglindă spartă.

Așa a rătăcit — ca un fluture atras de lumina unui opaiț în flacăra căruia și-a ars aripile. 

Își trecu mâna prin părul ciufulit, ca și cum ar fi vrut să alunge coșmarul.

Ar fi vrut o cafea, dar era prea sleit de puteri așa că se întinse din nou pe canapeaua care încă i mai păstra forma trupului — un amestec de oase și regrete.

Strânsese piept perna tare, cuprins de melancolie, și oftă adânc.

Trebuia să doarmă puțin...

Măcar până când noaptea se va fi risipit complet.

Poate, odată cu lumina dimineții, va afla incotro era Nordul .

Chaville, iulie 2024

Cita

LABIRINT

Si in dimineata aceea ploioasa se trezi iarasi inainte ca lumina zilei sa patrunda prin luminatorul din tavanul piezis. 

Avea gura uscata iască si in ceafa simtea aceeasi presiune ciudata care îi dădea de veste ca tensiunea arteriala iar o luase 

razna.

Stia vag ca, in putinele minute in care paeca atipise, visase ceva dar memoria viselor ii disparuse odata cu suferinta pentru care, desi nu servea la nimic, lua cu regularitate o multime de

medicamente - ale caror denumiri nici nu isi mai batea capul sa le retina. 

Traia de la o vreme chinuita nu de bolile ei ci de demonii cu care se lupta, incercand sa-i scoata din launtrul sau. 

Starea ei, o

anticipare a descompunerii, nu putea fi vindecata nici de pastilutele albe, nici de licorile amare din acele flacoane mici, de culoare maron, carora le gasise locul intr-o cutie veche de biscuiti.

Simtea cum timpul ii devenise dusman, luandu-i cu fiecare secunda din putere. Avea inca de digerat vidul din ea, asa ca orele de somn in mod firesc erau din ce in ce mai putine, incercand sa inteleaga ce se intamplase.

Stia ca ar fi trebuit sa se roage in momentele de veghe... dar nici macar pentru asta nu mai avea rabdare. 

Era asaltata de ganduri sinucigase, sperand ca, trecand in alta stare, ar fi putut scapa de durere. 

Intocmise o lista cu tot ce o bantuia dar nu se simtea inca pregatita pentru o spovedanie conform canoanelor. 

Si-ar fi epuizat doar duhovnicul, care, intrigat, ar fi trimis-o, cu siguranta, la un psihiatru, de care, poate chiar avea nevoie.

Traia o durere greu de indurat -  o vina de neiertat, impletita cu o rusine devastatoare - o stare pe care mintea ei o putea asemana doar cu Caderea din rai! 

Ratacea cu gandul ziua si noaptea prin labirintul tenebros al sinelui, cu speranta aflarii. 

Cauta disperata lumina pierduta in locul tainic din launtru, in care salasluieste Dumnezeu, de a carui caldura, brusc, nu s-a mai invrednicit. 

Atunci si-a simtit unitatea fiintei faramitata in mii de bucati si fiecare bucatica capturata de ganduri de tot felul. 

Sufletul ii era 

doldora de regrete, 

ranchiuni, napadit de ispite. 

Avea nevoie de regasire. In ce masura putea reusi... nu stia.

Trebuia insa sa gaseasca o cale sa iasa din acea stare de akedie, in care rusinea profunda si devastatoare de a se fi departat de Dumnezeu o pusese la pamant.

Stia ca explorarea sinelui nu era ceva usor; drumul era sinuos, cu multe 

ocoluri, cu capcane construite de minte pentru a se proteja de durerea pricinuita de adevar. 

Un oftat adanc ii opri sirul gandurilor. 

Cand duse la gura paharul cu apa statuta, observa ca mana stanga ii tremura. Era pentru intaia oara! 

Ziua se anunta a fi aceeasi, cu cea de ieri : acelasi suspin, aceeasi durere fizica, aceeasi suferinta in adanc... Doar ea nu mai era aceeasi cu cea de ieri caci...  mai pierduse o zi! 

