PE O STRADA, LA MARGINE DE BUCURESTI...

S-A INTAMPLAT CANDVA, PRIN ANII '50... 

Pe strada Lamaitei, din mahalaua Rahovei, in anii '50  orice ploaie te baga in noroi pana la gat, iar apa ti-o luai in galeata de la cismeaua din capul strazii. Nu exista canalizare si laturile se azvarleau... cu gratie... pe strada. Adesea, pentru a arata onorabil, in acele zile  "negre", 

erai nevoit sa-ti pui pantofii la iesirea in sosea!
Strada aceea era in sine o comunitate, cu ierarhii de necontestat, ai carei membri erau foarte diferiti; toti se cunosteau, isi stiau necazurile, lipsurile, bucuriile, metehnele ... fiecare insa isi stia locul si isi cunostea lungul nasului!

Viata oamenilor din cartierele marginase ale Bucurestiului de odinioara era plina de neprevazut, mai ales dupa anii '47, si poate ca asta si era farmecul ei. 

Lumea era pestrita - un amalgam interesant de oameni instruiti si analfabeti, persoane stilate si oameni simpli - fiecare cu onoare si bun simt!

Martor si, implicit, participant la viata celorlalti, locuitorul acestor cartiere marginase, traia doua vieti: una in comuniune cu ceilalti si o alta, oarecum ascunsa, in care incerca sa se adapteze timpurilor dificile, pline de lipsuri, schimbari de pozitie sociala, tradari si umilinte! 

Caminul nu era inca locul in care vii seara doar sa te culci! 

Cu toate schimbarile, oamenii continuau sa se salute, sa se viziteze, sa se ajute, imprumutandu-si uneori unii altora poate si o lingurita de zahar ori de cicoare, dar, dincolo de orice, intre ei exista un respect mutual incontestabil. 

Nu trecea nimeni pe langa tine fara sa te salute si limbajul - oricat ar parea azi de ciudat - era unul absolut politicos. 

Nimeni nu isi permitea un "bre" condescendent cu oricine sau alte marlanii, intalnite azi din belsug!

Vecinii mahalalei erau: "domnul X", "nea Cutare", "nenea Y",

 "doamna Z", "madam T", "coana N", si... "fă tu"... fiecare cu statutul sau!

La numarul 16, pe strada Lamaitei, locuiau niste 

"artisti", "tigani de matase", altfel membri onorabili ai comunitati. 

Cand plecau sa cante pe la nunti, toti copiii fugeau dupa ei, cuprinsi de un soi de euforie, exacerbata desigur de dâra de "Odicolon", parfum ieftin,  cumparat la litru de la drogheria din sosea - cu care se dadeau din belsug!

Gogu canta la saxofon si era un fel de sef de trib. 

Cand avea bani, mergea la macelarie si intinzand mana plina de ghiuluri din aur, cerea cu glas tare, privind in jur: "Bucata cea mai mare si mai frumoasa, maestre!"; dar cand nu mai avea bani ... arata cu degetul cel mic bucatelele, pe care macelarul le radea de pe oase, si spunea in soapta ..."E pentru pisica"!

La nr. 22, in casa alba, cu etaj, singura de acest fel de pe strada, locuia un profesor de matematica, a carui fiica se omorase la 18 ani. De atunci sotia lui  nu mai iesise din casa. Desi tragedia ii facuse ciudati, toata lumea ii respecta intelegandu-le necazul. 

Si multe erau vecinele care le duceau cate un cozonac, de Pasti, ori de Craciun, ori cate o farfurie cu de toate, de  pomana.

Alaturi, era casa fotografului, Conu' Tica,  care isi avea atelierul pe undeva, pe langa Parcul Carol. Traia singur si devenise destul de ursuz de cand ii murise sotia. Umbla vorba ca femeia incercase sa slabeasca band otet in fiecare zi si de aceea murise. De fapt o rapusese o leucemie galopanta!

Oricum bietul fotograf nu mai era cine fusese!

In imobilul cu obloane albe de la nr. 8, traia familia 

Ionescu. 

D.na  Ionescu era o femeie planturoasa, ce impunea in primul rand prin aceea ca il asuprea pe nea Fanica Ionescu,

barbatul ei, cat era ziua de lunga,  pedepsindu-l pentru anii in care o inselase cu o croitoreasa din Ploiesti.

