PESCARUL DE LUNA - STRAMOSUL ANTICARULUI

Intr-o zi, ratacind, cum imi place, pe strazile laturalnice ale Parisului si pierzandu-ma de voie, am trecut prin fata  unui magazin de antichitati. Am intrat, timida, stiindu-ma complet necunoscatoare. Clopotelul  de deasupra usii mi-a anuntat prezenta si o doamna distinsa, cu un perfect accent parizian, mi-a iesit zambitoare in intampinare.

Pe data am fost fermecata. Magazinul era o splendoare. Un miros de lemn vechi si ceara, amestecat cu aroma de carte iveche ma facea curioasa. Imi venea sa cotrobai prin sertare, rafturi si unghere anume creeate pentru a te tenta sa te afunzi in toate capcanale unui comert special. 
Pana si praful de pe statuetele de bronz mi se parea anume lasat, de vreme ce mobilele straluceau de curatenie. O dezordine ordonata era nota magazinului.
Vizitasem un astfel de magazin in Germania, la Dusseldorf. Acolo totul era curat, aranjat, randuit... Marturisesc ca am gasit cu mult mai interesanta vizita mea in Anticariatul francez! El purta si istoria nu numai obiectele! 

Am conversat cateva minute cu doamna care se ocupa de boutique; accentul estic si culoarea ochilor mei au facut-o mai vorbareata, crezandu-ma probabil sotia vreunui oligarh rus.
Dupa vreo ora am plecat incantata, dornica sa stiu cate ceva despre meseria asta de anticar...
Cautand prin site-uri frantuzesti informatii despre anticarii parizieni, am aflat pentru prima data despre "pescarii de luna" si, cu riscul de a fi prozaica, daca tot veni vorba, ma gandesc sa povestesc aici ce am aflat cu aceasta ocazie despre ei, stramosii unei bresle fine, ridicate din gunoaie!


E BINE DE STIUT ca, la mijlocul secolului al XlX-lea, reciclarea deşeurilor menajere in Paris a fost o indeletnicire profitabila si infloritoare.  


Desi socotita o activitate de necrofagi, cautatul prin gunoaie, practicat de catre asa-numitii "les chiffonniers", a fost mereu reglementat in Paris si atent urmarit.
Locurile unde se putea... "scormoni" se vindeau prin intermediul notarilor şi preţurile lor variau in functie de bogatia sau pauperitatea cartierelor. Sectoarele astfel capatate erau transmise din tata in fiu, unele existand in familii de generatii.

Inarmati cu saci, agatati de carucioare ori carute, si un baston cu carlig, "les chiffonniers", supranumiti si "pescarii de luna", strabateau noapte de noapte strazile Parisului, scotocind prin mormanele de resturi menajere, in cautare de orice: tesaturi, carti, hartii, obiecte de tot felul...

Dupa colectare, gunoaiele erau duse in afara orasului si foarte atent selectate; multe dintre ele se vindeau apoi in asa-numita "piata a gunoierilor", adica in targul de vechituri, iar alte deseuri, triate deja, erau vandute diverselor corporatii. Tesaturile, de exemplu, erau reprocesate, matasea fiind la mare pret. 

Asa a inceput reciclarea si, iata, stupoare, ea nu este descoperirea societatii moderne din ziua de azi, dupa cum nici a umbla prin gunoaie nu este neaparat o chestie de care se ocupa tiganii sau saracii!!! 

La mijlocul secolului XIX,  peste 500 000 de persoane supravietuiau, in Paris, gratie gunoaielor! 

Meseria asta s-a dezvoltat pe tipuri de deseuri, "les chiffonniers",  "les biffins", " les crocheteurs" sau "les pecheurs de lune", fiind stramosii viitorilor anticari. 

Cand Parisul adormea, ajutati de lumina lunii si opaitele iluminatului stradal, pescarii de luna "crosetau" gunoaiele in cautarea obiectelor ce ar fi putut fi vandute pe cativa banuti.
Si se recicla aproape tot ce nu era strict gunoi biologic. 

Cu timpul, trierea i-a selectat si pe  recuperatori . 
Pentru omenire ei, pescarii de luna, au insemnat enorm daca socotim ca,  din munca lor mizerabila, s-au salvat de la disparitie multe obiecte, carti, scrisori, inscrisuri de mare valoare.
Socotiti o "clasa periculoasa", "pescarii de luna" au fost mereu haituiti si nedoriti in oras si de aceea obligati sa traiasca la marginile lui. 

