SE DUCE VARA

Se duce...vara asa cum s-a dus si primavara si cum se va duce si toamna...

Nici nu am simtit-o.
Timpul invarte zilele noastre in varful acelor de ceasornic si isi da importanta in raport cu puterea noastra de a-l simti.

Uneori suntem constienti de trecerea lui, alteori, prea preocupati de ale noastre framantari... trecem pe langa...
Mereu suntem de fapt in contratimp. 
In fine, unii dintre noi!

Ne grabim. La vremea inmuguririi nici vorba de timp; el nu exista!
Apoi incepem sa ne angoasam de cat de greu trece timpul, de cat de mult trebuie sa asteptam ziua propriilor decizii, independenta, dragostea!

In ziua in care ne pierdem inocenta tot ce ne dorim este sa facem ca timpul sa fuga. Suntem asa de grabiti incat unii dintre noi chiar trec pe langa marea iubire fara sa stie ce au ratat, convinsi ca trebuie sa caute mult, ceva mai tarziu si mult mai departe... Alergam dusi de val, de puterea iluzionista a raului, de ispite de tot felul, de spiritul de fronda... precum si de o multime de ratari cauzate de lipsa de constienta a timpului.
Multi cauta la nesfarsit implinirea unor iluzii, visele altora, imitand, alergand si crezand ca timp au din belsug si nu merita sa se opreasca... inca.
Primavara este asa de plina! E plina de nevoia de iubire, plina de sperante, plina de proiecte si mai ales plina de cerinte si toate, toate astea trebuie facute in acelas timp!
Asa se face ca, zbuciumati de primavara existentei noastre, rascoliti pana in adanc dar total nauci, nici nu stim cand anotimpul intrebarilor, dar si cel al eforturilor insamantarii binelui verii, a trecut, luand cu el o buna parte din vise, sperante, indraznete idealuri... 
Cei mai imprudenti dintre noi acumuleaza deja rani, poarta cu ei frustrari de care cu greu se mai debaraseaza.

Dar... iarasi alergam ... iar suntem in contratimp de indata ce primele semne ale verii... ne poarta gandurile in vise... 
Putini le implinesc si multi raman marcati de nepotriviri de tot felul.
Vara.
In mod firesc vara trairii noastre este partea cea mai condensata, timpul cand mintea si trupul cauta sufletul, momentul fast cand suntem creatori, cand ar trebui sa intram in armonie cu universul. Dar, din nefericire, putini reusesc sa se acordeze... Demoni de tot felul nu ne lasa si, in loc sa privim in launtrul nostru si sa dam tot ce e mai bun si mai desavarsit, un hedonism indecent, ce ne insala cu perfectiunea iluzorie, ne face sa vrem de toate: casa de vis, bani, vacante in tinuturi exotice, iubirea desavarsita... ne tulbura facandu-ne sa uitam ca timpul trece si totul este doar o hiopnoza prin care suntem ispititi sa-l risipim.
Fericiti cei ce stiu sa se acordeze timpului!

Timpul verii, momentul coptului, al maturitatii, al culegerii graului, al carui spic vorbeste de buna samanta pusa la germinat in primavara tumultoasa a vietii noastre!
Vara noastra este vremea hristica a deschiderii creatoare secondata de forta, de ratiune, ceasul plinatatii. 
Eh... noi insa, in marea noastra majoritate, ne credem vesnic "varateci", sfidam toamna ce se intrevede, uitand cu desavarsire de iarna...
Timpul verii se duce si el si, cautand sa ne desfatam in soare, atrasi de muzica muzelor inselatoare spre plaja viselor unde e frumusetea, desavarsirea aparenta si mai ales puterea... risipim timpul,  disipandu-ne energiile si uitand sa mai tragem cate o ocheada in adancul sufletului.

Si... se duce si vara noastra, ca verile mosilor si stramosilor, desi sufletul ramane ancorat undeva, intr-o zi de sfarsit de mai... 
In casa sufletului, acolo unde - de cele mai multe ori si tot mai plenar in ultima vreme - uitam sa punem mobila scumpa a spiritualitati, unde ne facem ca nu il zarim pe Dumnezeu... pare de neconceput ca va sa vina... toamna, ca de iarna... nici nu poate fi vorba!

