Faceți căutări pe acest blog

marți, 11 iunie 2019

CU GANDUL LA PREDEAL, SNAGOV, SINAIA SI MAMAIA... O FUGA LA DEAUVILLE

Hotarat lucru, Franta este unul din locurile binecuvantate de Dumnezeu: bogata, cu o natura extrem de variata, o tara frumoasa!

Provinciile ei atat de diferite, specifice, sunt fiecare in parte remarcabile, afisand frumuseti naturale ce se imbina in mod neasteptat cu traditiile, specificul local creeate de om.

Normandia are o frumusete austera.

Poate la acesta imagine contribuie clima oceanica, cu diferente mici intre vara si iarna, unde ploua mult, bate vantul si vara rar termometrele urca peste 17 grade Celsius, dar si simbioza de culturi - engleza si franceza - care au framantat locul acesta de-a lungul timpurilor.

Coasta normanda invita la mare, la flux si reflux, aer bun si multa rigoare.

Aici, printre atatea razboaie castigate si pierdute deopotriva, se gaseste locul care nu a fost niciodata cucerit de englezi, singurul ramas francez in toata istoria: Mont ST Michel, o minunatie in care omul si natura si-au dat mana sub protectia Arhanghelului cel ce este si patronul Normandiei!

Provincia aceasta este un spatiu cultural unde coexista doua culturi, doua limbi si doua puteri, franceza si britanica, si in ziua de azi!

Dincolo de razboaie, stapani si stapanitori, istorie si neplaceri meteorologice... Normandia reuseste sa fie zona de vacanta.

Pe litoralul Marii Manecii o serie de localitati, celebre, fac de mult placerea sfarsitului de saptamana, a escapadelor pentru distractii sau a grijii pentru sanatate atat ale francezilor cat si ale englezilor!

Aici mareea aduce un plus prin spectacolul naturii in care pamantul si marea se imbratisaza intr-o ritmicitate previzibila.

Cand marea se retrage, tarmul ramane acoperit de scoici si creveti, primindu-si parca rasplata pentru momentele de dominatie ale apei, ce tinde sa devina tot mai indrazneata si invadatoare.

Clima, asa rece si vantoasa, nu pare sa demobilizeze si nimic nu i-a impiedicat pe oameni sa faca din orasele litoralului puncte de interes si locuri cautate.

Cum "ce este frumos si lui Dumnezeu ii place"... gust si eu la maximum escapadele in aceasta parte a Frantei? destul de accesibila si generoasa ca oferta turistica.

Mi se intampla sa merg in calatorii scurte, cand vremea nu e tocmai rea... "macar" pana la... Deauville.

Prietena mea este o impatimita a plimbarilor la Deauville si ma corupe ori de cate ori avem timp liber si zarim un pic de soare...



Personal imi place sa petrec cateva ore respirand aer marin pentru ca este relativ aproape de Paris (cam la 2 ore) si regasesc in el toate ale marii si o unda din amintirea muntelui! Parca as fi la Sinaia si de acolo... as putea vedea... Mamaia! Ba chiar am gasit o vila cu ochii Sibiului!

Acum, pastrand proportiile, ne bucuram si noi de o plimbare la mare... cand se poate !

Astfel, ori de cate ori timpul nostru ne permite... ne urcam in masina si... in 2 ore suntem in locul unde parizienii par sa-si fi construit un refugiu monden - desi apropierea cuvintelor nu e potrivita dar reala - si asta inca din vremurile cand doamnele maturau delicat strazile cu poala rochiilor cu crinolina.
Din totdeauna Deauville.ul a fost un oras cosmopolit, mai exact al oamenilor cu... dare de mana!

Potrivit unor clasificari facute de ghiduri turistice de-a lungul timpului, aceast orasel balnear a fost socotit locul preferat al aristrocratiei in vremea Imperiului iar localitatile din jur, toate erau destinatii precis clasificate pentru industriasi, literati si actori, pictori ori burghezia timpurilor (Trouville, Hulgate, Catbourg, Honfleur), Villier-sur-Mer fiind statiunea preferata altadata de familisti.

Sa mergi la Deauville astazi este pentru unii de bon ton, pentru altii o chestie demodata, pentru noi - prietena mea si cu mine - este doar o placere de duminica, o iesire la mare pentru niste doamne care nu isi mai pot permite plaja si caldura excesiva!