In 1832 - inaintea epidemiei de holera - Parisul ajunsese sa aibe o densitate de 100 000 de locuitori pe km patrat! Din cauza epidemiei au murit  32 000 de persoane ! 

S-a produs atunci o revolta a chiffonniers-ilor dupa ce, din pricina epidemiei,  numarul lor a fost drastic redus, caci gunoaiele erau distruse cu var sau arse.

In anul 1841, printr-o initiativa a ministrului de stat de atunci, s-au reluat lucrarile la fortificatiile Parisului, lucrari ce prevedeau construirea unui zid ce urma  sa inconjoare orasul ca o centura, pe o lungime de cca 40 de km si care avea sa aibe 52 de porti - poduri sau treceri.

Dincolo de fortificatii aveau sa se aseze "pescarii de luna" . Acolo au inceput sa isi intinda tarabele lor cu diverse obiecte de vanzare.
Cu timpul, tot mai multi parizieni au devenit interesati, tot mai multa lume mondena sau colectionari aveau sa ii caute, atrasi de  cunoscutele "marché aux puces",   talciocul  sau piata de vechituri, pe romaneste.

Inceputul sfarsitului trierii gunoaielor in Paris a aparut in vremea prefectului Eugen-Rene Poubelle care, speriat de o  noua epidemie de holera, a decis in 1884, printr-un ordin, ca fiecare proprietar de imobil sa asigure unul sau mai multi recipienti de colectare a gunoiului, adica tomberoanele, care trebuiau scoase pe trotuar la auzul semnalului - un sunet de corn - cu doar 15 minute inainte ca gunoierii si maturatorii municipali sa treaca si sa le goleasca. 

Asa s-a nascut "la poubelle" , tomberonul de gunoi,  iar numele prefectului a devenit, in franceza,  un substantiv de genul feminin  :)!

Ne putem imagina viteza cu care "pescarii de luna" trebuiau sa scotoceasca in tomberoane!
Distrusi de masurile de igiena si ordinul lui Poubelle,
cautatorii in gunoaie s-au revoltat din nou.
Dimensiunea conflictului il face pe prefect sa cedeze, lasandu-i pe "pescarii de luna"  sa caute in recipienti  timp o ora, cu conditia ca operatiunea sa se faca pe o panza intinsa in prealabil si nu pe pamant. 
Au fost vremurile in care ei trebuiau sa actioneze rapid si sa aiba fler!

In anii '20, prefectul Romain Vernaison amenajaza un teren de 9000 de metri patrati pe care construieste baraci ce aveau sa fie inchiriate  chiffonnierilor. (cunoscuta piata Malek)

Azi Parisul are 16 piete cu antichitati si alte obiecte recuperate care fac deliciul colectionarilor sau placerea curiosilor... fiecare din ele cu specialitatea ei, cu diverse nivele de calitate, unde gasesti biblouri, tapiterii, mobilier, carti, fotografii vechi... ce visezi si ce nu visezi!

In fine, cam asta este ce stiu eu despre istoria  "pescarilor de luna"  nascuta din mirosul urat al gunoiului dar  care azi incita narile sensibile ale marilor iubitori de arta, ale amatorilor de obiecte rare si lucruri fine!
Lor le datoram, cum spuneam, recuperarea multor carti rare, picturi unice, colectii de scrisori, obiecte de patrimoniu care, fara ei ar fi disparut in foc, lasandu-ne infinit mai saraci.
E istoria unor oameni care au prins gustul recuperarii stapaniti de pasiunea cautarii, din bucuria aflarii prin vechituri.
E foarte la moda azi si foarte sic sa invechiesti lucruri noi sau a redai viata vechiturilor, in franceza identiicat cu cuvantul "chiner"!
" Les chineurs" sunt  cei care, cu sarguinta, meticulozitate si consecventa, umbla - in mai toate duminicile - prin pietele de antichitati sau brocantele organizate in diferite localitati sau cartiere, in cautare de lucruri vechi. Si sa nu va inchipuiti ca sunt saraci. Saracii nu ar cumpara o veioza care nu merge si nici un dulap vechi si ros de carii!

Exista azi arhitecti si decoratori specialisti in invechire sau reinnoirea obiectelor, o meserie nascuta din pasiunea pentru lucrurile creeate de oameni de-a lungul anilor.