De la pat, la baie si apoi la masina de cafea... obosise deja.

Isi zari in oglinda 

chipul cazut si, 

pentru o clipa, chiar crezu ca isi vede mama ...  Ii semana din ce in ce mai mult! 

Privirea ii cazu pe Psaltirea abandonata de zile intregi pe noptiera  mult prea mica pentru atatea lucruri cate inghesuise pe ea.  

Regasi in aceasta acumulare obositoare ochiului obiceiurile tatalui sau... plecat devreme din lume, dar nu atat de devreme incat sa nu fi lasat in sufletul ei traume. 

Orice ai face nu esti de capul tau in lume si ce e de purtat... porti! Trecutul, chiar trecut, vine dupa tine, este in tine!

Isi lua ceasca cu cafea si se indrepta incet spre fereastra.      

Afara ploua cu stropi mari, ca niste lacrimi de mama ranita. Atingand tabla ruginita a glafului, lasau durerea sa se exprime fara nici o rusine.

Oare iadul era diferit?

L'EXCEPTION

Desi forta loviturii primite din senin ii alterase cumva memoria, ceea ce nu reusea sa uite era... seara aceea. Cum ar fi putut uita?

Era noaptea de Revelion si, dupa miezul noptii, si-a facut valizele si dus a fost.  

Cuvintele lui, mai curand niste balbaieli aproape neomenesti,

i-au schimbat intr-o clipa viata si brusc 

lumea ei intreaga si-a

pierdut lumina si s-a cufundat intr-o bezna desavarsita.

Pe moment i-a fost aproape imposibil sa inteleaga daca era o gluma sau chiar era adevarat.

Cerul noptii dintre ani, devenit albastru - vinetiu in lumina petardelor, avea sa se pravaleasca peste ea, strangand-o fara mila, intocmai unui navod cu ochiuri mici din care nu avea cum sa mai scape vreodata. 

Ciocnind paharele de sampanie, privind-o drept in ochi cu o imensa afectiune, omul ei a anuntat-o, pur si simplu, ca... povestea lor frumoasa se încheia! Calatoria lor impreuna ajunsese la capat. Se voia liber.

Un sirag de amintiri i se așezara atunci inaintea ochilor mintii, fără să poată gasi intre ele acel "ceva" care rupsese magia fericirii pe care o traise, fără sa bănuiască o clipa un astfel de sfarsit... surprinzator.

Era constienta ca nu era nici prima nici ultima femeie care trecea printr-o astfel de incercare, insa gandul ca a fost parasita cand se astepta mai putin ii producea o durere fizica atroce care i se așeză in capul pieptului. 

Refuză sa anestezieze aceasta durere inainte de a pricepe ce se întâmplase. Libertatea pretinsa nu putea fi decât o scuză.

Nu era dispusa să afle alinare in nici un fel de practici propuse ca antidot al suferintei,

malversatiuni obositoare ale mintii cu care oamenii de azi caută in normalitate exceptia și in exceptie negarea normalității... 

 

Casa ei, odinioara un cuib al fericirii, se convertise din clipa aceea intr-un soi de azil din care, in rarele momente de luciditate, incerca să evadeze.

Atunci umbla de nebună, fara nici un tel, punându-și trupul fara viata, prelingandu-se ca o umbra pe langa zidurile reci ale orasului, nadajduind sa nu fie recunoscuta, in timp ce incerca doar să scape de tensiunea devastatoare acumulata in lăuntrul ei. 

Traia intr-un soi de transa cu speranta ca ceva extrasenzorial - o pală de vânt soptitor,  o stupidă predicție astrologica, un vis premonitoriu, orice  - să dea o dezlegare acelei sarade al carei personaj era, să îi ofere un răspuns cât de cât logic la intrebarile care ii tulburau somnul, mintea, sufletul.

