DUZINA DE CUVINTE - LOCURI PE CARE NU AR TREBUI SA LE RATEZI: CAFE DE LA PAIX

Paris, Piata Operei 

Pe vremuri, La Bucuresti, pe calea Victoriei, langa fostul restaurant Simplon, exista o cafenea celebra , intre altele, care se numea  Cafe de la Paix. 
Conceputa dupa cea cu acelas nume din Paris, cafeneaua devenise locul unde scriitorii, pictorii si muzicienii vremurilor de glorie dintre cele doua razboaie mondiale, se adunau cu o regularitate impresionanta. Televizorul nu se inventase asa ca, nevoia de socializare si schimb de idei ii scotea pe toti din case!
Dar, ca si alte locuri de marca ale Bucurestiului de alta data, cafeneaua a disparut odata cu venirea la putere a comunistilor. Au aparut desigur altele, care si-au castigat notorietatea dar au disparut si ele dupa "revolutie"!
Se pare ca noua nu ne place sa pastram nimic lipsindu-ne spiritul si respectul pentru traditie si traditional! Pacat!

Bucuresti, Cafe de la Paix (sursa ITBOX.ro)

La Paris insa... lucrurile arata aproape la fel ca intotdeauna!
 

Cafe de la Paix, Paris, incinta Restaurantului, azi



Daca vizitezi Parisul si vrei sa ai o viziune asupra stilului arhitectural al celui de-al doilea Imperiu (vremea lui Napoleon al III.lea :1851-1870) si sa parcurgi totodata o pagina de istorie, n-ar fi rău sa intri in Cafe de la Paix!

Situat la doi pasi de Opera Garnier, la parterul unui luxos imobil haussmanian,  ce 
gazduieste hotelul InterContinental Paris,  Cafe de la Paix este azi nu numai un restaurant ci chiar un monument istoric.
Printre obisnuitii celebri ai acestui loc, inscris intre cafenelele artistice si literare intrate in istoria, se numarau, la sfarsitul secolului al XIX.lea, Tchaïkovski, Massenet, Zola, Maupassant... si alti scriitori, poeti si muzicieni cu portofoliu maret, care se intalneau aici la un pahar ori o cafea, la pranz ori la cina, sa manance, sa bea, sa schimbe opinii... Aici se faceau proiectii de film, se asculta muzica buna, era un loc sic si emblematic, ceea ce este si astazi!

In vremurile noastre, poti servi  o cafea, un branch, dejunul sau cina, fara sa faci parte neaparat din vreun clan ori sa aparti neaparat unei anume categorii sociale.
E adevarat, preturile nu sunt prea mici dar... nici inabordabile nu sunt.
Va asigur insa ca merita!
Daca alegeti sa mancati in acest restaurant plin de povesti... veti avea ocazia sa cunoasteti si ceea ce se cheama gastronomia franceza!
Echipa lui Christoph Raoux, seful bucatariei, un adevarat artist, ar fi fost cu siguranta apreciata din start chiar si de imparateasa Eugenie! Despre specialitatea sefului, Tete de Veau sublimée - cap de vitel intr-un sos divin- se vorbeste ca despre o opera de arta!

Aruncand o privire in diagonala asupra clientelei, observi cum aici, azi, se aduna mapamondul!
Ici colo, cate un englez ingamfat, afaceristi americani, care mananca intepati, tinandu-si o mana pe genunchi, cate un arab insotit de o card de femei, purtand pe cap voaluri
ce par taiate cu foarfeca din perdelele imperiale, tineri burghezi, nordici spelbi si tacuti, spanioli galagiosi, italieni eleganti, asiatici debordand de Louis Vouitton si, daca e sa ma socotesc si pe mine... chiar si romani... care, paradoxal, nici nu cer de mila si nici nu fura! :)

Mie, Cafe de la Paix imi aduce aminte de sotul meu, de socrul meu, a carui tinerete a fost strans legata de acest loc, in fine, de vremuri a caror rememorare imi incalzeste inima!
Asa se explica faptul ca, a lua pranzul aici cu fiica mea, o data pe an, petrecand impreuna doua ore agreabile, servind un pahar de Kir Royal si mancand ceva delicios, este cu adevarat un dar special, pe care il apreciez infinit mai mult decat un parfum ori o haina la moda!

