ZAMBETUL TAU

Mi-ai spus ca ma iubesti, iubitul meu,

In ziua cand ne-am despartit pe veci.

Si toate le-a 'nteles sufletul meu,

Dar nu stiam atunci c-aveai sa ... pleci

 

Azi am uitat atatea, ce pacat!

Nici cum eram, nici ce eram nu stiu...

E oare asta semn ca te-am tradat?

Ca a murit in mine ce-a fost viu?

 

O vaga amintire de mai am...

Nici vocea ta, nici chipu-ti nu-l mai stiu,

nici de am plans atunci, ori ce faceam, 

nici de purtam iar salul rubiniu. 

 

Iubirea noastra a zburat cu timpul, 

Desi in nari mai port mirosul tau,

vezi, uneori imi pare ca-ti uit chipul

si plang de ciuda si mi-i tare rau...

 

Ce n-as da azi sa-ti simt in paru-mi mana

ori starea-acelui bine nesfarsit

pe care vocea ta, uitata-acuma,

mi-o aseza in sufletu-mi vrajit.

 

Din mintea-mi multe mi s-au sters, si doare,

Caci toate le-am pierdut, iubitul meu,

Dar n-am sa pierd iubirea asta mare 

si nicidecum sa uit zambetul tau.

SAMOVARUL

Cumatra rusoica, era nasa de botez a mamei mele.
La vremea cand am cunoscut-o, eu aveam cativa ani si pentru mine era intruchiparea vrajitoarei din povestirea fratilor Grimm! Mai intai pentru ca mi se parea inspaimantatoare ca aspect si apoi pentru ca o consideram... matusalemica.
Avea maini si picioare mari, noduroase si schimonosite de munca si de reumatism, si era adusa de spate aproape la 90 de grade. Fata ei lata nu avea nimic agreabil, tenul era pamantiu, cu pori dilatati, iar ochii-i caprui, cu corneea rosie, desi lacrimosi, pareau stinsi si fara nici o scanteie de viata in ei.
In coltul gurii, tinea mereu un chistoc de tigara fara filtru, ud, ce i se lipea de pielea buzelor si pe care il tot aprindea si il plescaia, vorbind si salivand dizgratios! Vocea ei, ragusita de mahoarca, parea a unui barbat si, daca ii zareai firele de par din barba si din colturile gurii, aveai dubii.
Era asadar o femeie urata, pe care batranetea o transformase in ceva de-a dreptul hidos pentru ochii unui copil dar, indaratul acestor aparente, se gasea un suflet de aur, o femeie de o bunatate incredibila, nefericita la limita imposibilului, cu un destin de un tragism demn de spiritul slav caruia ii apartinea.

Personal nu intelegeam prea bine ce vorbea caci, desi era refugiata din Rusia inca dupa Revolutia Sovietica, nu a reusit sa invete romaneste niciodata.

Barbatul ei insa... un rus de vita, suplu si drept, cu niste ochi albastri ca cerul de septembrie, buze carnoase si un zambet cuceritor, era o persoana a carui frumusete de odinioara inca se mai vedea, in pofida anilor.
El vorbea fara nici un accent, apasat, cumva pretios, si te privea direct in ochi, sigur pe farmecul sau.

Daca nu ai fi stiut ca cei doi erau casatoriti, nu ti-ai fi putut imagina asta niciodata. Intre el si ea era acea distanta medievala irecuperabila dintre stapan si sluga sa!

Avusesera impreuna doi copii: un baiat frumos si o fata ... stearsa.
Desi depasise 80 de ani, Sidelnikov, era pus mereu pe glume, si mort dupa femei, bea enorm, fuma enorm, radea draceste si avea renumele de a fi umblat cu toate cantaretele cunoscute de prin carciumile Bucurestiului. Cea mai notorie si scandaloasa legatura a lui fusese cu Mia Braia si asta il facuse pe el celebru si pe nevasta lui ceva mai nefericita!
Dincolo de frivolitate, batranul ascundea, infinit mai bine decat nevasta lui, tragediile familiei sale - intre care cea care 
le daduse lovitura de gratie, fusese moartea fulgeratoare, intr-un bizar accident de calarie, a frumosului lor fiu.

Se spunea ca ea ar fi fost dintr-o familie foarte bogata din Ucraina iar el, tanar ofiter in armata tarului,  se casatorise cu ea fara sa-si faca prea multe scrupule.
A venit insa revolutia si au fugit din Rusia in Romania. Cu banii de pe bijuteriile nevestii, rusul a cumparat pamant mult  si doua conace in Baragan. A fost vremea lui de glorie! 
Atunci a trait ca un pasa, petrecand din zori in seara, cu lautari, tiganci si dansatoare. Numai ca au venit comunistii si toate s-au dus inca o data pe apa sambetei!