El indura in liniste avand insa aerul unui caine batut!

La numarul 43 locuia un pitic si el era, de departe, personajul cel mai pitoresc dar si cel mai pizmuit de pe strada!
Nea Gicu, care era prieten cu toti lautarii din Bordei, cei care cantau cu Gica Petrescu, socotea ca "aratarea aceea de om" avusese noroc cu carul. Pana si Nae Slabanogul, care traia cu o tiganca, mai batrana decat el, intr-o camera inchiriata in casa piticului, abia isi ascundea invidia. 

Piticul asta, al carui nume nu il mai stia nimeni, era insurat cu Chichi, o blonda naturala, frumoasa foc, pe care o luase din cartierul rau-famat Crucea de Piatra, dupa ce comunistii au venit cu "morala proletara" si le-au zburătăcit pe "fetele vesele" de acolo, trimitandu-le la munca, in fabrica.

Pe atunci Chichi era inca o copila. Piticu' si-a facut mila cu ea, a luat-o la el si, cand fata a facut 18 ani, s-a insurat cu ea, la Sfat. Cu acte in regula.

Piticu o trata ca pe o printesa si, cu timpul, a inceput si ea chiar sa creada ca e o "cocoana" . 

Se comporta cu pretiozitate ridicand gratios degetul cel mic de la mana, cand ducea ceasca de cafea la gura, si isi tinea cu delicatete poala capotului de zenana, cand mergea in coltul strazii, dupa apa! Niciodata nu pleca de acasa fara palarie, manusi si pantofi cu toc. A avut chiar si o haina de blana adevarata, cumparata de barbat'su din Talcioc, dar niste comunisti recalcitranti, cu "manie proletara" i-au taiat-o cu lama intr-o zi, pe cand mergea cu tramvaiul in Piata Unirii! 

Erau vremuri cand basmaua era la mare pret si sa fii doamna... era periculos!!!

Pe nevasta piticului toti o petreceau cu privirea, cand trecea pe strada desfundata, admirandu-i rotunjimile si balansul soldurilor pus in evidenta de gropile prin care tocurile lui Chichi intrau in mod inevitabil! 
Toate vecinele o pizmuiau pentru frumusetea tenului datorata, dupa spusele unora, apei de castraveti a carei reteta numai ea o stia si care era un mare secret!
Nu era om din mahala sa nu se intrebe prin ce miracol 
ajunsese "jumatatea aia de om, cu cap mare si picioare scurte", sa fie socotit barbatul  demn de a sta alaturi de Chichi !

Piticu' facea bani din orice. Se ferea de munca ca dracu' de tamaie dar se descurca de minune!
Candva lucrase la circ dar venirea comunistilor la putere cam stinsese gloria circului asa ca, odata ce targul de vechituri era in floare si afacerile la negru ii mergeau bine... s-a lasat de scalambaieli. Totusi cand se mai facea cate un balci in Obor... mergea si el, mai mult ca sa isi intalneasca vechii colegi.

Casa de la nr 43 fusese a coanei Mitza, moasa cartierului. Dupa moartea barbatului ei, piticu'  o convinsese

sa il treaca pe actele de proprietate, chipurile "ca sa nu ii ia comunistii" casa! Au locuit impreuna pana cand femeia s-a prapadit! Fusese ca si copilul ei. Unii spuneau chiar ca ea l-ar fi mosit cand a venit pe lume!

Casa era facuta din chirpici; camerele erau joase, podite cu scandura inegrita de timp si de otrepile muiate in apa murdara cu care Chichi le spala, o data pe saptamana.
Toate incaperile comunicau intre ele si fiecare avea trei usi din care una dadea pe un hol lung, cu geamuri multe si vesnic murdare, de care stateau spanzurate niste carpe inflorate in chip de perdele.

Camerele astea ii aduceau ceva bani "micutului" caci le inchiria.
Odaia dinspre strada avea si fereastra si usa caci fusese candva atelierul barbatului moasei,  croitor de meserie!

Indiferent la ce ora treceai prin fata casei, in fereastra dormea o pisica tigrata cu 

gheare viguroase si mustati lungi, aidoma celei imprimate azi pe pachetele cu mancare pentru pisici. Daca motanul nu era in fereastra... era semn ca piticu' avea "musafiri", caci camera asta aducea cei mai multi bani!

