Faceți căutări pe acest blog

joi, 25 iulie 2019

TRAIM SPERAND... DAR CE SPERAM ?

Noaptea trecuta nu am putut inchide un ochi. 
Mi-am spus rugaciuni, mi-am pus dopuri in urechi si tot am ravasit patul rasucindu-ma. Asa ca, am sfarsit prin a abandona lupta.
Mi-am facut un ceai si am rasfoit cateva carti gasite pe internet.

Asa am ajuns la textul scris de un autor francez din secolul XIX, Auguste de Villiers de L’Isle-Adam. 
Mica istorioara, de numai cateva pagini, este intitulata Tortura prin speranță” (1888,Paris). 
Aflasem de ea din "Jurnalul Fericirii" lui N Steinhart, unde este amintita in treacat. 

Si poate nu am dat de ea intamplator...
Ma aflu in Romania, in vacanta, unde ma cam simt prizoniera propriilor mele sperante!

Actiunea se petrece in vremea Inchizitiei, in beciurile adanci si inspaimantatoare in care condamnatilor la moarte li se aplicau mai intai cele mai cumplite torturi.
Acolo se afla si rabinul Aser Abarbanel, un evreu din Aragon, care, de aproape un an, indura cele mai inimaginabile suplicii.

Marele Inchizitor vine sa il anunte ca in ziua urmatoare
suferintele lui aveau sa se sfarseasca. 
Cum nu se lepadase de religia lui, motiv pentru care fusese incarcerat, cu toate dureroasele "insistentele" , rabinul afla ca
urma sa fie ars pe rug. 
In fine, inchizitorul incepe sa ii descrie cu lux de amanunte  scena infricosatoare a mortii sale viitoare care, din pricina prea multor condamnati si a putinelor lemne necesare pentru aprinderea rugului, avea sa fie, evident, lunga si dureroasa!

Dupa plecarea inchizitorului, bietul rabin ramane devastat, cu toate simturile rascolite de frica mortii. 

Il cuprinde o agitatie necontrolabila. Astfel, zbatandu-se ca un nebun, se atinge de niste usi care, in mod cu totul surprinzator, se dovedesc a nu fi inchise... 
Omul, destabilizat de constatare, ajunge sa iasa pe ni.ste culoare lugubre pe unde, din cand in cand, treceau temnicerii In mod absolut miraculos, nimeni nu-l observa, de parca frica il facuse invizibil. 

Trecerea prin holurile lungi il secatui si de putina forta de care mai dispunea, ochii i se impaienjenira si toate celelalte simturi parca il parasira. Inima ii batea mai-mai sa ii iasa din piept dar speranta de a fugi de moarte ii dadea putere. 

Ratacind haotic prin coridoarele intunecoase si umede bietul rabin pierde notiunea timpului.
La un moment dat insa simte un curent puternic de aer rece. Ii trecu prin minte ca ar putea sa se afle in fata unei usi care sa-i aduca libertatea. 

Impinse usa veche de fier ruginit si...  ea se deschide in chip neasteptat la prima atingere, scartaind din toate canatele. 
Zgomotul aproape ca i-a oprit inima de frica. 
Ba i se paru ca aude chiar un tarsait de pasi, ceea ce  ii ingheta total sangele in vine dar, temnicerul, care tocmai trecu pe langa el, din fericire nu-l remarca. 

Revenindu-si din emotii, realiza ca este deja afara si, desi era o noapte neagra si rece, bucuria de a fi reusit sa evadeze in chip neasteptat ii spori puterile si incepu sa fuga  spre padurea mai mult intuita decat vazuta in zare, plutind de fericire.

Numai ca, tocmai cand se socoti scapat, Rabinul Aser Abarbanel, cu ochii scosi din orbite si gafaind ca un animal prins in capcana, se trezi in bratele scheletice ale Marelui Inchizitor, Dom Arbuez! 

Dezmeticindu-se,  înțelese insfarsit că toate etapele asa-zisei sale evadari nu fusesera decât o ultima tortură, perfid planificată, numita speranta

Marele Inchizitor, cu ton acuzator și priviri ucigatoare, ii murmură în ureche, cu respirație fierbinte si urat mirositoare:

- Ce-i, copile! Doar nu 
voiai sa ne parasesti tocmai in ajunul apropiatei tale mantuiri!

Nădejdea, speranta, este una dintre cele trei vir­tuți teologice, alături de credin­ță și dragoste. 

Spe­ran­ța poate devia pe nesimtite din virtute in chin, sfarsind a fi o suferinta lunga si grea.

Nu trebuie să fii victima unei masinatiuni odioase, ca aceea descrisa in povestioara lui Auguste de Villiers de L’Isle- Adam, pentru ca nădejdea ta sa-ti devina rana care sa te indurereze pana la a te ucide.
Este destul sa nadajduiesti in chip eronat!