De ce? Cum? Ce nu vazuse? Unde greșise?

Ea obosise căutând si nu aflase nimic.. 

Oricine ii cunoscuse putea spune ca formau un cuplu care traia într-o vizibila armonie - intelectuala, spirituala si, oricat ar părea de ciudat, chiar și senzuală - demna de invidiat.

Atunci de ce?

Si, intr-o noapte a avut un vis ciudat. 

Se facea ca era într-un zavoi in care habar nu avea cum ajunsese. 

Singura, usor dezorientata, speriata că noaptea ar fi putut-o prinde in acea sălbăticiei, încerca să găsească o iesire.  Porni fără curaj ghidandu-se după susurul apei la care insa nu reușea să ajungă. Deodata o pasăre minunată, ca maiastra din povesti, îi dadu ocol, 

bătându-si ritmic 

aripile-i colorate. O privi printre gene cu teamă. 

Pasărea purta in cioc o carte pe care o lasa să cadă la picioarele ei... 

Soneria telefonului o trezi.

Ghemuita de frig si de frica de a fi aproape de adevar, isi aminti ca, in acea noapte de pomină, el ii oferise o carte, o carte mică, cu aspect de ghid turistic, scrisă de o scriitoare islandeza, al cărei titlu, deși scurt, nu îl reținuse. 

Isi amintea vag coperta, cu design grafic, care nu sugera nimic inainte să fi inceput lectura, ca in cazul romanelor siropoase. 

Prea lovita atunci de disparitia neasteptata din viata ei a omului lângă 

care crezuse ca va îmbătrâni, uitase complet de acest mic dar... de despartire.

Visul insa ii improspata memoria si, curioasa, cauta cartea.

"L'Exeption". 

 

Autoarea, Audur Ava Olafsdottir, nu îi era necunoscută.

Cu siguranță mesajul nu putea fi in titlu ... 

Ce li se întâmplase lor nu era de fel o exceptie. Mii de cupluri se destramă, mii de iubiri se sting - cu sau fara motive. Trebuia să citească.

Pe prima pagina... o dedicatie:

"Orice ar fi, rămâi femeia vietii mele, unica și minunată! Multumesc pentru tot ce mi-ai dăruit. Dacă poți, iartă-mă! 

tocmai iubirea ta mi-a dat curaj aleg să fiu liber!"

Închise imediat cartea.

Ce mai era și asta? ... Un nou mod de tortură? 

Traise oare alaturi de  un cinic? 

Ezită câteva minute. O redeschise apoi cu emoție sporită, convinsă că între filele acelei cărți se afla raspunsul. 

Se ghemui in fotoliul de piele... odinioara al lui, si încep să citească. 

Si citi pe nerasuflate pana la ultima fila... 

Subiectul acelei carti trata intr-adevar o exceptie... de la regula, dar nu ceva imposibil in zilele noastre, tulburi si complet rasturnate cu josul in sus. 

Cautase un raspuns si se pare ca-l gasise dar constata ca o incerca un oarecare regret. Uneori e mai bine sa nu stii! 

Povestea celor doi protagoniști ai micului roman... putea fi cheia? 

Omul ei, cu care traise 15 ani un mariaj ireprosabil, o părăsise oare pentru ... un bărbat? 

Era posibil așa ceva? 

Era posibil. De ce nu?

Dar daca el devenise liber, ea... ea era acum prizoniera. 

Si toate astea in numele iubirii... pline de exceptii!

CRIMA IN PARADIS (4)

Axinte era in sfarsit linistit, mijindu-i chiar un inceput de zambet in coltul gurii 

Rezemati de perete, cei doi soti se tineau de mana cu drag si grija, si, daca nu ai fi stiut motivul pentru care se aflau acolo, ai fi zis ca erau chiar bucurosi. 

 

Fara voie, mesterul isi aminti de bunicul sau care, ori de cate ori il intreba ceva, cu nevinovata curiozitate copilareasca, el ii raspundea sfatos: "Ma baiete, stai bland ca cine stie multe moare repede! 