Pe aici se spune ca daca vrei sa fii vazut... daca tii sa ai o viata sociala in lumea persoanelor cunoscute, Deauville este locul potrivit pentru petrecerea sfarsitului de saptamana sau a vacantelor - fiind pentru parizieni ceea ce era odata... Snagovul pentru bucuresteni!

Promenada celebra - cunoscuta sub numele de "les Planches", nume ce duce cu gandul la scena teatrala, este pavata din vremuri de demult cu scanduri din lemn de azobe (un arbore tropical care nu putrezeste) anume pentru ca doamnele sa nu isi murdareasca de nisip rochiile lungi si elegante.

Faleza asta a fost "calcata" in atatia ani de faima ... de multe celebritati, plimbarea fiind un fel de parada!

Elisabeta a II.a, regina Marii Britanii, Grace Kely sunt doar doua exemple din zecile de mii!



De-a lungul acestei faleze sunt insirate cabinele de dus, confortabile si cu anticamera, fiecare purtand numele unor artisti cunoscuti care au trecut prin aceste locuri - si nu sunt putini caci aici are loc anual un important festival al filmului american, un factor efervescent al vietii spectaculoase a orasului, un moment cand toate vedetele isi dau intalnire la Deauville!



Admosfera generala de aici este azi una burgheza cu iz de spectacol, aristocratia care isi arogase dreptul de fracventare a Deauville.ului fiind mai discreta in vremurile noastre!
Pentru cei cu idei socialiste locul este unul grotesc, pentru cei cu vederi comuniste este "fieful burgheziei imbuibate", pentru altii un mod de viata... fiecare are parerea lui despre aceasta statiune in functie de mentalitati, apucaturi si interese.

Pana una-alta... lumea despre care se "vorbeste" este la Deauville, "sur les Planches"!
Cand soarele apune, faleza din lemn devine un fel de scena, asa cum o recomanda si numele!
Doamne bronzate purtand toalete iesite parca din spectacolele de moda isi fac apartia la bratul domnilor cu aer protector. Oamenii se cauta din priviri, cunoscutii se saluta...

Unii abordeaza tinute extravagante, altii toalete lejere, sport elegant sau indemodabilul St Jeames model marine.

Aerul marii, mirosul nisipului invadat de apa se amesteca cu suave esente de... Eau des Merveilles si de Chanel Nr. 5! Cam... "viegeux", cum s-ar zice!😊

Orice indrazneala este permisa si nimeni nu se simte aici nici urmarit de fotografi, nici asaltat de ziaristii de scandal. Esta o admosfera incantatoare pentru britanici si vedete de tot felul pe care nu le deranjaza nimeni!

Lumea traieste la Deauville libertatea relativa caci acolo unde nu poti trece neobservat... a fi liber este un pic... inexact!

Toti sunt bronzati, surazatori, de parca nimic pe lumea asta nu le-ar putea strica buna dispozitie.

Doamnele, in marea lor majoritate, nu sunt foarte tinere dar arata superb iar domnii, nici ei tineri, afisaza un aer de barbati... "bine conservati" si desigur... foarte bogati.

Tinerii sunt in mod evident copiii celor care detin aici proprietati destinate vacantelor luxoase.

70% din locuintele orasului sunt proprietatea secundara a parizienilor, fapt ce i-a adus Deauville.ului renumele de "arondismentul 21"! (Parisul avand 20 de arondismente :)!)

Cred ca doar Promenada de la Nice mai are ceva din acest tip de "plimbare de seara" cu parfum de club privat!

Aici se gasesc cele mai vechi magazine de lux, deschise inca de pe vremea cand Coco Chanel patrundea pe piata modei!

Cazinoul, hipodromul precum si cele trei restaurante foarte cunoscute, asezate de-a lungul promenadei, unde se servesc scoici si creveti gri precum si alte preparate specific marinaresti... sunt punctele maxime de atractie, locuri de intalnire si desigur cele mai aglomerate!



Cum nu ne stie nimeni... si nu avem nici un alt scop monden in afara plimbarii, prietena mea si cu mine, cand ajungem la Deauville, ne simtim libere sa ne bucuram de aer, de soare, de mare si de tot ce poate sa ofere in materie de priveliste acest oras.

