Era o zi...

din cele in care ranile trecutului, pe care se straduia sa le arate vindecate, se dovedeau proaspete si sangerande, 
indurerandu-i trupul si sufletul deopotriva.
In astfel de momente obisnuia sa se cufunde in amintiri, citind scrisori, insemnari, rasfoind albumele de fotografii... Uneori i se parea ca in cutiile acelea vechi sta viata trecuta a unei alte persoane...

Timpul o ajutase sa se lepede de furia care a salasluit in ea ani buni. Incetase sa se mai intrebe "de ce?".
Acum simtea o durere binefacatoare, o tandra nostalgie, sentimente poate ciudate dar care o faceau sa se simta vie si multumita de a fi ramas fidela iubiri ei.
Timpul o inteleptise, lacrimile ii secasera iar furia se transformase in smerita acceptare.
Dorul o frige inca si azi  caci de uitat nu a uitat nimic.

Parca a fost ieri...
In seara aceea, ultima, erau singuri, ca doi adolescenti, asezati la masa ce inca mai purta semne de sarbatoare. 
Copiii iesira sa faca o plimbare iar ei isi trageau sufletul a dor ce va sa vie. Era un moment de liniste, pe care il savurau in tihna, timpul potrivit pentru a-si lua bun ramas... in felul lor.

Din cand in cand coatele li se mai atingeau usor si, cand pe sub masa picioarele li se apropiau, simtindu-si caldura pulpelor, aceeasi emotie le flutura pe sub piele... aceeasi de peste 30 de ani!
El ii aranja, din cand in cand, cu stiuta lui stangacie, suvita de par rebela, care nu stea niciodata asa cum isi dorea ea, dupa urechile-i mici. Atunci, un zambet amestecat cu o lacrima tinuta in gat ii insotea gestul... si isi strangea buzele, ca si cum lacrimile si-ar fi aflat stapanirea tocmai in ele, intr-o grimasa in care ea il regasea pe copilul din el.
Ochii lui umezi o cercetau cu ametita iubire intreita in fata careia ea, coplesita, isi mai lasa inca privirea in jos, cuprinsa de aceeasi stanjeneala ... de ai fi zis ca nu trecuse decat un ceas de cand ii atinsese intaia oara obrajii.
Nu-i marturisise niciodata cat de mult ii placea lui acest gest, felul ei de a se fastaci inca, la cei peste 50 de ani...  dar ea stia.

Ce nu stia ea despre el? Ce nu stia el despre ea? 

Mangaindu-i obrazul, degelele lui fine se oprira o clipa, vibrand abia simtit, pe cele cateva riduri rasarite in jurul buzelor ei carnoase, niciodata rujate; apoi coborara in jos, pe gatul ei, pe care zari pentru intai data o urma a timpului...
Ea rosi ... Stia ca toamna ei era in prag... Si-ar fi dorit sa ramana mereu asa cum o vazuse el prima oara... dar anii trecusera ca un vis.
Era insa asa de frumos sa-si mangaie cu drag urmele vremii petrecute impreuna!
Pe chipul lor nu era batranete ci doar povara dulce a bucuriilor iubirii lor, pe care reusisera, in mod uimitor, sa o pastreze intacta, ba chiar sa o sporeasca, iubire in care pusesera atata suflet cat aveau si tot harul dat de Dumnezeu.

La masa aceea, in seara aceea, sedeau doi oameni alesi, doi norocosi.
Si vremea se opri in loc pentru ei.

Cuvinte nespuse in atatia ani - stiute, simtite, dar nerostite - izvorara atunci nestapanite... 
Tot ce si-au spus atunci era proaspat si adevarat, pana la lacrimi. Nimic din acea dubla declaratie de dragoste nu era cliseu, nimic nu era uzat!

Ea nu lasase sa treaca nici o zi din viata lor impreuna fara sa-si marturiseasca iubirea.
El...socotise mereu inutile cuvintele. Pentru el dragostea se arata si nu se declara...
Si ii aratase iubirea lui, facand din ea o regina. In seara aceea insa reusise sa o surprinda si sa o emotioneze, 
facandu-i o inedita declaratie de dragoste, spusa pe nerasuflate, cu teama ca nu cumva cineva sau ceva sa-l opreasca.
Niciodata nu simtise in el atata nevoie de a vorbi, de a-i spune ei tot ce stransese in suflet - tandretea, recunostinta, extazul, toata bucuria de a o fi intalnit, de a o fi facut femeia lui - iubirea ce-l cotropea de atatia ani, o iubire navalnica care venise peste el cand se astepta mai putin!