As mai pomeni aici despre asa- numitul "vide grenier" (curatenia din pod) care este la mare cautare caci pe aici multi oamenii nu prea stiu ce au prin podurile sau hambarele caselor/castelelor mostenite. Si, daca vrei sa vinzi o casa... ea trebuie sa fie absolut goala, din pivnita si pana in pod. Atunci ziua cand ai permisiunea sa scoti totul la targ devine una salutara!
In dorinta de a se descotorosi de vechituri, multi le duc in acest tip de targuri.

Pasionatii acestor targuri sunt in mare parte specialistii care cumpara pe bani putini ceea ce vor vinde pe bani multi! Buni cunoscatori ai diferitelor stiluri de mobilier sau pur si simplu ai pietei obiectelor vechi, pescarii de luna ai zilelor noastre, purtand haine scumpe si camasi de matase, sunt bogati si fini si nimic nu te lasa sa ghicesti urmasii cui sunt! Nu mai stau pe mormanele de gunoi si nici la marginea cetatii. 

Lumea moderna le-a schimbat statutul!
Unul dintre cei mai celebri anticari ai Frantei de azi este  Bernard Steinitz, al carui nepot a preluat de curand un imperiu al obiectelor rare! Am ramas muta vazand intr-un reportaj imensele hangare pline de obiecte inestimabile pe care Steinitz batranul le poseda si nu le vinde caci cat e in viata... nu se poate desparti de ele!

Si, pentru ca ati auzit despre sotia lui Dominique Strauss Kahn (fostul se al FMI,ului), Anne Sinclair.
Ei bine, ea este stranepoata unui mare anticar, pe nume Paul Rosenberg - galerist de arta, specialist in tablouri, devenit si mare colectionar - si mostenitoarea unei averi imense cuprinsa in tablouri celebre!

In Franta se vinde orice si asa, complet intamplator (sau nu :)), s-au descoperit unicate, obiecte de valoare rara, colectii de scrisori, tablouri, obiecte nepretuite care au zacut prafuite alaturi de vechi unelte sau amintiri de familie sute de ani!

Anticarii cauta mereu in zile de targ, in care lumea isi "scutura purecii" cum se spune, vanzand pe bani putini diverse vechituri, obiecte rare care  se pot revinde mai apoi nesperat de bine!
Ei, anticarii, stiu sa deosebeasca un lucru de valoare chiar daca e prafuit si a stat ascuns o suta de ani in podul unui  castel... si castele sunt cu miile si mostenitori necunoscatori cu duiumul!
Unii dintre comerciantii de obiecte rare de astazi se autoinvita sa faca ordine prin podurile sau magaziile "castelanilor", facandu-le propuneri "en gros"!


Francezii au in mod cert o mare stima pentru lucruri. Poate de aceea au muzee pline, castele refacute, locuri pline de istorie, o istorie pe care o tin vie,  fie si cu pretul cautarii in gunoaie, o istorie pe care au aparat-o cum au putut, chiar daca pentru asta azi o lume intreaga ii dispretuieste, invinuindu-i de lasitate... Franta pierduse deja prea mult la Revolutia din 1789... 

Dupa cum se stie, gunoiul  a fost si ramane o marca a societatii. Privind in gunoi cunoastem standingul, obiceiurile, stilul de viata al oamenilor. Gunoiul ne reprezinta.
In lupta pentru eradicarea bolilor, a epidemiilor, focul a inlocuit trierea facuta de  pescarii de luna.
Nu stiu in ce masura trierea prealabila, care se practica astazi, mai poate salva obiectele de la pieire. Ce nu este triat merge automat in foc!

Cat despre "pescarii de luna " moderni... ei au devenit altcineva, sunt aristocratii gunoaielor de lux, cunoscatori fini ai unei lumi care a apus... si  pe care, gratie lor, nu o uitam, o putem conserva, chiar daca unii o considera depasita, demodata.
E o lume in care s-au creeat valori incontestabile, lucruri trainice care vor supravietui inca multor ere de progres stiintific si multor mode!

Ei, pescarii de luna de astazi, stiu ca aurul straluceste si in gunoi si, daca multi dintre ei sunt foarte bogati, nu este degeaba!

Parisul are faima de a fi un oras murdar. Si totusi, farmecul Parisului e unic si el trece dincolo de gunoaie si turisti agasanti, trece peste neplacerile legate de starea vremii, dincolo de moda, si chiar de terorism! El ramane un stranui amestec de clasic si modern, un exemplu de echilibru arhitectural, de viata buna si staif!