Piticu' o inchiria uneori chiar... "cu ora" unor domni amatori de aventuri galante cu statut "incognito". 

Unde ii gasea pe "doritori" doar el stia!
Cum se putea intra si iesi  direct din strada  discretia era asigurata. 

Mobilata doar cu un pat cu tablii de fier, un scaun si o masa, ce fusese candva masuta de toaleta, aceasta era totusi singura incapere mai de doamne-ajuta a casei.

Clientul cel mai bun al Piticului era un barbat intre doua varste, spilcuit nevoie-mare, care venea punctual o data pe saptamana: joia.
O Volga neaga, intotdeauna lustruita, ce se hurducaia din toate incheieturile prin gropile strazii  pana in dreptul usii de la numarul 43, aducea, la ora cand cadea intunericul, o doamna a carei fata nimeni nu se putea lauda ca o vazuse.
Cine erau cei doi... ramanea un mare secret.

Piticu' stia ca succesul afacerilor de acest fel era asigurat tocmai de discretie asa ca... el pleca de 

acasa in fiecare joi, cand domnul cu pricina venea sa isi intalneasca iubita,
incarcat de pachete cu delicatese, procurate de pe piata neagra.

El isi facuse un obicei ca intreaga noapte de joi spre vineri sa joace carti intr-un tripou improvizat, undeva pe la Foisorului de Foc, in pivnita casei unui boier, fugit in Franta, casa care era locuita atunci de niste militieni cu care Piticu' facea...

"afaceri"!

Iata insa ca, intr-o seara torida de vara, in joia cu pricina, domnul misterios a asteptat in zadar.
Volga cea neagra nu a intrat pe strada Lamaitei!
Ce s-o fi intamplat... nimeni nu stia cu precizie.
Cert este ca in zori, cand s-a intors acasa, Piticu' a avut parte de cea mai dureroasa dintre surprize.
Musafirul si frumoasa lui nevasta dormeau imbratisati, turmentati de sampanie si instinctele dezlantuite de ea. 
Pe scaun si pe jos stateau aruncate hainele celor doi iar pe masa se mai vedeau inca resturile festinului improvizat!

Se vede treaba ca blonduta Chichi s-a lasat "convinsa" de barbatul ramas cu buzele umflate si care, simtindu-i "clasa", a uitat ca "cocoana" era sotia celui cu care facea "afaceri" si... a invitat-o ... la masa!
Sampanie era, delicatesuri erau, de consolare era nevoie... si cum Chichi era tare aratoasa si "sensibila"... uite asa, dintr-una in alta... restul a venit de la sine!

Ranit in orgoliul si furios de neputinta lui, Piticu' nu a gasit alta razbunare decat aceea de a-i expune pe "amantii de ocazie" intregii mahalale, facandu-i pe ei, dar si pe sine, de rasul lumii!
Astfel a deschis usa dinspre strada si i-a invitat pe toti gura casca sa vina sa vada ce i-a facut lui nevasta-sa!
Ce a urmat... a fost de un grotesc desavarsit.

 "- Lume, lume, veniti sa vedeti ce mi-a facut mie femeia mea", striga cat putea Piticu' , ca la circ, smulgandu-si parul dat cu briantina, invitand vecinii sa intre pe o usa si sa iasa pe alta!

Lumea intra din strada, trecea pe langa patul unde se comisese tradarea, ii privea pe vinovati si apoi iesea prin culoar in curte si...  inapoi in strada!
Nu a lipsit decat sa rupa bilete la intrare!

Barbatul, acoperit cu o patura slinoasa, statea ca un eunuc la usa Haremului, incremenit, fara nici o expresie pe fata, neputand nici macar sa se gandeasca daca va lua bataie ... sau daca va scapa cu viata! Asa ceva nu patise, cu siguranta, niciodata!
Din "stofa" lui de domn nu mai ramasesera decat ciorapii trei sferturi cu jartiere fine care, in situatia in care se afla, erau absolut ridicole!
Chichi, "cadana" imprudenta, incerca sa se ascunda sub cearceaful de un alb indoielnic, lasandu-si la vedere doar motul blond, zguduind patul, cu tablii de metal, de hohote de plans.
Circul asta a durat pana cand nu a mai fost nici un curios!
Spre seara Piticu' l-a lasat sa plece, intreg si nevatamat, pe
"clientul" - ajuns de rusine - si au ramas in doi: el si Chichi, femeia vietii lui! 