Facem o plimbare "sur les Planches", respiram aer ionizat, cascam si noi gura la protipendada ce se expune in toata splendoarea... si plecam apoi la Trouville.

Aici mancam scoici pregatite marinareste - cu ceapa, tulpina de telina si vin alb - un deliciu! - pe terasa unui restaurant anume de unde peisajul strazii este cel mai placut noua si nota de plata nu este asa de piperata!
Mie imi place ca regasesc pe aici ceva din Predeal-ul nostru invaluit in aerul marii!
Fiecare cu reperele lui!



Plecam spre Paris, de obicei inainte sa iasa "lumea foarte buna" la plimbare, si punem pe lista lucrurilor placute ... inca o zi petrecuta la soare, la mare, la Deauville!

Escapada de saptamana asta a fost una reusita caci vremea a fost acceptabila, normala pentru luna asta in Normandia!

"Sur les Planches" nu am prea vazut multe vipuri ... Pentru prima data insa prezenta catorva burtosi smezi la culoare si galagiosi mi-a atras privirea. Asta e cu...globalizarea!

Oricum lumea era bronzata, vesela, vremea buna ... pe scurt: o placere!

Facand plimbarea traditionala am ramas totusi cu un dubiu: oare aici sa se fi nascut gluma aceea cu.... "din spate liceu, din fata muzeu ", ca prea m-am inselat de multe ori admirand siluete perfecte din spate si ramanand stupefiata de varsta... banuitei "liceene" ... vazuta din fata!😉



din spate liceu, din fata...muzeu... Nu am putut totusi fotografia fata!

Poate frantuzoaicele nu sunt frumoase in acceptiunea noastra - am auzit pe multi spunand asta - dar au tinuta si o prospetime a trupului absolut remarcabile si asta fara sa zaca prin sali de sport!

Sharon Stone, intr-un interviu , intrebata ce ii place in Franta a spus:

- "Ador vinul vostru bun si felul in care frantuzoaicele stiu sa imbatraneaca! Aici vinul si doamnele isi sporesc calitatile... cu timpul!"

Nu vreau sa analizez psihologic parerea ei ca femeie care cred ca incepe sa aiba probleme in a se recunoaste in oglinda... dar cred ca are dreptate. Femeile imbatranesc frumos aici!

Si, daca se intalnesc si exemplare iesite din aceasta descriere... vor fi, desigur, acele exceptii care intaresc regula!
Ca o mica barfa, in mediul artistic si nu numai, cazurile de femei varstnice si soti tineri sunt mult mai numeroase decat barbati varstnici si sotii tinere... Chestie de gust, de stil, de natie!
Cu tot aerul lui burghez, previzibil, de loc unde nu poti trece neobservat, oras de "fite", cum s-ar zice pe la noi, Deauville e totusi agreabil pentru o escapada marina duminicala.

sâmbătă, 18 mai 2019

INGERUL PAZITOR

SEVRES, 1 Iunie, 2013

Legenda "semnului Ingerului pazitor" am aflat-o si eu in urma cu multi ani si a fost atunci un fel de lectie de... angelologie!

Gratie acestei povesti cu talc am descoperit lumea fascinanta a ingerilor, inainte sa citesc ceva serios despre acest subiect!
Am vazut chiar un film intitulat "Amprenta Ingerului" si exista si o carte, cu acelas titlu, scrisa de Nancy Huston - o poveste diferita insa de scenariul filmului.

Inteleg ca acesta frumoasa legenda circula in lume, purtand cu ea visul omului de a afla taina creatiei.

Se spune ca atunci cand un prunc se pregateste sa vina pe lume, cand vine sorocul, o clipa inainte de a iesi din cuibul cald si ud in care s-a zamislit, intreg Miracolul Creatiei i se reveleaza.

Dumnezeu ii pune inainte copilului toata frumusetea lumii si ii arata Taina Sa!

Il plimba in Cerurile cele Inalte, in locasurile Tronurilor, al Domniilor, al Heruvimilor celor cu ochi multi si al Serafimilor, celor cu câte sase aripi .