Cand vara se duce... si intri in toamna ghioceilor de la tample, casa sufletului trebuie sa fie plina de roade!
Pot sa spun, acum, cand s-a dus de mult vara mea, ca e o mare sansa sa apuci... toamna, sa te bucuri de tot ce ai pus in suflet pana la venirea ei!
Apoi, sa apuci sa traiesti iarna - daca e cu putinta in doi - si sa ai casa sufletului curata, calda si sa il ai oaspete mereu pe Dumnezeu... e deja o sansa nepretuita!
Ce cald si bine poate fi atunci ... in iarna trairilor noastre!

Se duce vara, asa cum s-a dus primavara si cum se va duce si toamna... Nici nu am apucat sa ne bucuram de ea ca a trecut... Dar cat de bogata va fi toamna... si cat de "cald" vom avea in suflet in iarna trairii noastre... asta depinde de cat ne-am stapanit in primavara si de felul in care am stiut sa nu ne risipim vara!

... Se duce vara... si s-a dus.


Acest text nu l-am trecut in tabelul Clubului Psi pentru ca este un text mai vechi si care a mai fost publicat. Mi-as dori sa reintru in jocul cuvintelor... Nu stiu daca a venit timpul, nici daca sunt inca in stare... Vom vedea. 
Pana una alta, urez succes creatorilor indrazneti! :)

FAPT DIVERS

Ma oprisem sa beau o cafea pe terasa animata a celei mai fregventate braserii din cartier.
Asezata la rascrucea in care se mai gasesc alte doua, cu mult mai mari si mai spatioase, braseria cu pricina pare bantuita de un duh al convivialitatii, facand din ea un loc in care nimeni nu se simte singur. Este impresionant sa vezi cum clientii prefera sa stea in picioare aici, servind un aperitiv ori o cafea, decat sa mearga vis-à-vis unde e loc... berechet!

Priveam in jur cautand dincolo de aparente.
Ochii imi fura atrasi de un domn ce statea la masa din fata mea, despre care as fi spus ca ii mai lipsea si azi, la varsta caruntetii, campul de lavanda ce se vedea de la fereastra  casei parintesti, de unde plecase, probabil, de aproape o jumatate de secol.
Pentru o secunda, mi-a trecut chiar prin cap ideea ca poarta cu el un secret, ceva apasator, dar am alungat-o de teama de a nu-mi imagina cu orice pret povesti triste.
Avea in fata un pahar de Pastis, dar, desi il ducea din cand in cand la gura, lichidul alburiu ramanea intact, semn ca bautura era doar un pretext de a veni acolo...
Si mie imi place locul asa ca... il intelegeam!
Gandurile ii erau aiurea si animatia din jur nu-l prea
atingea, el fiind undeva, intre doua lumi, intrand si iesind periodic din admosfera galagioasa a locului.

O doamna, cu parul strans neglijent intr-un coc ciufulit, nepotrivit pentru varsta ei, statea in picioare cu o ceasca de cafea in mana. Imi ceru, prin gesturi, permisiunea de a se aseza la masa mea. I-am simtit nevoia de comunicare. 
Oricum, obiceiul locului este sa te asezi unde gasesti un scaun liber, asa ca am incuviintat!
Privirea ei lasa de inteles ca ma stie si, ca atare, puteam sa ne permitem sa barfim un pic.
Desigur, ne stiam din vedere. Ne-am intalnit pe strazile orasului, in piata ori in parc, unde eu imi fac promenadele zilnice iar ea isi scoate catelul, dar nu cred ca privirile noastre s-au incrucisat vreodata. I-as fi dat vreo  70 de ani, desi e greu, aproape imposibil, sa ghicesti varsta unei frantuzoaice!
Banuiam ca este singura dar, dupa botoxul injectat in buzele ei,  ma gandeam ca ii era frica de batranete mai mult decat de singuratate.