Nu luase seama niciodata la vorba aceea si nici nu se gandise ca ar putea fi vreo samanta de intelepciune in ea;  vorbele de felul acestora le socotise mereu un fel de smecherie a batranului gasita cu scopul de a evita un raspuns, batranul nefiind nici prea scolit, nici prea vorbaret.

Dar, vai, tocmai cand credea ca a devenit intelept, a descoperit cat adevar era in mica fraza a bunicului sau!

Pentru ca, DA, cu adevarat chiar a simtit ca a murit in clipa in care a aflat mai multe decat ar fi trebuit sa stie!

Si, odata cu moartea sa, a venit si schimbarea,  caci in el a intrat, prin furie, altcineva. Desi inca mai respira, mergea, manca, vorbea,

din mesterul Axinte, omul credincios si cu frica de Dumnezeu, nu mai ramasase nimic.

Toate au venit odata cu teama sa de a nu-si pierde prestigiul in ochii oamenilor si mandria lui il pierduse. 

Savarsise pacatul cel mare si iesise astfel din randul celor care meritau respect. Devenise un criminal, desi intentia lui fusese aceea de a fi un model. Dar acum nu mai conta. 

"Este primejdios a-i judeca pe alții: necunoscând nici constrângerea

 nici temeiul pentru care aceia au făcut sau bine, sau rau" ... 

Intr-adevar, fiecare ar trebui sa-si vada de ale sale. Cuvintele acestea rostite de pastor ii veneau in minte iara si iara, de cand au fost adusi la Politie. Cine stia ce simtise el, ce anume il facuse sa isi iasa din sinele sau de om dus la biserica?

Isi dorea iertare? Inca nu se gandise la asta. Era constient ca nu o merita. Dar nu de iertarea oamenilor avea el nevoie, nici chiar daca era vorba de oameni ai legii. 

Dumnezeu? De la El da, inca mai spera iertare, desi comisese ceva de neiertat, pentru ca stia ca iubirea Lui e mare, neconditionata si ca El, numai El putea sa lase 99 de oi fara pastor pentru a o aduce inapoi pe cea pierduta! 

Ziua era pe sfarsite si nimeni nu venise inca sa le ia vreo declaratie. Singura intrebare care le-a fost pusa - si la care au si raspuns imediat - a fost legata de locul unde se afla corpul... 

Axinte nu stia ce urma sa se intample, nici care era procedura... Dealtfel pentru el nici nu mai avea vreo importanta. Se eliberase de o grea povara mai repede decat spera. 

Continua sa ii tina mana Anisoarei, aruncand din cand in cand, peste umar, cate o privire spre Ioana, de care se temea sa se apropie.

Se intreba daca nu cumva  calmul aparent al ei nu era o forma de nebunie! Cum poti iesi sanatos din ce patise ea?

Dupa ce si-a revenit din lesin a venit si ea la Politie. Asa cum sedea acolo, pe scaunul acela din plastic, murdar si inconfortabil, cu privirea singurului ochi valid atintita pe dalele de gresie, murdare si ele, Ioana era ca o frunza ramasa din intamplare in crengile unui copac gol, in vremea unei ierni reci si neprietenoase.

Nu parea constienta de tragedia vietii ei si era evident ca nici nu voia sa se gandeasca la cele petrecute. 

Da. Cine stie multe... o poate lua razna.

Axinte si Anisoara erau siguri ca, mai devreme sau mai tarziu, satul intreg va afla ce a patit fata lor, asa ca au hotarat impreuna ca cel care i-a facut de rasul lumii macar sa plateasca pentru miselie.

Cand au fost condusi spre sala de interogatoriu, lui Axinte ii tiuiau urechile. Nevasta lui i-a strans usor mana. Privi dincolo de geamurile camerei, sumar mobilate, intunericul adanc al noptii, coborat parca din sufletul sau.

