DUZINA DE CUVINTE - LOCURI PE CARE NU AR TREBUI SA LE RATEZI: CAFE DE LA PAIX

Paris, Piata Operei 

Pe vremuri, La Bucuresti, pe calea Victoriei, langa fostul restaurant Simplon, exista o cafenea celebra , intre altele, care se numea  Cafe de la Paix. 
Conceputa dupa cea cu acelas nume din Paris, cafeneaua devenise locul unde scriitorii, pictorii si muzicienii vremurilor de glorie dintre cele doua razboaie mondiale, se adunau cu o regularitate impresionanta. Televizorul nu se inventase asa ca, nevoia de socializare si schimb de idei ii scotea pe toti din case!
Dar, ca si alte locuri de marca ale Bucurestiului de alta data, cafeneaua a disparut odata cu venirea la putere a comunistilor. Au aparut desigur altele, care si-au castigat notorietatea dar au disparut si ele dupa "revolutie"!
Se pare ca noua nu ne place sa pastram nimic lipsindu-ne spiritul si respectul pentru traditie si traditional! Pacat!

Bucuresti, Cafe de la Paix (sursa ITBOX.ro)

La Paris insa... lucrurile arata aproape la fel ca intotdeauna!
 

Cafe de la Paix, Paris, incinta Restaurantului, azi



Daca vizitezi Parisul si vrei sa ai o viziune asupra stilului arhitectural al celui de-al doilea Imperiu (vremea lui Napoleon al III.lea :1851-1870) si sa parcurgi totodata o pagina de istorie, n-ar fi rău sa intri in Cafe de la Paix!

Situat la doi pasi de Opera Garnier, la parterul unui luxos imobil haussmanian,  ce 
gazduieste hotelul InterContinental Paris,  Cafe de la Paix este azi nu numai un restaurant ci chiar un monument istoric.
Printre obisnuitii celebri ai acestui loc, inscris intre cafenelele artistice si literare intrate in istoria, se numarau, la sfarsitul secolului al XIX.lea, Tchaïkovski, Massenet, Zola, Maupassant... si alti scriitori, poeti si muzicieni cu portofoliu maret, care se intalneau aici la un pahar ori o cafea, la pranz ori la cina, sa manance, sa bea, sa schimbe opinii... Aici se faceau proiectii de film, se asculta muzica buna, era un loc sic si emblematic, ceea ce este si astazi!

In vremurile noastre, poti servi  o cafea, un branch, dejunul sau cina, fara sa faci parte neaparat din vreun clan ori sa aparti neaparat unei anume categorii sociale.
E adevarat, preturile nu sunt prea mici dar... nici inabordabile nu sunt.
Va asigur insa ca merita!
Daca alegeti sa mancati in acest restaurant plin de povesti... veti avea ocazia sa cunoasteti si ceea ce se cheama gastronomia franceza!
Echipa lui Christoph Raoux, seful bucatariei, un adevarat artist, ar fi fost cu siguranta apreciata din start chiar si de imparateasa Eugenie! Despre specialitatea sefului, Tete de Veau sublimée - cap de vitel intr-un sos divin- se vorbeste ca despre o opera de arta!

Aruncand o privire in diagonala asupra clientelei, observi cum aici, azi, se aduna mapamondul!
Ici colo, cate un englez ingamfat, afaceristi americani, care mananca intepati, tinandu-si o mana pe genunchi, cate un arab insotit de o card de femei, purtand pe cap voaluri
ce par taiate cu foarfeca din perdelele imperiale, tineri burghezi, nordici spelbi si tacuti, spanioli galagiosi, italieni eleganti, asiatici debordand de Louis Vouitton si, daca e sa ma socotesc si pe mine... chiar si romani... care, paradoxal, nici nu cer de mila si nici nu fura! :)

Mie, Cafe de la Paix imi aduce aminte de sotul meu, de socrul meu, a carui tinerete a fost strans legata de acest loc, in fine, de vremuri a caror rememorare imi incalzeste inima!
Asa se explica faptul ca, a lua pranzul aici cu fiica mea, o data pe an, petrecand impreuna doua ore agreabile, servind un pahar de Kir Royal si mancand ceva delicios, este cu adevarat un dar special, pe care il apreciez infinit mai mult decat un parfum ori o haina la moda!

Mai putin agreabil este, ce-i drept, daca, la iesire, trebuie sa sari peste un furtun rosu, gros si ondulat, in care sunt ascunse firele electrice ale santierelor din Piata Operei, cum mi s-a intamplat mie! Dar... cum fara renovari se pare ca nu se mai poate trai in Parisul de azi, nu-ti ramane decat sa ignori, sa sari... "parleazul" si sa pleci mai departe! Eu asa am facut!
Exista un anume spirit, o anume toleranta si o dragoste pentru traditie si trecut cu care trebuie sa vizitezi acest Parisul! 