Moartea baiatului, care ii semana teribil si care era lumina ochilor lui, il facuse de nerecunoscut. 
Cu nevasta lui se purta ca un dusman, de parca chinuind-o pe ea el se simtea mai bine.

Ea nu intra in camera lui decat sa-i aduca cele necesare si sa faca curatenie. De dormit dormea iepureste, la demisol, in bucutarie, pe o lavita acoperita cu niste paturi amarate, fara cearceaf si mereu imbracata, rusul avand obiceiul sa o strige in miez de noapte pentru un pahar cu apa ori ca sa-i deschida fereastra! Ziceai ca e pregatita sa fuga in orice moment! Traia cu mult sub nivelul unei sclave, in ritmul vremilor de bejenie de care parca era legata pentru vecie, fara putinta de a se elibera!

Casa lor din Bucuresti, situata pe dealul Mitropoliei, era o casa frumoasa, boiereasca, un parter inalt, construita  in stil brancovenesc, in care locuiau cu fiica, nepoata si ginerele lor, pe atunci membru al Marii Adunari Nationale si gratie caruia le fusese repartizata!

Antreul elegant facea legatura, printr-un glasswand cu geamuri de cristal, cu sufrageria imensa ce cuprindea doua spatii. 

In partea ale carei ferestre dadeau spre spatele casei, se afla sufrageria propriu-zisa, cu o masa mare, ovala, in jurul careia tronau o multime de scaune, si un scrin cu trei sertare ondulate, acoperit cu marmura roz, pe care era o pendula cu picioare, in stil Pomppadour, careia ii lipseau acele...
De aici, puteai accede intr-un hol, de unde o scara cobora in bucatarie! De cate ori servea masa, biata femeie cobora si urca aceasta scara, cu tavi incarcate...

In partea opusa, de unde se putea vedea strada, se gaseau trei fotolii si o canapea "tête-à-tête", toate randuite in jurul unei masute destul de robuste si nu prea joase, pe care se gasea un enorm samovar din alpaca argintata, perfect intretinut.
Cele doua spatii ale acelei imense incaperi, erau oarecum separate de un pian de concert, la care lucra adesea nepoata lor, care a si devenit ulterior pianista.
Dincolo de holul, de unde se cobora in bucataria de la demisol, se aflau trei camere de dormit si un birou.

Cumatra se ocupa de ingrijirea casei, de mancare, spala, calca... facea TOT!  Eu si azi ma gandesc cum de putea ea sa faca toate astea, mai ales ca era asa de adusa de spate, chinuita de reumatism si inaintata in varsta! 

De cate ori mergeam cu bunica la ei, eram fascinata de samovarul acela, in care cumatra rusoaica prepara un ceai cu  gust si aroma speciale, ceva asemanator cu Earl Grey, din care aveam voie sa beau si eu.

Cum noi nu aveam telefon pe atunci, picam adesea in vizita inopinant, dar niciodata nu s-a intamplat ca samovarul sa nu fi fost pregatit.

Cumatra desfacea zilnic "aparatul" acela atat de decorativ, si il freca cu lesie, apoi punea, in partea centrala, carbuni incandescenti, in cea de la baza, apa, iar deasupra, intr-un ceainic micut si cochet, punea frunzele de ceai peste care turna apa clocotita.  
Ma bucuram de fiecare data cand puteam sa asist la 
prepararea ceaiului in stil rusesc!
Rusoaica executa acest ritual fara pic de gratie dar cu o precizie uimitoare, pufaind si gafaind... de parca ar fi carat pietre de moara.

In paharele asezate in suporturi speciale, din argint, se punea esenta de ceai, din ceainicul de deasupra, apoi, lichidul negru se dilua - dupa preferinta - cu apa fierbinte ce venea prin robinetul cochet, aflat la baza samovarului.



Pe tava de servit, se afla mereu un castron cu mici cuburi de zahar cu care invitatii isi indulceau licoarea dupa gust. 
Cumatra insa punea o bucatica de zahar in gura si sorbea ceaiul tacticos, degustand aroma odata cu dulceata degajata prin topirea zaharului...
In rarele cazuri in care se intampla sa fie acasa si batranul "patriarh" Sidelnikov, el era intaiul servit, nu inainte insa ca sotia lui - adusa de spate parca anume pentru a-si arata supunerea - sa ii fi pus in paharul cu esenta de ceai,  o buna doza de rom si mult mai putina apa!