- Il cheama Renaud. Jean-Marie Renaud. E vaduv de vreo doi ani! mi se adresa ea spontan, facand semn cu capul spre domnul pe care tocmai incercam sa il "decriptez".
Am schitat un zambet insotit de o privire surprinsa, dar femeia se facu ca nu observa si continua.
- Are si el dulapul plin de schelete, precum banuiti. Stiti, si eu privesc dincolo de aparente... zise ea uitandu-se in ochii mei cu complicitate.
- Il cunoasteti? am soptit disimulandu-mi interesul.
M-am gandit pentru o clipa  ca venea acolo sa-si bea cafeaua, cautand un pretext spre a-l intalni pe dl Renaud, devenit disponibil dupa moartea sotiei, dar, ca si cand mi-ar fi ghicit gandul, ma facu sa inteleg ca il gasea prea "urmarit de ghinion" pentru gustul ei!
- A fost patronul agentiei imobiliare din centru... Locuieste in casa de la intrarea in parc, aceea cu veranda ce se deschide in evantai. continua ea incet.

Cunosteam casa. Asezata pe liziera padurii, avea o panorama deosebita : din donjonul cochet cred ca se vedea pana sus, pe coline, de cealalta parte a orasului.
- Doamna Renaud s-a prapadit acum doi ani.

Luminitele aprinse in ochii ei vioi imi spuneau ca nu voi putea opri povestea care abia incepuse.
Recunosc ca eu, cautatoare de povesti, eram curioasa sa aflu ce se ascundea in spatele acelei absente a d.lui Renaud, pe care ai fi putut-o pune, la o prima vedere, pe seama decrepitudinii sau a alcoolului, dar care avea, evident, alte cauze. Remarca cu "scheletele din dulap" mi-a trezit si mai mult interesul!
Cum ne terminasem cafelele si eu ma temeam ca nu cumva conversatia noastra sa fie auzita de cel despre care aveam sa vorbim, am invitat-o pe "juna" septuagenara la o plimbare, in micul si cochetul squar cu trandafiri de langa casa mea.
Si, in mai putin de-o ora, am aflat intreaga istorie.
................................................................................................

Jean-Marie Renaud fusese casatorit cu Mireille mai bine de 40 de ani. 
Aveau o casa frumoasa si agentia imobiliara le asigurase mereu un trai confortabil. Nu avusesera copii, dar grupul de prieteni in care se invarteau le umplea viata, impartind cu ei chiar si bucuriile legate de progeniturile acelora.

Decesul lui Bernard, sotul lui Francoise, cea mai buna prietena a lui Mireille, a zguduit clanul de amici. (Moartea probabil ca ii speriase pe toti, aducandu-le aminte ca ajunsesera la varsta a treia, spunandu-le de la obraz ca timpul nu iarta pe nimeni... desi aici varsta de 60 de ani este considerata ca un nou inceput!)
Atunci Jean-Marie se gandi pentru prima data sa vanda agentia si sa se bucure de viata fara griji.

Intr-o zi, inainte de aniversarea sa de 60 de ani, Mireille, pe cand aranja hainele sotului ei in dulap,  gasi intr-unul din buzunare o cutiuta in care se afla un superb inel cu diamante. Fericita, il puse la loc, si tacu malc, prefacandu-se ca nu stie nimic, ca sa nu strice surpriza.
In ziua cu pricina insa Mireille ramase incremenita cand primi cadoul din partea sotului. Nu, nu era inelul cu diamante ci un... stilou!
Intelese imediat ca dragul ei barbat avea... o metresa!
Frica de a se trezi singura la 60 de ani trebuie sa o fi ingrozit!

In prima zi a saptamanii urmatoare se invita la Francoise pentru a-si plange disperarea.
- Draga mea, Jean-Marie are o metresa!
- Cum? Nu se poate. De unde ai mai scos-o si pe asta?
- Sunt sigura pentru ca uite ce s-a intamplat...
Dar nu mai apuca sa-si mai termine argumentul caci zari pe mana prietenei sale inelul cu diamante...

...........................................................................................

Doamna, al carei nume inca nu-l cunosteam, povestea cu talent, fara sa se opreasca spre a face vreo analiza morala ori psihologica, insirand evenimentele in stil jurnalistic, ca pe un fapt divers. Oricum, imi zisei eu, putine frantuzoaice ar fi revoltate  de povestea de amor dintre un sot si cea mai buna prietena a sotiei! Aici fiecare isi cere dreptul la fericire si in cercurile rafinate e chiar de prost gust sa faci o scena pentru un astfel de..."capriciu"!
"Chaque'un son tour!" nu-i asa?
..................................................................................................