Si nu uitati, reciclarea si salubritatea publica ramane pana la urma o gaselnita pariziana!

VACANTA CU MIROS DE LAVANDA

Cand am plecat din Paris nu stiam unde mergem : era o surpriza a fiicei noastre.

Eram incantata sa petrec o vacanta cu familia mea in intregimea ei.
Eram cu omul meu,  cu fiul, fiica si ginerele nostru ! Ce imi puteam dori mai mult ?
Nu mai conta nici unde mergem nici in ce conditii aveam sa petrecem vacanta! Important era sa fim impreuna ! Eu, cu vocatia fericirii adanc infipta in carne, eram insensibila in fata oricaror dezagremente ce ar fi putut sa imi strice bucuria unei vacante in familie!

Coboram spre sud. Drumul a fost lung, aglomerat si cu multe opriri asa ca in momentul in care am iesit de pe autostrada era  deja intuneric.

Soseaua… o poteca mai curand, ne dadea impresia ca travesam un camp . Nici o lumina, nici un semn de viata, nici o casa, nimic.

Urcam si asta era pentru mine un motiv de tensiune caci masina adesea derapa.

Intr-un tarziu  am ajuns si am putut rasufla usurata.

Cand am coborat din masina, linistea  locului ne-a izbit urechile cu putere.
In jur… nici  o lumina, o bezna totala ne invaluia, nici o casa, nici un semn de viata !

Doar o luna plina, mare si  rotunda ca o paine, suspendata deasupra noastra, ne lasa sa vedem ca eram singuri undeva, pe acoperisul lumii !

Era cald, caldura aceea de noapte de miez de vara, si Mistralul aducea insinuant o aroma speciala pe care o simteam ca pe ceva cunoscut. O pace de Rai mi s-a asezat in suflet si frica ineditului, a tinuturilor pustii din jur si a intunericului misterios au disparut ca prin farmec.

Cheile mari, groase si vechi, ce pareau mai curand piese de muzeu, au descuiat usor usa mare a casei  care, in lumina inselatoare a lunii, imi parea mai curand un… castel.

Scartaitul a rupt linistea aceea desavarsita in care simteam nevoia sa sosotim si ecoul ne-a facut sa ne simtim cu adevarat singuri -  noi , luna, natura si noaptea !

Am pasit pragul casei si un miros fin m-a invaluit si de indata am avut un sentiment de intoarcere in timp.  Ambianta olfactiva agreabila a casei , nefireasca pentru un spatiu inchis timp indelungat,  ma surprindea si asa, dibuind in intuneric, m-am simtit cucerita  de un  confort nevazut.

Sotul meu, fiul si ginerele nostru au reusit sa armeze micul generator si in cateva minute m-am vazut nevoita sa ma trezesc din visare caci intreaga casa a fost inundata de lumina.
Am pornit sa descoperim locul.

In incaperea in care ne aflam, o masa lunga si veche  - in jurul careia tronau 8 scaune provensale, cu spatare maiestoase si sezuturile din impletitura de pai - parea ca ne astepta pe noi. Semineul urias era strajuit de doi snopi de lavanda cu tije lungi si spicul mare de un albastru violet cum nu mai vazusem niciodata, infipti in cosuri imense de rafie !

Atunci am inteles de unde venea mirosul acela care imi starnea atatea amintiri… Gandul mi-a alunecat in trecut si m-am simtit ca in bratele bunicii!

Alaturi, o bucatarie in stil traditional ascundea cu maiestrie tehnologia moderna !

Casa mai avea 8 dormitoare si un salon urias dar  fiecare din camere avea un alt nivel asa ca pentru a ajunge in oricare incapere urcai sau coborai cateva trepte, trecand prin coridoare misterioase luminate de lampi ce aminteau de opaitele de odinioara.

Dormitoarele, decorate si ele cu buchete imense de lavanda, dotate fiecare cu o mica baie, erau mobilate in stilul traditional provensal, cu paturi largi cu spatare  albe modelate cu forme arcuite, purtand  patina  timpului, deasupra carora fluturau delicat false baldachine din dantela. Ancestrale bonetiere adaposteau prosoape, paturi, perne si delicate asternuturi de pat.
Pe noptierele simple, lampi elegante si diferite ca forma,  constituiau singura lumina a incaperilor.
Nimic nu era in plus, nimic nu era nepotrivit. Scaunele de rugaciune, prezente in fiecare incapere, vorbeau despre genunchii celor ce le-au tocit impletiturile ! Ici colo cate un tablou pictat in culori de ocru sau albastru violet te faceau sa nu uiti ca te gasesti in « Le Midi », tinutul cel mai cautat din intreaga Franta !