Mie imi placea grozav chestia asta, de a avea un robinet unde venea apa calda, pe masa din sufragerie! Apoi, forma si dimensiunea samovarului ma faceau sa-l socotesc ca pe ceva exotic, fascinant.
De cate ori mergeam in vizita, o rugam pe cumatra sa ma lase sa servesc eu esenta de ceai. Ba o data m-am lansam chiar in greaua misiune de curatare a acestei piese rare...

Intr-o zi am aflat ca batranul Sidelnikov a murit. 
Bunica m-a tarat dupa ea la inmormantare, desi era o zi de noiembrie, ploioasa si rece.
Cumatra... era imbracata la fel, asa cum am vazut-o imbracata mereu: cu aceeasi fusta lunga, neagra si 
decolorata, din muslin, cu aceeasi haina grosolana, din aba, in picioare cu aceiasi galosi, ale caror fermoare nu se mai inchideau peste gleznele ei umflate, si cu aceeasi broboada scamosata care ii aluneca cu obstinati de pe cap.  

Avea fata uda. Statea adusa de spate, cu chistocul de tigara stins intre buze si mormaia, privind cum sicriul disparea sub pamantul ud :
- Nu plang la tine, holeru dracului! De ce sa plang?

De la cimitir am venit acasa unde pe masa cea mare erau asezate de toate, de parca fusese pe acolo un maestru bucatar sau o zana. Cand le facuse, biata de ea... nimeni nu stia. 
In fata farfuriilor incarcate, erau randuite cani cu vin in care erau puse lumanari aprinse.
Nu chemase nici un preot sa binecuvinteze bucatele. Il socotea prea pacatos pe barbatul ei ca sa merite o asemenea onoare. Daca ar fi fost dupa ea... nici la groapa nu i-ar fi facut vreo slujba!
Inainte sa ne asezam, cumatra incepu sa spuna o rugaciune pe limba ei, un soi de incantatie, ceva intre bocet si blestem. Nu ii vedeam ochii, asa, aplecata cum era, dar glasul ei ragusit parea sugrumat de lacrimi. Calaul ei murise si ea il jelea si mie mi se paru totul atat de trist incat ma bufni plansul.

Cumatra nu a mai trait nici macar un an dupa barbatul care ii mancase zilele. Nu s-a culcat insa niciodata in patul lui, ramanand fidela lavitei pe care si-a plans noptile ei de suferinta si umilinte.

Prin vara, a venit la bunica in vizita. Avea fata supta, ochii si mai inrosii si fruntea transpirata.  Respira greu.
Chistocul din coltul gurii statea, stins, lipit de buze. Se aseza pe scaunul de rachita din gradina si scoase din papornita ei cu manerele intarite cu sfoara, ceva invelit intr-un ziar mototolit. Imi facu semn sa ma apropi de ea si imi intinse pachetul.
- Asta dau eu la tine. Stiu ca placut... nu e samovar dar de ceai este. Tii minte la mine, ochi frumos! si imi facu cu ochiul, complice.

Dupa o saptamana... a murit. Cand am aflat, am plans cu durere, nu pentru ca murise, ci pentru cum traise!
Mai rau decat o sclava! Speram ca Dumnezeu sa o mangaie!
Viata ei, pusa in paginile unui roman, ar parea de necrezut in zilele noastre si deci nu ar prezenta nici un interes.

Eu am si azi ceainicul din alpaca argintata. Din cand in cand il frec - nu cu cenusa, ci cu Cif! E un fel de "dar otravit" caci pentru a fi frumos, trebuie sa depui periodic efortul de a-l curata, chiar daca nu il folosesti.

Il asez apoi cu drag in dulap si ma gandesc la ea, la acea femeie a carei viata a fost un blestem!

 

PARIS, 7 IANUARIE 2015

Intr-un magazin de pantofi am zarit, intr-o zi, un chip familiar. Intrigata, am scorbolit in memorie si... bingo! Era actrita Kristin Scott Thomas, fara brizbrizuri, iesita la cumparaturi, ca orice femeie aflata in Paris! 
Mi-am zis atunci ca asa ceva, fara paparazzi si garzi de corp, nu este cu putinta in nici alt un mare oras al lumii. De aceea multora le place Parisul, Franta, pentru ca aici se simt liberi!

Asta a fost pana ieri! Azi alarmele suna in disperare, codurile de acces sunt resetate, politia e pe strazi, lumea are pe fata inscrisa teama!
Parisul se simte asediat!