In saptamanile ce au urmat, Mireille afisa o oarecare absenta. In permanenta cauta ceva, pierdea ceva... Ba, intr-o dimineata, Jean-Marie ii gasi ochelarii in frigider!
In alta zi, Christina, femeia de menaj, ii arata domnului un flacon de medicamente specifice bolii Alzheimer, spunandu-i  ca il gasise in baie, intre fardurile doamnei.
Atunci toate avura o explicatie in mintea barbatului: sotia lui era bolnava!
Si asta tocmai acum cand el era décis sa divorteze si sa inceapa o noua viata alaturi de o alta femeie!

Nici el nu stia cum si cand a inceput se simta ceva pentru Francoise! Erau prieteni de ani de zile dar, abia dupa ce ea ramasese singura, se apropiara sufleteste si incepu sa o aprecieze ca femeie. Incercand sa se faca util, realiza in timp ca ii dorea prezenta. Asa, incet, incet, se indragosti, simtindu-se mai tanar si nutrind un sentiment nou. Reincepuse  sa fie vesel si sa isi faca proiecte si era aproape convins ca acum, in amurgul vietii, isi gasise sufletul pereche!
Prinsi in aceasta aventura, cei doi planuisera chiar ca el - dupa divort - sa vanda agentia si sa plece impreuna in sud, lasandu-i lui Mireille casa si o renta confortabila.
Faptul ca sotia lui era bolnava ii strica insa planurile.
Evident, Francoise nu era deloc multumita de noua conjunctura, dar el trebuia sa-i fie alaturi femeii cu care isi petrecuse mai mult de jumatate din viata, asa ca ii iesi din cap ideea de divort.
Se hotarara sa consulte un specialist. Rendez-vous.urile insa erau tot la ore si in zile nepotrivite pentru el, si Mireille se multumi sa mearga la doctor cu Christina, femeia de menaj.

Francoise, cu intuitia tipic feminina, simti ca la mijloc era ceva dubios.
Intr-o zi se intalni cu  Cristina in piata.
- Ce de cumparaturi! Dai cumva o petrecere? o intreba Francoise zambitoate.
- Ah, nu. Maine imi vizitez mama care este internata intr-un sanatoriu. Stiti, sufera de Alzheimer. Desi nu ma mai recunoaste, de cate ori ma duc la spital, ii pregatesc mancarurile care ii plac!

In acel moment Francoise intelese jocul prietenei sale.
Faptul ca in extrasul primit de la banca figura o retragere de 2000 de euro il convinse si pe Jean-Marie ca ceva nu era in regula. Probabil suma de bani era un dar facut Christinei pentru minciuna cu flaconul de medicamente...

Simtindu-se manipulat, barbatul, furios din cale afara, era décis sa-i ceara socoteala sotiei si sa o paraseasca in cel mai scurt timp posibil.

Mireille tocmai degusta tacticos pateul de rata salbatica pe care il preparase ea insasi cu o zi inainte cand Jean-Marie se repezi la ea, dezlantuindu-si furia!
In zadar incerca sarmana sa se scuze, explicandu-i ca din teama de a nu fi parasita inventase intreaga poveste cu boala... El nu era dispus sa asculte si nu avu nici un pic de intelegere.
In timpul discutiei, purtata cu tonul ridicat, Mireille se albi dintr-odata la fata si, chircindu-se de dureri, cazu de pe scaun. Jean-Marie o privi cu dispret, considerand scena de prost gust, si pleca sa-si faca bagajele.
Cand cobora insa... Mireille era déjà in coma... Chema salvarea ingrozit insa nimeni nu a mai putut face nimic pentru biata femeie.