Salonul… asezat pe trei niveluri, reunea  livingul, biroul si sufrageria pentru oaspeti.
Un semineu imens in care lemnele pentru foc erau deja aranjate in vatra, se lasa incadrat de buchete imense de lavanda ce ascundeau  instalatia ultramoderna de muzica. Canapelele largi in care te afundai te invitau la lene… O biblioteca cu carti frumos legate amesteca fericit mirosul de anticariat cu cel al lavandei atotstapanitoare.

Era tarziu asa ca dupa o recunoastere rapida si o cina flugara am cazut intr-un somn binefacator invaluiti in parfumul fin al lavandei, piesa de forta a casei.

Cand m-am trezit, am deschis obloanele albastrui… si  mi s-a taiat respiratia.

Ne aflam pe varful unei coline. Nimic, nici o casa, nici un gard,  nici o inaltime care sa domine locul si …cat vedeai cu ochii nu era decat o mare albastru-violet!

Randuri, rananduri de movilitele albastre aliniate frumos se continuau in departare cu altele de un violet intens, alternand culorile si definind imaginea ca ireala.

De acolo, de la fereastra, mi se parea ca vom fi invadati de valurile de lavanda ale caror spicuri grase cu florile deschise se inclinau mangaiate de Mistral, vantul ce aduce mireasma Mediteranei.
O maree colorata urca din vale pana sus, urca indraznet si inconjura casa.

Auzisem de campurile de lavanda, vazusem poze dar ceea ce vedeam eu acolo... era cu totul altceva ! Ajunsesem pe timp de noapte si nu am putut sesiza frumusetea unica a campurilor colorate intens in bleu si violet imbratisate de tufe de rozmarin si pin.

Aerul proaspat purta evident aroma florii ce imparatea locul si o stare de fericire punea stapanire pe mine.

Am alergat desculta pe culoarele intortochiate si am deschis usile largi ale salonului. Mica piscina din spatele casei oglindea nepasatoare cei doi smochini, o tufa imensa de rozmarin si cornisa casei invaluita de iedera.

Nu imi credeam ochilor si nu eram sigura daca traiesc sau murisem si ma gaseam in Rai !

Am ramas doua saptamani in casa familiei P-G, urmasi ai unor vechi producatori de dantela, care ne-au oferit acest colt de paradis cu o generozitate de neimaginat pentru lumea meschina in care traim.
Ne-am instalat cartierul general acolo si am vizitat intreaga zona, poate cea mai frumoasa din Franta, rupandu-ne cu placere picioarele in lungi plimbari pline de farmec.

In tot acest timp - desi franta de oboseala - m-am culcat tarziu si m-am trezit  dis de dimineata sa ma bucur de rasaritul soarelui, de culorile incredibile ale vaii violet-albastruie,  mi-am incantat ochii de apusurile incandescente oglindite in luciul piscinei si mi-am bucurat urechile de cantecul Mistralului ce facea sa vibreze - precum corzile unei harpe - lanurile de lavanda.

M-am bucurat de ai mei alergand neobosita sa ii surprind cu un mic dejun "continental" pe terasa, la marginea piscinei, cu o cina sanatoasa servita cu drag la masa mare si generoasa, in jurul careia imi placea in nestire sa imi regasesc familia!

Clima uscata si calda te invita la vacanta, la lenevit pe sezlonguri confortabile motaind si lasandu-ti simturile patrunse de binefacatoarea aroma a lavandei asaltate de albinele, drogate si ele de mirificele efecte ale acestei planete spectaculoase.

Locuri minunate insa ni se ofereau spre descoperire asa ca am cutreierat pana la epuizare intreaga Provence!

Roussillon, un loc mirific unde stancile de ocru incredibil de... portocalii fac concurenta soarelui. 
Acolo, ratacind pe stradutele medievale, stramte si abrupte, ne-am oprit in fata unui atelier de pictura, unul din multele ateliere ce se gasesc in Provence.
Toate tablourile expuse acolo mi le-as fi dorit. Era in ele o bucurie insotita mereu de o lacrima, o fericire  estetica domolita de o suspinare adanca, ceva ce m-a impresionat profund. 
In timp ce ii sopteam  toate astea sotului meu, pictorul , aflat in atelier, a iesit sa ne cunoasca.
Umezeala ochilor m-a incredintat ca intelesese ce spusesem! 