In seara aceea el era, mai mult ca oricand, un tanar nerabdator, fulgerat de nevoia de a-i spune iubitei ce nu fusese capabil sa-i spuna - din supersitie, din frustrare sau poate chiar de frica de a nu o pierde - temandu-se ca o declaratie de dragoste l-ar fi putut trezit din visul frumos pe care-l visa alaturi de ea de atatia ani...
Ii tinea mainile ascunse in causul mainilor sale, de parca voia ca finetea pielii ei sa-i patrunda fiinta, si o privea cu disperata incantare, purtand in ochi teama de a nu o uita... 

Oare el stiuse, oare simtise ca era... ultima lor cina, ultima lor noapte?Intrebarea asta nu a parasit-o nici o clipa in toti acesti ani. Ceva ii spunea insa ca se lasase fermecata si nu intelesese totul!
Caci fusese ultima cina si ultima noapte, ultimele lor imbratisari! Ultimele si poate cele mai frumoase, cele mai intense, stapanite de o anume disperare pe care doar azi o putea intelege.

Nu stim niciodata cand este... ultima data!
De aceea prezentul  trebuie trait in tihna, fara a ne preocupa de cele ce inca nu au venit peste noi!
Si ea traise acele clipe cu toata fiinta ei. Ele ii erau azi cele mai frumoase amintiri.

...

Se strecura in patul rece si mult prea mare pentru ea, oftand. Un frison o scutura simtind acelas gol, un gol imens, prezent inca, de atatia ani.
In timpul zilei era in stare sa-si domine pustiirea, umpland acel gol cu grija si dragostea pentru cei din jur. Seara insa, in camera ei de dormit, traia aceeasi neputinta de a accepta ca a ramas fara el. 
Ca in fiecare seara, aceeasi arsura i se aseza in capul pieptului si ochii incepura sa o usture, iritati de lacrimile ce se incapatanau sa nu curga...
Isi cufunda fata in perna sperand ca macar visand sa primeasca mangaierea de care avea nevoie...

- "Ce sansa sa te intalnesc", i se paru ca-i sopteste el.
-  Ce binecuvantare sa ne fi intalnit, rosti ea cu voce tare, frecandu-si ochii uscati, asezandu-si pe fata un zambet trist. 

COSMARUL

De indata ce trecu de intrare  ajunse, din antreul generos, in fata unui glasswand elegant ce separa antreul de livingul somptuos. 

Printre irizatiile geamurilor de cristal, in coltul dinspre semineul imens, se zarea un frumos si elegant pian, cu capacul deschis ca un evantai urias.

Casa era una boiereasca cu draperii grele si o admosfera de inceput de secol XX.

Pe unul din peretii ce bordau scara de stejar, desene vegetale si scrieri gotice te invitau sa cauti genealogia familiei proprietarilor.

Evident totul o facea sa se simta coplesita, atat de coplesita incat incepuse sa regrete indrazneala de a intra.

Privi inapoi sperand ca usa imensa, grea si decorata cu vitralii de sus si pana jos, sa nu se fi inchis inca. Dar... un "clack" infundat o facu sa-si alunge speranta.

Nu prea intelegea ce cauta acolo insa ceva din mirosul casei aceleia ii era familiar. Inima ii batea cu repeziciune a teama; nimeni nu parea sa fie prin preajma, nici servitori, nici stapani.

Doar muzica lui Brahms taia linistea.

In varful picioarelor se indrepta spre peretele de cristal. Dincolo, cu o mana pe pian si cu cealalta in buzunarul pantalonilor il zari pe el. Inima ii veni la loc. Mereu prezenta lui ii dadea confort, se simtea in siguranta, stapanita de sentimentul ca nimic nu i se putea intampla.

Puse mana pe clanta usii care insa... nu se deschise. 

Atunci batu intr-unul din carourile de cristal dar nici asa nu facu mare lucru caci el parea sa nu auda, dus pe ganduri si privind in gol, in timp ce o pianista cu ochelari cu rame negre canta transpusa concetul nr.1 de Brahms, atingand parca scolareste clapele pianului cu degetele ei nefiresc de scurte.

Nereusind sa deschida usa, incepu sa-si agite mainile facand semne disperate, doar-doar asa ii va atrage lui atentia, numai ca intregul salon se umplu dintr-o data de lume si sansele ca el sa o observe deveneau minime.

Barbati si femei in tinute de cocktail priveau plini de admiratie spre pianista.

Cu ochii in toate partile, cautandu-l din priviri, nici nu realiza cand si cum usa s-a deschis si a reusit sa patrunda in salonul enorm si deosebit de elegant. Un discret miros de Havane se amesteca lasciv cu parfumul doamnelor. 

Un chelner se opri in fata ei:

- Champanie, doamna?