Oricum la Cafe de la Paix, serviciul ireprosabil, meniul rafinat si ambianta aristocratica cu iz istoric, te fac sa te simti cu adevarat bine si sa iti propui sa revii  cu prima ocazie!
Si, in fata acestor argumente, dispare orice eventuala neplacere!

SCANTEIA IUBIRII

Am avut o colega de care m-am atasat intr-o zi in care ne-am aflat amandoua martore ale unui grav accident, in urma caruia soferul,  internat in spitalul unde lucram atunci amandoua, scapase, din fericire, doar cu un picior rupt si o dezlipire de retina.

Intamplarea aceea insa ne-a apropiat.

Fiica ei era studenta la conservator  si muncea din greu sa strabata drumul,  deloc usor, al unei soprane de coloratura.

Erau vremuri grele, in care arta in general era greu de practicat. De exemplu, ca sa intri la Conservator, te luptai cu vreo 200 de candidate pentru un loc la clasa de canto/soprana,  un loc pentru mezzo, cu alte 200 de concurente si asa mai departe...

Pe atunci era aproape de necrezut ca o fetisoara, dintr-un cartier marginas al Bucurestiului, crescuta intr-o familie fara nici o aplecare spre muzica, fara pile, relatii si bani, fara "sponsorizare", sa spere, in ciuda faptului ca avea talent, sa ajunga altceva decat, eventual, o voce intr-un cor.

Pentru sustinerea examenului de diploma, Adina, caci asa o chema, urma sa cante intr-un spectacol cu public. 
Pentru simpatia pe care mi-o purta mama ei, m-am numarat si eu printre invitati.

Era sfarsit de iarna si o vreme deprimanta, cu munti, inca netopiti, de zapada innegrita pe trotuate, si un noroi dens la rigole. Se circula greu, era inca ger - si afara si in casele noastre, ca sa nu mai vorbim de salile de spectacol!

Chinuindu-ma sa conduc prin balti si printre troiene, am ajuns la Conservator destul de enervata si lipsita de chef.

In sala de spectacol, unde se tinea examenul absolventilor clasei D.nei Georgeta Stoleriu, era un frig sinistru, ceea ce nu avu darul sa imi schimbe starea!

Mi-am gasit un loc dar nu am indraznit sa imi scot paltonul.

Gandul mi-a zburat la bietele absolvente, care erau nevoite sa faca vocalize in acea admosfera glaciala, riscand sa-si puna in pericol nu numai diploma dar si coardele vocale, viitorul insusi!

M-am cuibarit in scaunul uzat, cautand sa imi alung gandurile, "reci" si ele.

Cand am reusit sa imi revin, dupa aventurile drumului, si sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu imi voi putea scoate paltonul, colega mea si mama artistei in devenire, veni sa imi ceara ajutorul. 

Am insotit-o imediat  in culise unde era si mai frig decat in sala! Acolo un curent, venit de nu stiu unde, te facea sa te simti ca afara, daca nu chiar si mai si!

Absolventele,  imbracate in rochile  grele si ponosite, cu decolteuri adanci, tremurand si de frig si de emotie, faceau vocalize si beau ceai cald, invartindu-se in jurul unei mici aeroterme, in timp ce rudele roiau in jurul lor, incercand sa le ajusteze toaletele, sa le machieze  sau sa le coafeze!

Adina isi incalzea si ea vocea. 
Cand ma vazu, pe chipul care i se lumina, inflorira doua gropite fermecatoare.

Nu semana cu mama ei, o femeie frumoasa dar cu aliura de stapana de mosie. Adina purta o alta frumusete, mai picanta, mai cuceritoare.

Imi arata ingrijorata costumul pe care urma sa-l poarte.

Mult prea lunga pentru ea,  rochia de bal, vazuta de aproape, era atat de uzata incat biata copila era disperata.

Am luat o foarfeca si i-am taiat poalele, pentru a-i potrivi lungimea,  caci nu era timp pentru alta operatie si, cu niste ace de par, am reusit sa-i fixez dantela pe jumatate descusuta  din jurul decolteului.

Am calcat un pic jupa, i-am mai facut cateva retusuri la machiaj si...  am privit-o: era pur si simplu superba!

Eram convinsa ca precaritatea rochiei va trece neobservata gratie frumusetii ei. Si apoi conteaza cum porti  un vesmant, iar ea chiar stia sa poarte un costum de scena!

Dupa ce am terminat cu micile improvizatii, sperand si in ridicarea moralului, privirea ei m-a invaluit cu o recunostinta muta dar pretioasa! I-am strans mainile inghetate, deopotriva de frig si de frica, am imbratisat-o si, urandu-i succes, am plecat in sala.

Eram déjà incalzita de graba cu care a trebuit sa ma descurc pentru a-i fi de folos viitoarei artiste, si, cum rezultatul il consideram satisfacator... m-am reasezat, relaxata de data asta, la locul meu, de unde am urmarit evolutia absolventelor.