Mai putin agreabil este, ce-i drept, daca, la iesire, trebuie sa sari peste un furtun rosu, gros si ondulat, in care sunt ascunse firele electrice ale santierelor din Piata Operei, cum mi s-a intamplat mie! Dar... cum fara renovari se pare ca nu se mai poate trai in Parisul de azi, nu-ti ramane decat sa ignori, sa sari... "parleazul" si sa pleci mai departe! Eu asa am facut!
Exista un anume spirit, o anume toleranta si o dragoste pentru traditie si trecut cu care trebuie sa vizitezi acest Parisul! 

Oricum la Cafe de la Paix, serviciul ireprosabil, meniul rafinat si ambianta aristocratica cu iz istoric, te fac sa te simti cu adevarat bine si sa iti propui sa revii  cu prima ocazie!
Si, in fata acestor argumente, dispare orice eventuala neplacere!

Ref la... ORBIRE

Ca sa nu zic ca am ocolit complet tema de luni,  va invit sa cititi sau sa recititi, daca va face placere, ultima parte a povestirii mele intitulata  "CU OCHII INCHISI", publicata in 5 parti, in noiembrie si decembrie 2011.

http://cita-topa.blogspot.fr/2011/12/cu-ochii-inchisi-v.html

CONFIDENTE

Pe d.na  Maria I. am cunoscut-o la scurta vreme dupa ce ne-am mutat in primul nostru apartament.
Eu eram foarte tanara, ea avea pe atunci putin peste 70 de ani.

Se imprietenise cu d.na Lizica, o alta doamna, de aceeasi varsta, care locuia la etajul trei.

De aceeasi varsta, vaduve amandoua, fara copii, fusesera adorate de sotii lor si, dupa propriile lor marturisiri, traisera in mariaj acea iubire rara.
Cele doua femei, ajunse la vremea caruntetilor, veneau din lumi diferite, dar multele asemanari pe care le-am enumerat stergeau aceasta diferenta.

Le indrageam si imi placea grozav sa stau de vorba cu ele.
Si multe am mai invatat eu de la dragutele mele doamne, in acei ani, in care si eu ma cautam si incercam se devin o femeie adevarata.

Imi jurasem ca nu imi voi face prietenii in bloc, dar viata a vrut ca cea mai buna prietena a mea sa imi fie vecina!
Nici cu cele doua doamne nu s-a putut altfel, asa ca ne-am vizitat, le-am tratat ca pe bunicile copiilor mei, am petrecut an de an Craciunul impreuna, le-am impins la confidente si, cu mare tristete, le-am fost alaturi pana in clipa din urma!

Luminoasa garsoniera a d.nei Maria era o galerie de arta! 
Sotul ei fusese pictor.
Trei, dintre cei patru pereti ai camerei, purtau tablourile in care, aceeasi femeie - imbracata, dezbracata ori sumar imbracata, in ipostaze casnice ori de seducatoare - era infatisata in toate chipurile si din toate unghiurile. Si, oricati ani ar fi trecut de la momentul imortalizat de artist, nu puteai sa nu o recunosti in ele pe D.na Maria, unica muza a maestrului!
Exersase o viata pentru a putea sa-i puna in culoare, nu numai trupul apetisant, ci mai ales frumusetea sufletului ei!
Multe dintre nudurile aflate acolo nu apucasara sa fie expuse si asta dintr-un prea mare atasament al artistului pentru creatia sa!
O simpla privire si intelegeai ca pictorul fusese indragostit pana la obsesie de modelul lui, de formele ei voluptoase, de candoarea unei anume puritati interioare, catalizata de o sensualitate naturala, contrarii pe care se straduise, mereu nemultumit de sine, sa le surprinda in panzele lui. 
Tablourile dezvaluiau frumusetea ei si iubirea lui obsesiva, iubire concurata doar de pasiunea pentru pictura si pentru tigara!
In camera, mobilierul, obiectele fine, asezate cu gust ici, colo, aminteau de casa mare si frumoasa pe care o avusese si care nu scapase demolarii. In mijloc, un generos covor persan, in nuante prazulii, era lasat sa-si arate valoarea, inobiland interiorul.