Lua distrata o cupa de champanie continuand sa-si caute iubitul cu privirea.

Ah! Uite-l!

Se indrepta grabita spre el, zambindu-i fericita. Pana sa ajunga la el zambetul ii ingheta pe fata. Ochii lui, oglinda ei fermecata, nu o mai intampinau cu privirea aceea a unui om aflat in extaz. Politicos si plin de solicitudine el se uita la ea ca si cand ar fi vazut-o pentru prima oara!

- Buna seara. Imi permiteti sa ma prezint...

Urechile i se infundara. Picioarele ii devenira moi si o stare de cadere in abis  puse stapanire pe ea.

Bine, dar ce gluma mai e si asta?

Cu cat incerca sa se convinga ca era doar o farsa, intelegea ca de fapt el... nu o mai recunostea.

Sentimentul ca lupta contra unui curent mortal o domina "in crescendo" si nimic din jurul ei nu mai putea sa o ajute. Era oare cu putinta? El nu o mai cunostea, nu o mai voia, nu o mai iubea, nu mai era al ei?

Ochii i se impaienjenira iar inima i se urca in gat. 

Siroaiele de lacrimi ce se scurgeau din ochii ei, ce-si pierdura lumina Le simtea cum i se prelingeau pe gat, pe piept pana intre sani, in timp ce muzica se auzea tot mai infundat.

Panica si durerea sufletului o vlaguiau si mainile ii devenira de plumb.

- Ma iertati,  zise el, si salutand, se departa politicos si rece.

Disperata, incepu sa tipe dar nici un sunet nu ii iesea din dura.
Incepu sa alerge dezordonat prin vastul salon unde el nu mai era.....

Auzi soneria de la intrare si speranta ca ar fi putut fi el ii dadu putere sa ajunga in antreu,  numai ca... usa nu se deschidea... 

Unde disparuse?

Faptul ca nu il gasea ii aduse in suflet un sentiment mai dureros decat acela pe care il traise cand observa ca el nu o recunoscuse...
Durerea din plex o puse jos si sentimentul ca va muri curand puse stapanire pe ea!

Cauta in memorie o rugaciune numai ca nu isi mai aminti nici una!

- Ce ai, ce e cu tine? Iubirea mea, de ce plangi? Trezeste-te!

Deasupra ei, cu ochii-i albastri, ca cerul senin de septembrie, plini de iubire dar adumbriti de ingrijorare, printre genele inca incarcate de roua disperarii, il zari pe el.

O tinea in brate si ii stergea lacrimile cu buzele lui. Sub ploaia de sarutari se prinse de el cu o disperare de sfarsit de lume, baiguind cuvinte abia intelese. O bucurie ingereasca ii intra in suflet alungand incet suferinta ce o toropise pana atunci.

- Doamne, iti multumesc. A fost doar un vis... un vis urat...

Era istovita dar... nu avea de gand sa se planga de vreme ce acum el era din nou cu ea si asta ii aducea la locul lui sufletul ucis de cosmar .

Doar durerea din plex ii mai amintea de zbuciumul trait aevea, de visul oribil in care el nu o mai cunostea... in care ea isi vazu pierduta iubirea...

Era atat de fericita! 

Se cuibari la pieptul lui si pricepu pe loc ca trupul ei era una cu al lui, carnea ei era a lui si nimeni si nimic nu mai exista in fata acestei stari de contopire desavarsita! Poate doar Dumnezeu care-i pusese impreuna!

Pentru o clipa, un gand pacatos ii flutura prin minte: oare  era  vis ori aevea?

GIMNASTICA COMPASIUNII

Am aici o vecina cu care, pana mai ieri, ma salutam politicos, fara sa schimbam mai mult de un zambet.

Cand m-a vazut legata la cap, a inteles ca urmez o chimio terapie si m-a oprit sa ma intrebe daca imi poate face o vizita. Am incuviintat si a doua zi a venit la mine.

Conversatia a inceput direct cu marturisirea ei. 

Desi mult mai tanara decat mine, sufera de cancer de san de 17 ani avand ambii sani extirpati si trecand nu numai prin tratamente si operatii strict necesare ci si prin consecintele foarte grele ale reconstructiei! 

Mi-a povestit cazul ei si am inteles inca o data ca eu... sunt protejata de Dumnezeu, chiar daca uneori nu am constietizat asta!

Mi-a mai spus ca ea face parte dintr-un grup de voluntare care se ocupa de informarea, psihicul si confortul moral al femeilor aflate in chimio-terapie! 

Cateva femei sufletiste, toate trecute prin tratamentele devastatoare ale cancerului de san, in timpul lor liber, fac vizite la domiciliul celor aflate in plina chimio-terapie, incercand sa le ajute in perioadele grele. Tot ele organizeaza, prin benevolat, cursuri de sofologie, de meditatie, de machiaj  si, nu in ultimul rand,  serate conviviale.