Dupa o vreme pe care mesterul nu o putu socoti, in camera intra un barbat scund si rotofei, imbracat intr-un costum ieftin, mirosind puternic a tigara.

- Inainte de a incepe procedurile legale, tin sa va anunt ca, deocamdata, corpul ginerelui dumneavoastra, gasit in locul indicat, este la Institutul de Medicina legala pentru o autopsie care va stabili cauza decesului. Doriti sa fiti asistati de un avocat?

- Nu, domnule. rosti Axinte sigur pe el. Va vom povesti  de ce am ajuns sa fim criminali.

O functionara a intrat in camera fara sa bata la usa si a luat-o pe Anisoara. 

Axinte a clipit lung, asigurandu-si  din ochi nevasta ca sunt pe drumul cel bun.

Si a inceput povestea cu... inceputul.

Umblase ca un lunatic o noapte intreaga dupa ce aflase ce anume indurase fiica lui, pe care doar o minune a salvat-o de la moarte!

Certificatul medico-legal, in care erau consemnate constatarile agresiunii suferite de Ioana, a ajuns in mana lui Axinte absolut intamplator. 

A citit si a recitit si apoi a inteles ca nu a fost vorba doar de o cearta intre soti ci de cu totul altceva. Fata lui fusese batjocorita salbatic, intr-un mod greu de explicat si nu doar de sotul ei! 

Si acest "amanunt" l-a scos din minti.

Ca un nebun a umblat  pe coclauri o noapte intreaga, scotand sunete fara rost, ori rostind vorbe pe care nu le-a rostit niciodata. In zori, cand a revenit acasa, avea urechile degerate, dar stia si ce avea de facut! Razbunare!

Urma sa-l intrebe pe acel nenorocit de ce a fost nevoie de asa ceva, ce anume l-a facut sa o chinuie in acel mod, de unde atata ura, forta si imaginatie pentru a aduce mizeria lumii in patul conjugal? 

Desigur, de frica, Ioana a renuntat la lupta, desi existau probe suficiente si cutremuratoare, dar el, tatal ei, s-a simtit obligat sa o razbune.

Intr-o seara, pe cand era mort de beat, l-au dus in casa lor de pe colina, a carei asezare izolata ii ferea de pericolul de a fi descoperiti. L-au legat si l-au lasat acolo.

Cand au revenit, Florin, treaz fiind sii dandu-si seama caa fost sechestrat,  a inceput sa-i injure, urland ca un animal. Si le-a spus ca avea de gand sa termine definitiv treaba pe care a inceput-o cu fiica lor! Asa au inteles ca era... "care pe care", adica ori el ori fiica lor. 

- Daca nu veneai atunci... eram acum vaduv si mosteneam tot... Dar nici o grija, treaba o sa o termin cu finete! le-a spus el, scotand sunete ca de fierastrau ruginit .

 

Auzind asta, furia le-a luat mintile.  L-au batut cu pumnii si picioarele pana au obosit si dupa aceea au inceput sa-l loveasca in cap cu ce obiecte au gasit la indemana. L-au lasat acolo, in frig... trei zile, fara apa, fara mancare. 

Cand au revenit, Florin era si murdar si confuz. Tusea si vorbea aiurea. I-au dat apa si iar au plecat. 

Dupa alte doua zile starea lui s-a inrautatit.  

Florin a murit... asa a fost sa fie!

Odata ajunsi aici, nu au facut nici cel mai mic efort pentru a-i ascunde cadavrul. 

Intentia comuna a celor doi soti a fost sa se predea, sa-si recunoasca fapta, chiar in dimineata aceea dar Politia le-a luat-o inainte.

Soarta insa a decis altceva.

 

12 cuvinte si o continuare intarziata!

asezarea, mizeria, fierastrau, dimineata,

lunatic, schimbarea, seama, copilareasca,
efort, comuna, obiecte, frunza.