TIMPUL CE-A MAI RAMAS

Intr-o seara am vazut un film, un film pe care sufletul meu l-a inteles pana in ultima celula... dupa ce ultimele cadre s-au derulat! 
Se intitula  Deux jours à tuer /Love Me No More ...
"DOUA ZILE CA SA UCIZI" sau NU MA MAI IUBI, realizat de  Jean Becker si care il are in rolul principal pe Albert Dupontel

Pe scurt:
Antoine Méliot are 42 de ani ; este un tip bine care lucreaza in domeniul publicitatii si caruia viata i-a dat tot: 
o sotie minunata, cu care impartaseste o iubire romantica, doi copii sanatosi, frumosi, cuminti si iubitori, o casa frumoasa, un venit confortabil asigurat de o slujba buna.
Insa totul basculeaza intr-o zi, cand Antoine, din nu se stie ce motiv,  decide sa puna punct acestei existente burgheze.
Si o face abrupt, violent, surprinzator.
Pe durata unui week-end, el se ambitioneaza sa distruga tot ceea ce a construit si a primit in viata. Parca nu isi doreste altceva decat sa lase in sufletele celor ce-l cunosc si il iubesc doar oroare.
Incepe prin a demisiona, nu inainte de a sabota un proiect important si de a fi grosolan cu colegii.
Ajuns acasa, Cecile, sotia sa, ii reprosaza ca are o aventura argumentand ca cineva l-a vazut intr-un restaurant dejunand cu o femeie.
Nu dezminte afirmatia si isi anunta sotia ca doreste sa puna punct vietii lor conjugale.
Totul se scufunda!
Cutremurul matrimonial se petrece in ajunul aniversarii lui.
Isi apostrofeaza dur copiii, spunand ca erau urate si neglijent facute desenele lor lucrate cu dragoste  si  oferite lui drept cadou de aniversare, ranindu-le sufletele nevinovate.
Seara, sotia si prietenii, care ii pregatisera o petrecere-surpriza, sunt consternati si vexati de duritatea, violenta verbala si de comportament cu care Antoine ii biciuie, aruncandu-le in fata jigniri una dupa alta. Nimeni nu il recunoaste, nimeni nu intelege si fiecare se simte jignit. Seara e compromisa. 
Antoine isi alunga prietenii din casa si sfarseste prin a parasi el insusi domiciliul conjugal. 
Fara nici o pregatire sau ezitare, pleaca intr-o calatorie in Irlanda, acolo unde locuieste tatal sau, un batran posomorat si singuratic pe care intelegem ca nu prea il cunoaste.
Motivul pentru care acest barbat inca tanar are nevoie de adrenalina vehementei pentru ca sa se simta viu este devoalat in ultimele secvenente, cand intelegem ca acolo, langa tatal lui, asa necunoscut si rust,  venise sa...
dar va las placerea sa descoperiti singuri daca aveti cocazia sa vedeti filmul!

La finalul filmului, in timp ce genericul curge, melodia compusa de Alain Goraguer se aude in surdina si Serge Reggiani recita versurile lui Jean-Lou Dabadie, "Le temps que rest".
Cuvintele aduc o mare emotie finalui trist si nerelevat pana in ultimile minute ale filmului si marturisesc ca pentru mine il face de neuitat.

Mai jos am incercat o apropiere de text si am insinuat si duzina de cuvinte, ceea ce a adus un pic de modificare traducerii adaptand-o provocarii de azi.

Daca doriti sa cunoasteti textul original... il puteti afla vizionand videoclipul de mai jos care deruleaza imagini din filmul de care v-am povestit, foarte bine facut, bine jucat si foarte impresionant, cu atat mai mult cu cat misterul ne surprinde tulburator!
.

TIMPUL CE MI-A RAMAS

Cat timp imi mai e sortit? 

Cat timp mai am oare? 

Ani, zile, ore, o secunda?

Cand ma gandesc inima-mi bate si mai tare. 

Viata este azi tara unde doresc sa traiesc, 

Una noua si curata ca o stea ce rasare

La apus de soare.

Norocul meu e timpul care mi-a ramas 

Cat timp inca ? 

Cat timp oare? 

Nu stiu
dar mi-e drag timpul ce mi-a ramas ... 

Vreau sa rad, sa alerg, sa plang sa vorbesc 

Sa visez sub umbra de copac 

Si sa vad, vreau sa cred, sa mai sper 

Si sa beau, sa dansez si sa tac;

Sa-mi iubesc parul nins, 

Sa urlu, sa strig, sa mananc, sa inot 
si s-aprind ce s-a stins. 

Vreau sa zbor

Chiar daca am o singura aripa, 

Vreau sa cant, sa ma duc, sa ma-ntorc, 

Sa sufar, sa iubesc, sa ador.

Ah!  Cat iubesc timpul asta ce mi-a ramas! 

Nu mai stiu de unde vin,

Nici in ce culcus solitar m-am trezit.

Tot ce stiu e ca nu mai am timp,

Timpul asta pe care il iubesc atat, 

Si mai stiu ca patria mea azi e viata. 

Imi amintesc vorba din batrani:

"Timpul e ca painea si un colt este bine 

sa pastrezi pentru maine! "

Si eu mai am inca paine;

Am pastrat pentru maine

Dar oare timp mai am?

Si daca am, oare cat?
Mai vreau sa cant in noaptea de-argint 

Munti de zambete sa zambesc 

Rauri de lacrimi sa plang 

Sa beau, sa ciocnesc pahare

cu vin frantuzesc; 

Si sa dansez mai vreau,

Sa strig, sa zbor in vazduh

In ocean sa m-arunc 

Vreau sa cant, 

Pe  patura de flori sa ma culc

Sa vorbesc

Pana ce ragusesc

Si-n timpul ramas... sa iubesc. 

Cat timp inca?

Oare cat?

Ani, zile, ore, o secunda?

Vreau inca povesti sa ascult, 

sa scriu despre oameni,

Sa hoinaresc mult,

cu saracii sa plang...

Sa privesc chipuri 

de copii, de femei, de barbati,

Fete nostime si suparate, 

De tristi, de destepti si de prosti, 

Fete de pustani sa admir

Dar cat timp

Cat timp a mai ramas?

Ani, zile, ore, o secunda? 

Dar stii ceva, dragul meu, nici nu-mi mai pasa, 

Voi continua sa dansez 

chiar daca muzica se va opri

Cu o singura aripa voi zbura, 

pana ce timpul va sta 

Chiar si atunci voi continua. 

Puterea o aflu in iubirea ta si a mea. 

Nu stiu unde, nu stiu cand si nici cum

Ce stiu e ca ne vom iubi!
Sta scris in sufletul meu:

   Ne vom iubi mereu... 

 Chiar daca de o vreme o facem doar in gand

Sa ne iubim n-am incetat 

nicicand...

Deci...
pe curand... nu stiu insa cand...