Asa se face ca el vede chiar taramul Puterilor si al Stapaniilor, intra in eternitatea timpului Incepatoriilor, cunoaste pleiada de mii si mii de Ingeri si pe Arhanghelii Domnului.

I se dezvaluie asadar toate tainele Universului si mintea lui, inca neajunsa in lumea asta, reuseste sa cuprinda déjà, in durata unei secunde, tot timpul ce-a fost si cel ce va sa fie!

Caci dumnezeirea este in el!

 
Unit asa, pentru cateva clipe, cu intreaga putere a Universului, primeste in dar toata intelepciunea filozofilor, toata memoria ancetrala a intregii inteligente umane!

Poate privi intreaga experienta omeneasca, cu toate greselile si izbanzile ei, poate vedea viitorul , stieTOT!

In cateva franturi de clipa omeneasca bucatica de om ajunge sa cunoasca intreaga fumusete si sublima armonie a lumii, asa cum a creeat-o Dumnezeu!


Incantat de toate cele vazute si simtite, de toata puterea ce crestea in el prin intelepciunea capatata, inima sa incepe sa bata mai repede.

Simte ca e timpul, doreste sa iasa, nu se mai poate opri din drum si in el creste nerabdarea de... a-i povesti mamei sale si tuturor oamenilor Taina lui Dumnezeu!
Si, intr-o zvacnire, se repede afara.
Numai ca exact in acea clipa Ingerul Pazitor ii pune degetul pe buze si-i spuse :


- Șiiit!

Si, acolo unde zaboveste degetul ingerului, ramane o mica adancitura!

Cat ai clipi copilului i se sterg din memorie toate cunostintele, devenind perfect inocent. Plamanii i se umplu cu aer!
Desprins brusc de Fumusetea si Slava lui Dumnezeu, traind un sentiment de ruptura inexplicabil si dureros, copilul incepe sa planga.
Prima sa respiratie in lume este asadar plansul acela, un strigat de durere pentru ceva pierdut si poate si un tipat de indarjire spre lupta cu lumea in care iese derutat, simtind ca ii lipseste ceva, fara sa-si mai poata aminti ce anume!
Noi toti purtam semnul ingerului!
El este mica adancitura de deasupra buzei, un pliu vertical care uneste baza nasului cu buzele.

Acela este locul unde legenda spune ca ingerul si-a pus degetul pentru a ne opri sa dezvaluim Taina lui Dumnezeu, incredintata noua doar pentru o clipa, clipa aceea care precede intrarea noastra in zbuciumul lumii!
Ingerul ne lasa acolo o gropita mai mare sau mai mica in functie de elanul nostru spre marturisire!

In mod inconstient intreaga noastra viata suntem in cautarea acestei comori ascunse in launtrul nostru.
Sufletul nostru tanjeste dupa frumusetea cea nespus a lui Dumnezeu si cautam in adancurile cele mai ascunse ale mintii noastre, chiar fara sa stim, taina pe care am aflat-o pret de o clipa si pe care am fost nevoiti sa o uitam.
Caci in noi se gasesc toate raspunsurile, in cotloanele mintii noastre sta intiparita intreaga stiinta a Creatiei Divine, toata inteligenta ei, si doar o stare de amnezie tranzitorie ne impiedica sa ne-o reamintim.

In fiecare din noi e dumnezeirea dar nimeni nu poate afla Taina lui Dumnezeu pusa in om decat descoperindu-o singuri!

Unii dintre noi reusesc sa-si afle calitati, puteri, daruri absolut miraculoase, cunostinte si aptitudini nebanuite.
Exista desigur si oameni care neaga totul refuzand sa vada vreo urma de dumnezeire in existenta lor.

Gratie celor care au reusit sa isi activeze cate ceva din perfectiunea ce sta in creierul omenesc, omenirea a facut pasi inainte. Oameni parca iluminati au vazut lucruri nevazute, au inteles neintelesele!
 

Imi vine acum in cap Blaise Pascal, al carui misticism ma fascineaza, care la numai 12 ani, a descoperit că „suma
unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“.

Acesta a murit la numai 39 de ani.

Fiind un geniu recunoscut si o persoana bolnava inca de la nastere, o fiinta care a suferit fara sa i se cunoasca vreo boala, i s-a facut o amanuntita si atenta autopsie. Se spune ca in creierul sau i s-au gasit doua cheaguri de sange inchegat asemanatoare cu amprenta degetului lasata in ceara cu care se inchideau scrisorile...

