Anul 1968 a fost, fara indoiala, unul tulburator, poate cel mai tulburator an din vremurile de pace ale secolului XX, pana la momentul caderii zidului Berlinului!
Incepand promitator cu venirea la putere in Cehoslovacia a reformatorului Alexander Dupcek, continuand apoi cu "Primavara de la Praga", spiritele s-au aprins si in Franta si nu numai.
Imi rezerv placerea de a scrie pe larg despre anul 1968 cu alta ocazie.
Nebunia revolutionara avea sa se termine in august, cand trupele sovietice au invadat Cehoslovacia... un final cu tancuri, cu morti, sange, frica si o imensa dezamagire!
Nici una din tarile unde flacara ideilor de reinoire s-a aprins atunci nu a fost scutita de victime, de deceptie, toamna lui '68 aducand cu ea, odata cu schimbarea vremii, un aer de tristete istorica!
Invazia Cehoslovaciei a facut sa "frisoneze" intreaga Europa amintind de alte invazii pe care le credea imposibil de repetat!
Cei cativa studentii romani care au indraznit sa viseze atunci la schimbare, la o "primavara pragheza" cu amprenta romaneasca, au primit, "gratie" unui tanar comunist in plina ascensiune - Ion Iliescu - lectie de neuitat!
Cat despre Ceausescu, el ne-a anesteziat complet cu atitudinea sa de condamnare a ocupatiei sovietice si asa... a inceput construirea Epocii de aur!
Ceva s-a schimbat totusi peste tot si nimic nu a mai fost ca pana atunci ... Cat de bune au fost schimbarile... noi, cei de azi putem observa.
Istoricii au analizat si vor mai analiza evenimentele acelea, anul 1968 fiind unul de referinta complex si cu inca multe necunoscute!
Cum se stie, Franta s-a cutremurat bine in acea primavara cand a trait freamatul revoltelor cu baricade, idei inflacarate de stanga, utopii comuniste, greva generala, munti de gunoaie, referendum, ajungand sa zdruncine insasi pozitia presedintelui De Gaulle!
Deruta autoritatilor si confuzia manifestantilor au creeat o situatie absolut unica!
Eu nu sunt nici istoric si nici analist politic, nu am de gand sa fac o analiza politica aici ci doresc sa spun o poveste, o poveste trista, nascuta in focul acelor zile de primavara nelinistita, cand parca toti oamenii erau in strada, povestea unei iubiri interzise care si azi isi are umbra ei de mister!
Mourir d'aimer este un cantec cunoscut al lui Charles Aznavour, inspirat de acesta poveste!
Pentru pasionatii cinefili si pentru cei care au aproximativ varsta mea... aceste cuvinte, "Mourir d'aimer" , au o conotatie precisa. Este vorba de filmul cu acelas titlu al lui André Cayatte - aparut in 1970 - si care o are ca protagonista pe Annie Girandot.
Scenariul filmului ca si textul cantecului pe care va recomand sa il parcurgeti , au ca sursa de inspiratie un caz real care a tinut luni de zile primele pagini ale ziarelor ca si sumarul buletinelor de stiri de dupa "primavara pariziana".
E povestea unei profesoare, indragostita de un elev, condamnata la inchisoare pentru relatii imorale cu un minor, poveste care avea sa se sfarseasca tragic, prin moartea
acesteia, in urma unei intoxicatii cu gaz.
Incantati de filmul care avea sa ii aduca lui Annie Girardot recunoasterea internationala, rolul fiind unul de referinta in cariera actritei franceze, ca si de minunatul cantec al lui Aznavour...e foarte posibil ca povestea din spate sa treaca neobservata, ea fiind aproape uitata azi.
Atunci insa ... dupa ce evenimentele revolutionare ale anului 1968 au esuat, lumea s-a napustit cu ura viscerala asupra profesoarei pacatoase, sfasiind inima si viata unei femei fragile, care a crezut ca este libera intr-o lume libera in vreme ce ea, lumea, mima doar libertatea!