Moartea fulgeratoare a lui Mireille a facut obiectul unei anchete, analizele de laborator dezvaluind ca aceasta ingerase o otrava puternica, folosita la tara impotriva soarecilor de camp.
Evident sotul si prietena au fost primii banuiti dar, in urma cercetarilor au fost disculpati.
La analizele de laborator, substanta otravitoare a fost gasita in pateul pe care Mireille  il facuse din carne de pasare salbatica, pasare care se pare ca ar fi ciugulit si ceva graunte tratate cu otrava.

Puternic zguduit de intamplarea nefericita, Jean-Marie a cazut intr-o absenta totala.
Francoise, pe care o socotise la un moment dat femeia vietii lui, nu a mai avut rabdare sa il consoleze asa ca, proaspatul vaduv se trezi si parasit de metresa.

Devenise clientul braseriei din coltul strazii, unde comanda, fara sa consume, si unde lasa timpul sa se scurga fara sa-l doara.

..................................................................................................

Insotitoarea mea isi termina povestea si, oprindu-se brusc,
imi intinse mana.
- Ma numesc Caroline, incantata de cunostinta.
M-am prezentat si eu... la fel de brusc. Discutia a trecut rapid la admirarea trandafirilor si, fara nici o explicatie, Caroline, urandu-mi o zi buna, se indeparta cu pasi mici, abia atingand pietrisul de pe alee.
Incarcata de cele pe care tocmai le auzisem si surprinsa de reactia neasteptata a  interlocutoarei mele, ma asezai pe o banca, privind lung dupa ea si admirandu-i silueta si supletea care o faceau sa para, din spate, o fetiscana!

"Ce ti-e si cu frantuzoaicele astea! "imi zisei in gand cu o invidie lipsita de pacat.

Era o zi...

din cele in care ranile trecutului, pe care se straduia sa le arate vindecate, se dovedeau proaspete si sangerande, 
indurerandu-i trupul si sufletul deopotriva.
In astfel de momente obisnuia sa se cufunde in amintiri, citind scrisori, insemnari, rasfoind albumele de fotografii... Uneori i se parea ca in cutiile acelea vechi sta viata trecuta a unei alte persoane...

Timpul o ajutase sa se lepede de furia care a salasluit in ea ani buni. Incetase sa se mai intrebe "de ce?".
Acum simtea o durere binefacatoare, o tandra nostalgie, sentimente poate ciudate dar care o faceau sa se simta vie si multumita de a fi ramas fidela iubiri ei.
Timpul o inteleptise, lacrimile ii secasera iar furia se transformase in smerita acceptare.
Dorul o frige inca si azi  caci de uitat nu a uitat nimic.

Parca a fost ieri...
In seara aceea, ultima, erau singuri, ca doi adolescenti, asezati la masa ce inca mai purta semne de sarbatoare. 
Copiii iesira sa faca o plimbare iar ei isi trageau sufletul a dor ce va sa vie. Era un moment de liniste, pe care il savurau in tihna, timpul potrivit pentru a-si lua bun ramas... in felul lor.

Din cand in cand coatele li se mai atingeau usor si, cand pe sub masa picioarele li se apropiau, simtindu-si caldura pulpelor, aceeasi emotie le flutura pe sub piele... aceeasi de peste 30 de ani!
El ii aranja, din cand in cand, cu stiuta lui stangacie, suvita de par rebela, care nu stea niciodata asa cum isi dorea ea, dupa urechile-i mici. Atunci, un zambet amestecat cu o lacrima tinuta in gat ii insotea gestul... si isi strangea buzele, ca si cum lacrimile si-ar fi aflat stapanirea tocmai in ele, intr-o grimasa in care ea il regasea pe copilul din el.
Ochii lui umezi o cercetau cu ametita iubire intreita in fata careia ea, coplesita, isi mai lasa inca privirea in jos, cuprinsa de aceeasi stanjeneala ... de ai fi zis ca nu trecuse decat un ceas de cand ii atinsese intaia oara obrajii.
Nu-i marturisise niciodata cat de mult ii placea lui acest gest, felul ei de a se fastaci inca, la cei peste 50 de ani...  dar ea stia.

Ce nu stia ea despre el? Ce nu stia el despre ea? 