Ieri moartea s-a infatisat, in Piata Republicii din Paris, in forma ei cea mai infricosatoare.
Nimic nu sperie omul mai mult ca iesirea din viata. Cand ea este violenta... sangeroasa, urmarind sa semene frica celor care au supravietuit, totul devine apocaliptic.
Toata lumea a reactionat radical in fata acestui atentat la presa.
Dincolo de comentarii insa este necesara o analiza.

Fiecare popor isi are idealurile lui, modul lui de a trai, de a da importanta unor lucruri, in defavoarea alatora, de a aborda viata intr-un fel anume, special si specific.
Noua, romanilor, ne place sa ne taiem porcul de Craciun, sa mancam o saptamana carnati si sarmale, sa cantam, sa fumam ca turcii la petreceri, sa dansam; nu ne plac negri nici tiganii, dar ne plac femeile machiate, decoltate, siliconate... 
Lor le plac lucrurile exotice, femeile mai copte si nemachiate, benzile desenate, crochiurile umoristice si discretia fata de cele petrecute in dormitor; nu danseaza, preferand sa vorbeasca la petreceri, avand cultul conversatiei de salon, fac dintr-o cina o chestie de seductie si sar mereu in apararea celor care sunt defavorizati; nu rad cand le vorbesti limba cu greseli si nu isi fac idei preconcepute...
Cat despre glumele lor... ei bine, au  un umor ciudat pentru gustul nostru, de aceea nu avem cum sa intelegem, nicidecum sa judecam, de ce sau cum de  a aparut in mediul jurnalistic o revista ca Charlie Hebdo, dealtfel mult controversata ! 
Dar, ca sa vietuim impreuna, nu trebuie sa fim neaparat de acord unii cu altii ci doar sa ne acceptam asa cum suntem!

Francezii au ales in 1789 sa fie pentru... contra. 
Atunci a inceput un anume proces de schimbare profunda a acestui popor. Ca a fost bine sau nu, asta este o alta discutie. In fond fiecare natiune isi are o anume sinusoida in evolutia sa, dupa principiul care face ca orice incepe sa se si sfarseasca. E o lege ce functioneaza in toate aspectele vietii: ne nastem, crestem, devenim maturi si puternici pentru ca apoi sa scadem in puteri si sa murim! Cate civilizatii nu au disparut! Dar nu spun eu nimic nou...

Revenind la francezi, ei au ales sa fie liberi, sa accepte multe, in taina chiar toate aiurelile mintilor omenesti. Nu fac caz de asta si nu se minuneaza de nimic! Au opinii si nu vehemente, analizeaza si nu pun la zid decat ceea ce contravine libertatii, egalitatii si fraternitatii! Bine, rau... asa sunt ei, asta este mandria lor!
Cei mai controversati artisti si-au gasit aici admiratori, sustinatori, orice idee este luata in seama. 
Esti discriminat si cazul tau a fost cunoscut? A doua zi se gasesc vreo mie, daca nu zece mii, sa lupte pentru tine, indiferent de unde ai aterizat in tara lor! 
Francezii au facut sa triumfe o anume toleranta, ceva ce nu gasesti usor prin alte parti, nici chiar acolo unde se face caz de drepturile omului. De aici poate li se trage numarul mare de musulmani dintre care azi unii ii ataca unde ii doare mai tare! Ca vorba aceea: pe cine nu lasi sa moara... nu te lasa sa traiesti!

Toleranta fata de straini nu e vorba goala in Franta si, daca azi exista derapaje, este si din pricina ca lucrurile au scapat de sub control prin multe colturi ale lumii si mult prea multi nefericiti incearca sa supravietuiasca, venind in numar mare pe unde e rost de libertati si toleranta! 
Diferentele culturale devin tot mai evidente in ce priveste abordarea principiilor de viata. (ex. Femeile unora sunt sclave, femeile altora acced la putere... si exemplele sunt cu miile!)

Cateva statistici par sa spuna insa ca se simte o anume panica in Franta, de ceva vreme, mai ales in randul populatiei de origine evreiasca, un barometru demn de luat in seama. Astfel anul 2014 a fost anul in care 10 % din evreii francezi au ales sa emigreze in Israel! 
Guvernul socialist la putere este socotit de multi ca fiind islamofil si nesiguranta  face ca opiniile politice sa migreze ingrijorator spre Marine Le Pen, reprezentanta extremei drepte.
Azi multe voci incearca sa linisteasca spiritele pentru ca sa nu se declanseze un val de islamofobie! Si musulmanii, indiferent de ce sentimente ii anima, stau cu capul in jos!