Debarasata de repere, zguduita pana in temelii, societatea de dupa revolutie isi desavarsea gustul pentru distrugere, o distractie compensatorie tipic franceza, spulberand cu orice pret tot ce mai indraznea sa para schimbare!
Totul a inceput in luna mai a acelui '68 incandescent.Fiica de avocat, tanara avea o pregatire superioara solida si confirmata si un talent inascut de dascal.
Separata de sot, isi impartea viata intre pasiunea de a preda elevilor sai si cei doi copii pe care ii crestea singura.
Nici un fel de viata intima, nici povesti picante, petreceri ori abateri de la morala; modesta si decenta, femeia aceasta, care avea sa fie pusa la zid de societate, presa si justitie, nu traia decat pentru meseriea si copiii ei!
Entuziasta si talentata, Gabrielle organiza seri literare, isi indemna elevii sa citeasca, sa cunoasca cultura franceza, invitandu-i adesea in propria ei casa. Deschisa si apropiata de tinerii adolescenti, nu i-a fost deloc greu sa fie profesoara-camarad.
Evident, in momentul iesirii in strada, a ridicarii baricadelor, a demonstratiilor zilnice desfasurate in timpul grevei generale care a paralizat multa vreme Franta, Gabrielle Russier se gasea acolo, cu elevii sai.
Ideile revolutionare, devenite depasite in ultimii ani, ieseau proaspete, mustind de elan, asa cum natura izbucnea in acea primavara efervescenta.
Asa l-a cunoscut mai bine pe Christian Rossi, unul dintre elevii sai, in varsta de 17 ani, fiul unor profesori, asistenti la Universitatea din Aix-en-Provence.
Povestea lor incepe tumultos si romantic acolo, pe baricade.
Zilele pline de entuziasm ale acelui Mai istoric aveau sa aprinda nu numai spiritele ci si inimile celor doi care incep sa traiasca o minunata poveste de dragoste "hors normes".
In timp ce unii se ingrozeau iar altii credeau inca in himere visand cu ochii deschisi, cei doi si-au trait iubirea lor, fiecare dupa puterile proprii: tanarul liceean, prins in valtoarea primei iubiri, devine tot mai legat de profesoara de franceza iar ea, Gabrielle, ea se indragosteste cu puterea ratiunii femeii ajunsa pe platoul incantatoarei maturitati a varstei de 30 de ani!
Ea il iubeste profund si adevarat pe tanarul solid si barbos, care nu arata deloc ca si colegii lui, ci mai curand ca un adevarat barbat a carui existenta capata sens prin vise si idei de stanga si o iubire interzisa!
Problema este ca Gabrielle nu vede nici un inconvenient in a-si arata dragostea, entuziasmata de ideile baricadelor potrivit carora... Franta va fi alta, va fi cu adevarat un taram al libertatii, in care moravurile inchistate, mic-burgheze, vor disparea!
Parintii lui Christian, si ei oameni cu vederi de stanga, observa atasamentul celor doi si nu se opun deloc, in parte multumiti ca fiul lor le impartaseste ideile.
Stiu ca baiatul lor doarme mai mult la profesoara lui decat acasa.
In clipa in care au observat o totala nesupunere si un puternic spirit rebel la fiul lor, familia Rossi considera ca e momentul sa il indeparteze pe Cristian de tanara profesoara si "aranjaza" ca acesta sa plece in Germania.
Christian insa nici nu vrea sa auda si fuge de acasa.
Depasiti de maturizarea rapida a copilului lor si intelegand ca povestea celor doi nu e un simplu foc de paie, parintii isi schimba atitudinea si sfarsesc prin a se impotrivi radical relatiei fiului lor cu Gabrielle.
Astfel ei depun o plangere penala impotriva profesoarei acuzand-o de relatii imorale cu un minor.
Christian intra intr-un conflict fatis cu parintii lui.
Gabrielle Russier este, la inceput, exilata apoi chiar incarcerata.