Doamna Maria traise o viata in umbra artistului, gelos si extrem de acaparator, care fusese barbatul ei. Daca mergeau la restaurant, el alegea masa cea mai retrasa si o invita pe scaunul care era orientat astfel incat ea sa-l priveasca doar pe el si nimeni sa nu o vada peii atingea mereu piciorul ei ea decat din spate! Si daca ar fi putut... i-ar si ascuns si spatele. Sub masa, ii atingea piciorul cu piciorul lui, un fel de lant nevazut care sa o tina legata de el
La vernisaje, ori in vizite, la prieteni, ochii lui o urmareau cu o panica permanenta, suspectand pe fiecare barbat prezent de intentia de a i-o rapi.
Ea se obisnuise cu nebunia lui care, la inceputul mariajului lor o fermecase, dar care devenise destul de dificil de suportat. Invatase insa ca tot ce avea de facut era sa evite orice ambiguitate. Stia ca o privire a ei ii dadea lui linistea de care avea nevoie, asa ca ea il privea chiar si cand conversa cu cineva asiguradu-l astfel ca ea era a lui si numai a lui pentru totdeauna! 

Nu fusese agresiv si niciodata nu ii reprosase nimic, el fiind cel chinuit de acea gelozie patologica care umbrea seninul unei convietuiri, altfel pasionale. 
Temator si nesigur, artistul a sfarsit prin a se izola de lumea care i-ar fi putut rapi iubirea! Si, in acea izolare  depresiva, a tarat-o si pe ea in anii din urma!

Incontestabil, d.na Maria fusese si ramasese, o femeie frumoasa!
Inalta, planturoasa, cu sani voluptosi, pastra farmecul ei cast, pe care ochii inca il mai marturiseau cu aceeasi sinceritate, farmec asociat surprinzator cu o armonie  fizica remarcabila si atractiva, pe care timpul nu reusise sa o stearga.
Pe fata-i rotunda, cu pometi mediteraneeni, purta un zambet 
ce-i modela buzele carnoase, pe care si le umezea cu o gratie remarcabila, zambet ce o facea extrem de agreabila.

D.na Lizica era opusul ei.
Mica de statura, slabuta si iute, cu un par bogat, alb ca neaua, ascuns sub basmalute cochet legate, era imaginea bunicii din povesti, desi ea nu era bunica, imagine in spatele careia iti era greu, daca nu imposibil, sa descoperi femeia senzuala care fusese! 
Trecea neobservata, asa cum trecuse neobservata si in tinerete, insa, cine o cunostea cu adevarat, remarca in ochii ei negri, jucausi, ascunsi dupa lentilele groase ale ochelarilor, o lumina plina de subantelesuri! Si asta ii dadea o aura misterioasa!
Dincolo de aparente, odata cu trecerea timpului, aveam sa cunosc o femeie vie, care iubise cu pasiune, o pasiune pe care se straduia sa o tina ascunsa dupa un zambet melancolic, pierdut in amintiri, acolo unde traia inca o tainica lascivitate!
Nu vorbea mult si ce vorbea era adanc cantarit, atenta parca sa nu cumva sa se dezvaluie.
Si asta imi placea la ea, eu fiind prea repezita, prea spontana si mult prea deschisa!

D.na Lizica traia vizibil mai modest decat d.na Maria.
Garsoniera ei era mult mai "aerisita", ca sa nu zic goala, cu obiecte putine, ponosite si fara stil. Traise cu sotul ei toata viata intr-o camera cu chirie si, daca nu ar fi fost Ceausescu sa o demoleze, nu s-ar fi gandit niciodata sa-si cumpere o locuinta. Dar, impinsi de realitate, au fost nevoiti sa se mute,la apusul vietii, intr-un alt loc, de data asta, al lor.
Din nefericire, se instalase singura in noua locuinta, caci el plecase la cele vesnice inainte de a se muta in ultimul lor cuib! Cauza mortii sotului ei era unul din subiectele tabu de care refuza sa vorbeasca!
Deprimata de disparitia lui, isi pierduse orice chef pentru decoratii si amenajari, si, de n-ar fi fost nepotul ei, garsoniera ar fi aratat cu siguranta cu mult mai goala. 

Chiar daca cu mult mai modesta, dusese insa o viata ceva mai relaxata, decat d.na Maria, impartasind in cuplul ei principiile unei anume egalitati, extrem de rare pentru generatia ei. La vremea cand barbatul nu cumpara decat ziarul si nu stia pretul painii, sotul ei o ajuta la toate treburile casnice, pentru a se putea bucura de cat mai mult timp impreuna.
Ea lucrase toata viata cot la cot cu el, intr-o frizerie din centrul Bucurestiului, dar, cum nu ii placea deloc sa vorbeasca despre acest subiect, putine persoane cunosteau acest "amanunt"! 
Cei mai grei ani ai cuplului fusesera, fara indoiala, cei de dupa razboi, cand sotul ei, de origine germana, fusese deportat in Transnistria.