In sinea mea mi-am zis ca gestul meu de a povesti pe un blog cele ce mi se intampla spre incurajarea celor ca mine dar lipsite de forta, este unul egoist si neinsemnat comparativ cu gestul de profunda umanitate, de compasiune si daruire,  al acestor femei. 

Si TOTUL este, retineti,  voluntariat!

Putini oameni stiu azi sa iti mai puna o mana pe umar! 

Mie Dumnezeu mi-a scos in cale multi astfel de oameni dar, intre ei, straluceste cea careia eu ii  spun Martha, asemeni celei din pericopa evanghelica (Luca 10, 38 -42) 

Aceasta femeie, pe care nu o cunosc decat din fotografii, care locuieste la mii de kilometri departare de mine, de cand stie ce mi se intampla, nu e zi de la Dumnezeu sa nu-mi scrie cateva mesaje! Si ce mesaje!

Cuvinte intelepte, sfaturi, clipuri, mesaje de incurajare...

In plus se roaga pentru mine si, in mod evident se gandeste intens la mine de vreme ce aproape imi da raspuns la intrebarile mele, nepuse inca!

Nici nu stiu ce am facut sa merit asa ceva!?

Mesajul de sus, clipul de mai jos, ca si toate mesajele frumoase si pline de invataminte pe care le inserez pe blogul Darul din urma, vin din partea acestei femei speciale de care ma simt atat de apropiata!

Tot ce pot sa fac este sa ma rog la Dumnezeu  sa le dea sanatate, ei si familiei sale, si pe mine sa ma ajute sa fiu si eu macar un pic asemenea ei!

                                                http://youtu.be/UmfnAYWBrLo

Martha si vecina mea sunt oameni rari! Asta pentru ca, in general, oamenii de azi se feresc sa faca gesturi de compasiune. 

Inainte vreme nu exista sa fi fost un vecin bolnav si sa nu iti faci timp sa ii faci o vizita.

Imi amintesc cum bunica mea, doar ce afla ca un cunoscut din cartier e suferind sau una din tinerele noastre vecine a nascut, ca se si apuca sa faca o supa ori o turta si mergea in vizita neanuntata, sau ne trimitea pe noi, copiii, ca soli ai compasiunii.

Chiar si cand Florica a lui Fane tinichigiul, lua bataie si avea ochii vineti, bunica facea niste gogosi si ma trimitea pe mine sa i le duc!

Viata s-a schimbat insa. Ne-am "civilizat", adica ne-am dezvatat sa mai fim oameni cumsecade, cu suflet, si nu mai stim ce trebuie sa facem cand cineva e la necaz, limitandu-ne la a-L ruga pe Dumnezeu sa nu ni se intample cumva si noua ceva asemanator. 

Ca sa ne linistim constiinta,  transformam adesea lucrurile grave in chestiuni  de ordin "intim" in care, nu-i asa, nu e cazul sa ne amestecam! 

Ne ferim asadar sa nu cumva sa "intram in intimitatea" semenilor si asta e socotit a fi buna educatie!

Apoi... ce avem de castigat la afacerea asta? Nimic. Ei, atunci...?

Nimeni nu mai doreste sa se incarce azi cu durerile altuia.

Ideea este sa traiesti departe de tot ce te intristeaza, de tot ce te poate aduce in starea in care, eventual, ai simti un pic de compasiune! 

In drumul spre achizitionerea fericirii proprii astfel de ... opriri sunt socotite daunatoare si periculoase!

Numai ca, in acest fel, simturile noastre de oameni buni se atrofiaza!

Musculatura compasiunii se slabeste!

Fara sa dam atentie celor din jurul nostru, vom fi mereu surprinsi de viata, surprinsi neantrenati.

Caci e necesar sa co-patimesti cu altii ca sa-ti duci in deplina constienta suferinta proprie!

Si de ea, de suferinta, nu prea scapa nimeni!

Pentru a fi in stare trebuie sa practicam compasiunea ca pe o gimnastica a simtirii.

Nu vom reusi niciodata  sa ne iubim vrasmasii daca nu incercam sa iubim in general oamenii si daca nu suntem in stare  sa suferim cand ei sufera?

“Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea; si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci voi iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Deci fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!” (Luca 6, 31-36).

Fericiti cei ce simt, fericiti cei ce sunt capabili de compasiune si iubire pentru cei ce nu le sunt nici rude nici prieteni! Caci ei au gasit deja calea spre mantuire!

Domnul sa aibe grija de tine, Martha mea, si de cei ce-ti seamna!