Dupa o astfel  de

 intunecare a mintii, 

singur, trist si epuizat, Piticu' s-a trezit la realitate...

A plans, s-a tanguit si a sfarsit prin a se impaca cu frumoasa lui. La urma urmei ce putea sa faca?

A doua zi dimineata, inarmata cu carpe, perii si ziare, Chichi a noastra, plina de energie si fredonand, pitigaiat si fals, refrenul romantei "Zaraza", a facut o curatenie in casa ca niciodata pana atunci: a frecat podelele cu peria, apa si lesie, si a sters geamurile marchizei, a scuturat presurile si a pus pana si flori in glastra!
Si... viata a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 

Se pare ca de atunci Piticu' nu a mai închiriat camere.

In vara anului 1996, cautand eu un far pentru masina mea, cineva mi-a spus ca pot gasi ce doresc intr-un garaj din Rahova. Cand am vazut adresa... am suras: Str.Lamaitei nr 43!
Am decis sa merg pana acolo, manata de curiozitatea de a recunoaste ceva din povestea aflata cu ani in urma.

In capatul strazii Lamaitei, ramasa stinghera printre blocurile confort 3, construite pe vremea lui Ceausescu, nu mai exista cismeaua din poveste! Strada era canalizata. 

Nu era insa asfaltata nici in '96  ci doar pietruita cu resturi de moloz... si, in capatul dinspre sosea, primarul... "care este" instalase o banca - acum plina de nume incrustate cu briceagul, inimioare si arsuri de tigara, pe care stateau ciorchini tinerii "omoratori de vreme"!

La numarul 43 era intr-adevar un fel de depozit de fiare vechi si cateva masini dezmembrate.
Incontestabil, aceasta fusese casa piticului caci inca mai existau geamul si usa camerei ce fusese scena intamplarilor povestite mai sus. Motanul...nu mai era !
Peste drum, spre coltul strazii, in fosta casa a Doamnei Ionescu, cineva scosese un casetofon afara si intreaga comunitate se "desfata" cu manele!
In curtea lautarilor de alta data era acum un bloc cu trei nivele, vopsit oranj si aratand total nepotrivit cu ambianta locului. 

Casa cu etaj a profesorului arata ponosita; curtea devenise depozit de pitici de gradina si ingerasi de gips si mai nimic nu amintea de prosperul imobil cladit de singurul intelectual al cartierului de odinioara!

Personajele povestirii mele evident au disparut de mult. Altele le-au luat locul. Mica comunitate a strazii de mahala nu mai este aceeasi. 

Ici colo, cate o casa mai rasarita, varuita in culori tipatoare, cu balcoane complicate si geamuri TERMOPAN sta ascunsa dupa garduri darapanate ori cu aspect de cimitir. Gunoaie moderne - pungi de plastic si PET.uri ... pretutindeni! 

Dar ceva lipseste: spiritul comunitatii de alta data!
Nu am indraznit sa intru in curtea de la nr 43. M-am lipsit si de farul ce imi trebuia.

Pe cand intorceam masina, o tigancusa desculta trecu strada in fuga alungata de un batran furios:
- Pleaca d'aci, tiganca 'dracului! striga batranul schimonosit de ura, agitand o punga de plastic pe care scria CORA.
- Nu-i tiganca , bre, e rroma! il corecta un pusti obraznic cu picioare murdare bagate in niste  

papuci de  plastic de culoare indefinita.

- Roma, pe dracu, mormai omul agasat, e o hoata, asta e!

Am plecat din Rahova anilor '90 trista.
Nici mahalaua nu mai era ce a fost!
Povestile de amor cu nabadai de alta data sunt azi inlocuite de balciul amorurilor vedetelor mondene!
Din strada ne-am mutat in deplina singuratate in fata televizorului!
Daca vecina e bolnava in casa de alaturi... nu mai stie nimeni. Toti insa se cearta, se pandesc, se barfesc, se urasc chiar. Nimeni nu mai este in acord cu nimeni!

E trist azi in mahala. Si oamenii si cainii sunt tristi!
E trist insa si pe Calea Victoriei... pentru ca acum pare ca totul a devenit o mare mahala ... insa una moderna si esential schimbata in rau pentru ca "MAHALAUA" in realitate era cu totul si cu totul altceva! 


Sevres 
04.06.2011