A venit si randul Adinei. Cu o distinctie demna de o mare artista, inainta parca plutind, abia atingand podeaua scenei. Era evident ca intrase in rol inca inainte sa inceapa primele acorduri de pian.

Adina urma sa interpreteze aria Violetei din Traviata.

Desi o cunosteam, nu o auzisem niciodata cantand. Bucuria si emotia ma coplesira imediat! Vocea ei, neasteptat de sigura, ma surprindea cu fiecare masura. 

In timp ce interpreta aria binecunoscuta, gesturile ei erau acelea ale unei mari artiste, reusind sa isi moduleze glasul fara efort, sporind, cu miscarea trupului ei proaspat, ceea ce muzica si cuvintele voiau sa transmita. Emotia ii disparuse. Paharul ieftin din recuzita, pe care il tinea in mana cu o gratie desavarsita, parea si el adevarat si pretios! Nici un gest in plus, nici unul in minus! Eram cucerita!

Am intors capul cautand-o in sala pe colega mea, dornica sa impart cu ea mandria pe care, cu siguranta o simtea.

In spatele acelei arii, minunat interpretate pe scena, stiam ca era, pe langa talentul si munca Adinei,  sacrificiul enorm al mamei ei, o femeie  curajoasa si demna, care isi crescuse fata  renuntand la propria ei persoana, pentru a o insoti cu abnegatie pe drumul... unui vis!

Si nu stiu cum, in intunericul salii, doua flacari izvorate din ochii unui tanar, mi-au atras atentia.

Privirea lui era o serenada. Nu stiam cine este dar eram sigura ca era nebun de iubire pentru interpreta care tocmai evoluase pe scena.

Adina isi incheie aria si se retrase in culise. Triumfase si asta stia si ea. Intreaga ei fiinta radia! Pentru o clipa privirile celor doi se intalnira si mie mi se paru ca toata sala se lumina!

Dupa ce toate absolventele si-au sustinut examenul, au iesit la rampa, impreuna cu profesoara lor, sa culeaga aplauzele noastre, meritate cu prisosinta!

Atunci, tanarul indragostit, se apropie de scena, purtand in brate un imens buchet de trandafiri rosii, ei insisi iesiti  dintr-o poveste de fictiune, daca e sa socotim epoca in care se intampla acest lucru! Atras de privirile arzatoare ale Adinei,   ii intinse florile pe care ea le primi imbujorata si fericita. 
Pentru cateva clipe, schimbul acela de gesturi, un pic stangace, ezitante, dar si  indraznete, focul din privirile lor ... mi se paru un dialog muzical, cantecul tineretii insasi, o muzica care era chiar un raspuns la o intrebare nepusa! 

Pentru ei sala se golise si primavara, care tocmai batea la usa, ii invaluia, imbratisand cu puterea ei sufletele lor ametite de dragoste.

Martora a acelei declaratii de iubire, fermecata si eu, am murmurat:

-  Doamne, cat sunt  de frumosi!

In drum spre casa, mi-am adus aminte de vorbele lui Tolstoï: "Nu frumuseţea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumuseţea."

Au trecut de atunci peste 30 de ani dar falfaiala de aripi a fluturilor care zburau in jurul lor pot sa mi-o amintesc si azi.

Personal inca nu am vazut in nici un film ceva asa de frumos, atat de emotionant, atat de  romantic, atat de ... adevarat!

Ce s-a intamplat cu iubirea lor... nu stiu.

A venit Revolutia si vietile noastre, ale tuturor, s-au bulversat.

Adina a avut sansa unor noi oportunitati pentru cariera sa - nesperate la vremea acelui moment. 
A devenit o artista adevarata, asa cum visase. 
Nu mai poarta, cu siguranta, costume uzate si canta pe scene renumite.

Ce s-a intamplat cu viata ei sentimentala... nici asta nu stiu. Adesea artistii sacrifica iubirea pentru cariera lor...Arta implica o jertfa!

Sper insa sa-si fi gasit bucatica ei de fericire, care sa-i incalzeasca sufletul atunci cand cade cortina, cand, ostenita dupa spectacolul in care s-a investit, ramane epuizata si singura.

Oricare ar fi calea sentimentelor noastre, cand ni se intampla sa intalnim o astfel de iubire, in care cuvintele devin de prisos si chipurile ni se lumineaza, infrumusetandu-ne pe dinauntru si pe dinafara, ea ramane in noi la loc de taina, sa ne tina companie in momente de singuratate ori de nostalgie...

Alegerile ne apartin, dar fericiti sunt aceia care sunt in stare
sa afle, sa traiasca si sa pastreze o astfel de iubire! 
Cand cade cortina vietii inevitabil vine ora bilantului.

Ce ai castigat, ce ai pierdut?