Era roman stabilit aici in anii '80. Am petrecut un ceas impreuna, am baut un pahar cu apa proaspata, am cunoscut franturi ale unui destin inedit, am ales un tablou ce infatisa muntii unici de ocru in apus de soare si... am pus in inima o intalnire de care imi voi aminti cat voit trai !

Batand drumurile provensale, pe cai cotite si ascunse, am intrat in cateva abatii misterioase care isi duc zilele prelucrand lavanda mult tamaduitoare. Uleuiri de lavanda, miere de lavanda, pernute cu lavanda, ceaiuri tamaduitoare...prese arhaice pentru extragerea uleiului de lavanda... un univers al miresmelor, o industrie a mirosului, o lume olfactiva plina de surprize. 

Cand am ajuns in Aix-en-Provence… o bijuterie de oras, plin de tineri si extrem de romantic… gandul  meu l-a cautat pe Cezanne. Am numarat fantanile nereusind sa tin minte cate sunt si m-am indragostit din nou... pentru a nu stiu cata oara!

Luberonul, cu viile sale intinse pe coame de dealuri line,m-a cucerit ca si alte locuri uneori ascunse, de o rara frumusete, pe care "La Provence" le tine cu pretiozitate in bratele sale ...
Dar...cum sa descriu in cuvinte toate locurile acelea pline de culoare, mireasma si mister?

Am inchis casa cu inima stransa... si am plecat "sur la cote" , la Mediterana, acolo unde in mod surprinzator muntele imbratisaza marea cu o dragoste totala, facand din peisajul marin o incantare montana!  

Frumusetea si farmecul sunt mereu risipite cu generozitate de Creator dar in vara aceea, cand spicul lavandei isi deschidea floarea, asteptand ceasul sacru al recoltarii, cand soarele la apus inrosa cerul intr-un spectru unic de culori, cand smochinul imi intindea  fructele mistice in fiecare dimineata, in frumoasa si romantica Provence, in casa aceea boiereasca in care nicicand nu mi-as fi imaginat sa ajung si in care, teoretic, nu aveam cum sa intru… totul parea pregatit pentru mine ! 

Am calatorit mult si nu in conditii tocmai precare  - asa a fost sa fie - dar niciodata nu mi-a fost mai bine ca atunci.

Acela cred ca a fost momentul meu de implinire ca sotie si mama, ceasul meu de rasplata, timpul fericirii supreme ! M-am aflat cu copiii mei, cu omul meu, intr-un ceas binecuvantat, undeva unde nu lipsea nimic pentru a ma simti ca in gradina  Domnului ! Era ca si cum intreaga natura se straduia sa imi dea bucuria aceea maxima dinaintea dramei ce avea sa se napusteasca peste mine ! Atunci Dumnezeu mi-a mangaiat crestetul capului !
A fost momentul in care m-am aflat pe platou. Aveam sa cunosc coborarea.

A fost o vacanta de vis si am trait-o la maximum fara sa stiu ca era cea de pe urma pe care aveam sa o petrec cu sotul meu si copiii nostri, impreuna, laolalta si in deplina armonie !

Mi-a fost bine si binele acela ma urmareste si azi. Din el inca imi mai trag puterea.

De atunci au trecut ani, am plans si m-am tanguit, am suferit si m-am resemnat.

Vacanta venetiana din acest an a fost prima pe care am facut-o fara ai mei !

A fost frumos, bine, o reintoarcere in timp si ceva inedit dar am fost un turist in plus si nimic mai mult. 
Daca Dumnezeu vrea… voi mai petrece poate si alte vacante… insa nimic nu va putea sa egaleze profunda fericire pe care am trait-o in ultima vacanta a femeii care am fost !
Mirosul tufei de lavanda pe care o am pe terasa, pata aceea de culoare, imi poarta gandul acolo unde marea e violet si dealurile sunt marea !

De cate ori stropesc florile strang in mana o frunza de lavanda, o duc incet la nas, inchid ochii si … ma simt din nou, pentru cateva secunde, imbratisata de omul meu si imbatata de mirosul fin de lavanda. Uneori lacrimez, alteori zambesc…un semn firesc ca traiesc inca…