Mangaindu-i obrazul, degelele lui fine se oprira o clipa, vibrand abia simtit, pe cele cateva riduri rasarite in jurul buzelor ei carnoase, niciodata rujate; apoi coborara in jos, pe gatul ei, pe care zari pentru intai data o urma a timpului...
Ea rosi ... Stia ca toamna ei era in prag... Si-ar fi dorit sa ramana mereu asa cum o vazuse el prima oara... dar anii trecusera ca un vis.
Era insa asa de frumos sa-si mangaie cu drag urmele vremii petrecute impreuna!
Pe chipul lor nu era batranete ci doar povara dulce a bucuriilor iubirii lor, pe care reusisera, in mod uimitor, sa o pastreze intacta, ba chiar sa o sporeasca, iubire in care pusesera atata suflet cat aveau si tot harul dat de Dumnezeu.

La masa aceea, in seara aceea, sedeau doi oameni alesi, doi norocosi.
Si vremea se opri in loc pentru ei.

Cuvinte nespuse in atatia ani - stiute, simtite, dar nerostite - izvorara atunci nestapanite... 
Tot ce si-au spus atunci era proaspat si adevarat, pana la lacrimi. Nimic din acea dubla declaratie de dragoste nu era cliseu, nimic nu era uzat!

Ea nu lasase sa treaca nici o zi din viata lor impreuna fara sa-si marturiseasca iubirea.
El...socotise mereu inutile cuvintele. Pentru el dragostea se arata si nu se declara...
Si ii aratase iubirea lui, facand din ea o regina. In seara aceea insa reusise sa o surprinda si sa o emotioneze, 
facandu-i o inedita declaratie de dragoste, spusa pe nerasuflate, cu teama ca nu cumva cineva sau ceva sa-l opreasca.
Niciodata nu simtise in el atata nevoie de a vorbi, de a-i spune ei tot ce stransese in suflet - tandretea, recunostinta, extazul, toata bucuria de a o fi intalnit, de a o fi facut femeia lui - iubirea ce-l cotropea de atatia ani, o iubire navalnica care venise peste el cand se astepta mai putin!

In seara aceea el era, mai mult ca oricand, un tanar nerabdator, fulgerat de nevoia de a-i spune iubitei ce nu fusese capabil sa-i spuna - din supersitie, din frustrare sau poate chiar de frica de a nu o pierde - temandu-se ca o declaratie de dragoste l-ar fi putut trezit din visul frumos pe care-l visa alaturi de ea de atatia ani...
Ii tinea mainile ascunse in causul mainilor sale, de parca voia ca finetea pielii ei sa-i patrunda fiinta, si o privea cu disperata incantare, purtand in ochi teama de a nu o uita... 

Oare el stiuse, oare simtise ca era... ultima lor cina, ultima lor noapte?Intrebarea asta nu a parasit-o nici o clipa in toti acesti ani. Ceva ii spunea insa ca se lasase fermecata si nu intelesese totul!
Caci fusese ultima cina si ultima noapte, ultimele lor imbratisari! Ultimele si poate cele mai frumoase, cele mai intense, stapanite de o anume disperare pe care doar azi o putea intelege.

Nu stim niciodata cand este... ultima data!
De aceea prezentul  trebuie trait in tihna, fara a ne preocupa de cele ce inca nu au venit peste noi!
Si ea traise acele clipe cu toata fiinta ei. Ele ii erau azi cele mai frumoase amintiri.

...

Se strecura in patul rece si mult prea mare pentru ea, oftand. Un frison o scutura simtind acelas gol, un gol imens, prezent inca, de atatia ani.
In timpul zilei era in stare sa-si domine pustiirea, umpland acel gol cu grija si dragostea pentru cei din jur. Seara insa, in camera ei de dormit, traia aceeasi neputinta de a accepta ca a ramas fara el. 
Ca in fiecare seara, aceeasi arsura i se aseza in capul pieptului si ochii incepura sa o usture, iritati de lacrimile ce se incapatanau sa nu curga...
Isi cufunda fata in perna sperand ca macar visand sa primeasca mangaierea de care avea nevoie...

- "Ce sansa sa te intalnesc", i se paru ca-i sopteste el.
-  Ce binecuvantare sa ne fi intalnit, rosti ea cu voce tare, frecandu-si ochii uscati, asezandu-si pe fata un zambet trist.