Vorbind despre libertatea presei... poate nu se vede, dar aici exista o autocenzura care te lasa cu gura cascata, mai ales daca ai butonat vreodata antenele din Romania!
Saptamanalul atacat de teroristi este unul insolit in peisajul presei frantuzesti! 
Jurnalistii scriu in virtutea principiilor democratiei, pe care poporul a construit-o piatra pe piatra - cu toate defectele ei inerente - si nu al theocratiei, care nu mai guverneaza pe aici de mult! 

Charlie  Hebdo e o publicatie de amuzament tipic francez (francezii fiind fani de caricaturi si cu un anume umor), cu public fidel destul de redus, recrutat din randul cinicilor antireligiosi! 

Dupa cum se poate observa, exista o solidaritate enorma cu jurnalistii, care dealtfel, dincolo de talentul incontestabil, nu aveau o presa prea buna inainte de atentat! 

Nimeni nu spune un cuvant despre faptul ca acest saptamanal a depasit vreo limita! 

Asta pentru ca toti se simt atacati, ca si cum se tem ca s-ar putea sa li se intample sa nu mai aiba voie sa faca ce vor ei, la ei acasa!  Adica sa li se dicteze lor cum sa scrie si cum sa gandeasca!? 

Se simt deposedati de drepturile pentru care generatii intregi au militat! Bune sau rele, corecte sau gresite, sunt idealurile lor, felul in care ei doresc sa traiasca in tara lor, exact lucrul cu care se mandresc mai mult! 

De ce nu se comenteaza exagerarile revistei? Pentru ca, in fata unei agresiuni, nimeni nu mai vorbeste de excesele care au iritat. Cand o femeie este violata, la nici un proces nu se vorbeste despre felul in care ar fi ispitit ea, prin atitudine, pe agresor, nici cat de scurta ii era fusta sau cat de adanc ii era decolteul! Se judeca agresiunea in sine.

Cand cantaretul Bernard Cantat si-a lovit iubita, actrita Marie Tringtinat, pana a omorat-o, nimeni nu i-a gasit vreo scuza in faptul ca aceasta era drogata si isterizata, inebunindu-l de-a binelea si provocandu-l, caci aici nimeni nu discuta de cat era de rea de gura o femeie care a suferit o agresiune! 

In tarile arabe stim cu totii ce soarta au femeile si as spune ca nici pe la noi nu le este foarte bine! 

Nu putem intelege reactiile daca nu cunoastem anumite cutume.

Presa nu poate exista fara libertate. Acest saptamanal este o exceptie, si cei care scriu - scriau - si deseneaza - desenau - pentru el, sunt - erau - niste cinici carora spiritul umorului negru le-a luat poate mintile! 

A-i judeca insa azi echivaleaza cu a ingadui sa li se ingradeasca oricand altcandva, oricaror altora, libertatea de exprimare! Pentru ca, daca azi ii interzici pe caricaturistii astia, maine vine unul si-i poate interzice pe sahisti, pentru ca lui nu-i place sahul! Democratia nu functioneaza cu interdictii!

Mai trebuie sa luam in calcul ca occidentul este secularizat de multa vreme si foarte putini cetateni sunt practicanti religiosi. Si, daca exista credinciosi crestini ferventi, dintre ei nimeni nu l-a impuscat pe Dan Braun pentru Codul lui Davinci! 

In atentatul asta nu e vorba de tineretea si sensibilitatea religiei islamice - cum spune un anume Hoandra -  ci de violenta unor fanatici religiosi ramasi in feudalism.

Din pricina principiilor democratice, societatea occidentala nu isi poate permite sa se apere cum se cuvine impotriva acestor scelerati fara sa riste a-si distruge propriile realizari in domeniul drepturilor omului!

Democratia asta, construita prin ignorarea lui Dumnezeu, este tot mai des nevoita sa faca un pas inapoi! Totul se plateste, nu-i asa? Au decis sa ignore iubirea propovaduita de Iisus si au pus in loc ingaduinta. Dar lucrurile par sa deraieze si nu prea stiu acum pe cine sa cheme in ajutor, caci oamenii, special platiti sa-i apere pe oameni, se dovedesc acum neputinciosi!

Imi vine sa rad cand aud comentarii in presa noastra cu privire la faptul ca, fiind ortodocsi, romanii sunt defavorizati in Europa! Poate om fi noi socotiti ciudati pentru ca inca mai credem in Dumnezeu, dar nu suntem judecati pentru felul in care ne facem cruce! Occidentalii de mult nu se mai inchina si nu se mai roaga la Dumnezeu!

Sa ne rugam pentru pacea lumii macar noi, cei care o mai facem inca, cu dragoste si vrednicie, caci pare ca vin timpurile de pe urma!