Amintea foarte rar despre acest moment si aveam sa inteleg si de ce.

*  *

*

Era o zi de sfarsit de vara. Eu tocmai invatasem sa fac gogosi dupa reteta bunicii si, unde mai pui ca imi si reusisera din prima incercare - norocul incepatorului!
Mandra de mine, mi-am zis ca nu ar fi rau sa le ofer si celor doua doamne cateva. Stiam ca, in fiecare joi, isi beau ceaiul de dupa amiaza impreuna. Si apoi era un motiv de a ma presenta si eu in chip de gospodina!

Cand am intrat le-am simtit... ghiduse.
Cu obrajii trandafirii, radeau privindu-ma cu o oarecare jena.

Pe masa rotunda de mici dimensiuni, asezata in fata geamului si acoperita cu o splendida fata de masa alba, brodata, se odihneau doua cesti de ceai din portelan fin, un elegant ceainic din acelas set, doua paharele de lichior, un platou cu cateva fursecuri si o sticla de cristal cu visinata... !
Gogosile mele picau bine caci era nu numai joi ci si aniversarea d.nei Maria! 
Am baut si eu cu ele un ceai, am schimbat felicitari si, din vorba in vorba, am aflat care era subiectul care le inveselise, in afara visinatei!

Doamnele mele, cu limbile dezlegate de bautura rubinie, isi facusera cateva confidente.
D.na Maria, usor atinsa de regrete, spusese ca nici in gand si nici in vis nu fusese ispitita de alt barbat, in afara gelosului sau sot. 
- Si uite asa, azi nu prea am la ce sa ma gandesc! zise ea hohotind de ras, lasand jena la o parte.
- Ei bine, in replica, eu i-am spus ca, spre deosebire de dumneaei, eu am la ce ma gandi! ma lamuri d.na Lizica, zambind cu subinteles!
Imbujorata, cu privirile pierdute departe, lasa de inteles ca ea cunoscuse mai mult decat iubirea conjugala.
Pe chipul ei, in fata acelei indiscretii, era si placere si regret, un regret atenuat de o anume tandrete.
Felul in care incheie fraza fu explicit astfel ca nu era cazul sa mai pun si alte intrebari!
Mai multe nu am aflat atunci, insa... era destul!

In timp aveam sa pun toate informatiile cap la cap si sa inteleg povestea ei.
Cand sotul ei fusese deportat, frica si disperarea o cam incoltisera. Invatata sa imparta totul cu omul ei, banuiesc ca viata i s-a parut imposibil de trait in singuratate si... cineva se pare ca "o scosese din depresie"!
Si acel cineva a bantuit-o pana in ultimul ceas!
Am inteles astfel si de ce nu prea vorbea ea despre deportarea sotului, perioada aceea fiind pacatul ei, pe care se straduia sa-l uite. Sotul ei abia a scapat cu viata din lagar, intorcandu-se cu o boala care i-a scurtat viata, in timp ce ea, convinsa ca nu se va mai intoarce, considerandu-l mort, s-a "consolat"! 
Revenirea lui trebuie sa fi fost un soc mai mare decat plecarea!
Si, de sub umbra asta, tot incerca ea sa iasa!

In ziua aceea, incercand sa-mi ascund surprinderea, am ras si eu cu ele insa, recunosc, in sinea mea eram socata.
Pentru mine toata lumea era ca bunica mea: un monument de devotament, daruire, sacrificiu si... fidelitate!

Le priveam uimita pe cele doua femei, dintre care cea frumoasa si decorativa fusese fidela, traindu-si povestea aproape captiva, iar cea pe care nu ai fi remarcat-o pe strada, experimentase o iubire ilicita, pe care eu, cu mintea mea de femeie tanara si indragostita, o socoteam de neinchipuit pentru cineva din generatia ei!
Mi se descoperea ca viata era mai mult decat surprinzatoare!

Ceasul acela, petrecut impreuna cu cele doua doamne, atunci, m-a facut sa privesc altfel in jur si sa constat ca lumea nu era ce parea a fi si nici pe departe ce-mi imaginam eu ca este!
Cu timpul insa toate neintelesurile capata  inteles... caci intelepciunea vine cu trecerea lui!