Traim timpuri in care TOTUL se planifica, viata fiind prevazuta in desfasurarea ei in cele mai mici amanunte. 

Cunosc o persoana care s-a  dus la spital si a cerut sa i se declanseze nasterea mai devreme pentru ca tatal copilului, care urma sa plece in deplasare, sa poata fi prezent!
Nu mai vorbesc de concepere de copiii in functie de zodiei, contracte semnate la ore si in zile faste, ori planuri laborioase de imbogatire!

Astea toate insa inseamna sa nu te increzi deloc in Dumnezeu!  
Proiectele noastre ambitioase nu mai lasa azi loc lui Dumnezeu si voii Sale. De aceea speranta de implinire viselor concepute de noi cu ambitie si insistenta, este un fel de a-L exclude pe Dumnezeu din ecuatie. 

Asta nu este nadejdea crestina ci ambitia, vointa, indarjirea noastra, spre implinirea viselor noastre cele lumesti din care Il excludem in mod evident pe Dumnezeu!
Pe El Il folosim pentru micile noastre neputinte, rugandu-L, eventual, sa castigam la Loto! 😄

Speranta, nadejdea crestina, nu inseamna planul tau binedefinit, pus la punct in cele mai mici amanunte ci voia lui Dumnezeu! 

Urmarindu-ne scopurile cu incrancenare, Il dam la schimb pe El pentru bunastarea si opulenta omeneasca, pentru viata in huzur si o falsa si iluzorie stabilitate!

Nădejdea ca virtute teologică nu are un scop in sine.

Speri in mila lui Dumnezeu, convins  fiind de dragostea Lui, increzator  fiind in logica divina care depaseste orice vis ori plan omenesc. 

Speranța care nu tinteste catre Dumnezeu este vanare de vant si mai devreme sau mai tarziu se va transforma in suferinta, aducand deznadejde! 
Acest fel de a spera poate deveni chiar ucigator de suflet pentru cei care confunda visele proprii bazate pe ambitii cu virtutea nadejdii crestine! 

Singurul lucru pe care avem voie sa I-l cerem lui Dumnezeu este ca El sa aiba mila de noi si sa ne trimita Duhul Sfant care sa ne mangaie si sa ne intelepteasca, sa ne dea gandul cel bun si sa ne ajute sa facem alegerile cele bune!

Sa traim sperand sa devenim mai buni nu mai bogati, mai milostivi nu mai frumosi, mai intelepti nu mai... tineri!



7 comentarii:

  1. Este deosebit de frumos textul tau....ma bucur ca l-am citit.

    RăspundețiȘtergere
  2. Traim cu nadejde si sperand ca vom fi iertati, mantuiti. Speranta e sora mai mica a credintei. Merg mana in mana.
    Superb text.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc foarte mult.

      Auzim - tot mai des in ultima vreme - expresia "Speranta moare ultima", un cliseu penibil prin care vorbitorul doreste sa mimeze intelepciunea, dezvaluind doar o patetica lipsa de inspiratie.

      Sablonul acesta lingvistic in loc de optimism iti ofera o trista imagine a unui soi de lene meditativa care te departeaza brusc de nadejdea aceea curata, una din cele trei virtuti ale credintei!

      Mi-a placut enorm povestioara aceasta de numa 8 pagini, care arata supliciul unei sperante haotice

      Ștergere
    2. ERATA
      Scuze: "cele trei virtuti ale teologiei" si nu ale "credintei"!
      Credinta este si ea o virtute, alaturi de speranta si dragoste!

      Ștergere
    3. Aici te contrazic, Cita. "Speranţa moare ultima" nu e un clişeu penibil. E un adevăr (poate banalizat prin prea frecventa sa repetare). Şi povestirea pe care ai redat-o e o dovadă. Rabinul speră, în ciuda logicii, că poate evada, tocmai pentru că, în pofida osândei iminente, speranţa lui e încă vie. Iar inchizitorul ştie asta, şi tocmai de aceea tortura prin speranţă e de o nemărginită cruzime.
      Nădejdea pe care şi-o pune adevăratul credincios în Dumnezeu e speranţa în mântuire, speranţa care moare ultima, adică doar odată cu omul care o nutreşte - sau speranţa care nu moare niciodată, dacă sufletul e cu adevărat nemuritor.
      Iar un om căruia i-a pierit şi ultima speranţă (fie ea cea mai disperată şi cea mai ilogică posibilă) e un om mort. E omul hotărât să se sinucidă. Nu trăim sperând, trăim NUMAI sperând. Fără speranţă, viaţa îşi pierde sensul.

      Ștergere
  3. Vero, de acord, multumesc! Ai dreptate. Nu m am exprimat corect. Ma dispera insa nu ideea ci aceia care folosesc sintagma des si adesea aiurea.

    RăspundețiȘtergere