Procesul are loc in iulie 1969 si el face obiectul unor adevarate dezbateri publice. Toate resentimentele celor care fusesera stanjeniti de revolutie aveau sa se reverse in acest caz, crucificand-o efectiv pe tanara profesoara cu "vederi de stanga si moralitate indoielnica"
Verdictul o darama pe Gabrielle care este condamnata la un an de inchisoare si o amenda de 500 de franci (pentru relatii imorale cu un minor) iar Parchetul face apel!
In timp ce pe plan profesional i se respinge obtinerea unui post de profesor iar procesul sau continua, Gabrielle clacheaza si moare pe 1 septembrie 1969, in urma unei intoxicatii cu gaz.
Christian Rossi este internat de parintii sai intr-un spital de psihiatrie.
Ziarele vremii consemneaza faptul ca, dupa iesirea din spital, tanarul ar fi fost indrumat si ajutat de un preot sa se readapteze societatii care i-a sfasiat inima ucigandu-i si maculandu-i prima iubire.
Azi trebuie sa fie de varsta mea, tata si poate chiar bunic, si isi traieste viata, undeva, in Franta asta mare, incercand sa treaca neobservat si desigur sa uite!
Oricum drumul sau nu avea decat directia "inainte" si cu tineretea le-a trecut pe toate!
Moartea Gabriellei Russier a adus o liniste penibila in Media franceza, ca si cum intreaga opinie publica se simtea vinovata de o excesiva intruziune.
Azi exista inca persoane care sustin ca ea ar fi fost asasinata, guvernantii timpului considerand-o periculoasa, temandu-se de eventuale revolte, caci profesoara ceruse un proces public cu dezbatere serioasa.
Astfel de intamplari, devenite legende, nasc indolieli si desigur exista in timp un adaos important de imaginatie.
Cert este ca eroii au existat si ca moartea tinerei profesoare l-a stanjenit pana si pe presedintele Pompidou - cel care i-a urmat lui De Gaulle - al carui destin politic a fost puternic marcat de revolutia saizecisioptista.
Mai tarziu s-a aflat ca noul presedinte a comandat o ancheta care sa stabileasca eventuala responsabilitatea si amestecul Ministerului Educatiei ca si scaparile justitiei in acest caz - Gabrielle Russier nefiind beneficiara amnistiilor traditionale la fiecare alegere prezidentiala in Franta!
Crestina cum sunt, evident ma tulbura si povestea in sine ca si gestul sinuciderii.
Societatea europeana, aflata inca de pe atunci in plina secularizare, lasa sufletele fragile fara nici o aparare, victime ale pasiunilor, ale caderilor psihice, lipsite de orice forta de a judeca clar si de putea lupta, fara nici un reper datator de putere.
Cu credinta zdruncinata, cu sufletul desirat de o iubire neingaduita, pe care oamenii comentand-o nu faceau decat sa o intineze, si in cap cu cateva idei utopice de stanga, Gabrielle Russier trebuie sa se fi simtit ingrozitor de singura...
Oprobiul public si anularea posibilitatii de a muncii i-au anihilat si ultima putere, facand-o sa aleaga moartea.
Iubirea si durerea au departat-o de multe din ratiunile crestine.
"Nu trebuie cautata intelegerea oamenilor caci ei nu se vor opri sa te raneasca exact atunci cand sangerezi!"
Fara Dumnezeu...toti stalpii pe care ii ridicam spre intarirea noastra din asa zisa forta de caracter, se naruiesc la prima furtuna!
Adevarul caderii in abis a tinerei profesoare - care prin moartea sa pare sa fi calmat nelinistea primaverii franceze a anului '68 - il stie doar Dumnezeu.
Daca insa veniti la Paris si aveti in obiectiv vizitarea cimitirului Pere Lachaise... sa stiti ca in zona Division 26 puteti gasi mormantul celei care a murit ... pentru iubire!
Moartea ei este inca una pe langa multe, imens de multe altele, care stau pe sufletul pacatos al acestei lumi ce lupta din rasputeri se se autodistruga, daramand tot ce tine de morala si credinta!
Cita