Dar toate aceste ... iluminari ne sunt ingaduite pana la un punct!

Imi place sa cred ca e posibil ca omul sa regaseasca in el extazul acelei clipe de adevar sublim si perfectiune pe care, potrivit legendei, ingerul l-a curmat, sa traiasca bucuria revelatiei dar pentru asta e nevoie de o schimbare esentiala in adanc, caci Taina Lui Dumnezeu nu se dezvaluie decat celor alesi!

miercuri, 1 mai 2019

sâmbătă, 6 aprilie 2019

MAGIA unei PRIMAVERI

Viata in orasele mari se duce cu detasare vizibila fata de cei din jur. Cand esti nefericit observi ca nimanui nu-i pasa, ca totul se misca in virtutea unei inertii bizare.
Trecem cel putin nepasatori unii pe langa altii, umblam ca niste naluci, fara interes, prea concentrati sa ne traim viata proprie, acaparati de griji si de frici, adesea induse artificial.

Desigur, exista oameni fericiti si in marile aglomerari urbane dar este atata risipa de energie incat bucuria se consuma repede si, pentru lucrurile adevarate, ramane uneori prea putin...

Astea fiind zise, strada asta, aglomerata si aparent nepasatoare, 
iti poate da lectii, iti poate face dezvaluiri, te poate nauci, te poate trezi si chiar surprinde.
Daca ai "noroc", poti trai si in viteza metropolei, pe langa toate neajunsurile,  experiente deosebite, poti avea ocazia sa dezlegi mesaje nestiute, sa descoperi dureri ori fericiri majore, sa intelegi ce iti era de neinteles.

O privire trecatoare, pe care sa nu mai reusesti sa o uiti, te poate smeri, fiind sursa unei revelatii menite sa te conduca spre un adevar cautat.

Personal, ma simt uneori ispitita sa simt, sa descifrez, starile, gandurile intiparite in ochii si pe fetele trecatorilor...
Mi se intampla chiar sa fac ceva ce numai in orasele mari poti face:  trec prin multime atenta, ciulind urechile, incercand sa surprind franturi de dialoguri... Atunci mintea mea parca are acces si la altceva decat la cele ce ma privesc, ies din ale mele iar sufletul simte si uneori tresalta chiar pentru niste necunoscuti... Este foarte interesant!
Atunci cand ma opresc la semafor ii insotesc cu privirea pe pietonii ce-mi trec prin fata si uneori am senzatia ca le stiu povestile, obiceiurile, ca stiu de unde vin, ce au facut cu o noapte inainte ... Si atunci fie ma bucur pentru ei, fie ma infior!
Nu stiu cat este telepatie ori imaginatie schizoida in asta dar exercitiul acestei dedublari senzoriale ma face sa ma simt parte a cetatii.

In "bagajul" meu, pe langa atatea si atatea lectii primite, se gasesc si astfel de intalniri de o clipa, priviri scurte pe care nu le-am uitat, care m-au fulgerat pur si simplu, care m-au dojenit mult mai mult decat mi-au zambit ori m-au admirat!


Bucuresti, anii '80.

Era o zi senina de martie.
Cerul, perfect senin, lasa libertate deplina soarelui sa scoata primavara din captivitate. Vantul bland purta in el aroma verdelui ce abia astepta sa tasneasca prin toti porii naturii, dupa o iarna urata, grea, cu frig aspru, multa zapada si... mult prea multe lipsuri.

Desi era inca posibil sa mai ninga,  se simtea ca iarna si-a pierdut puterea si, molipsita de efervescenta naturii, isi lasa si ea fluturii din stomac sa o bantuie!
Indragostita, mereu indragostita de omul ei, abia astepta sa ajunga acasa, sa imparta cu el bucuria acelui debut de martie.
Era asa de vesela si de nerabdatoare, atat de ametita de miresmele primaverii si de sentimente proprii, incat aproape ca sughita, chicotind fericita.

La volanul micutei sale masini, incantata de senin si de "fluturii" ei, isi dadu frau liber fericirii, fredonand impreuna cu Stevie Wonder slagarul acelor zile.
- I Just Called To Say I Love You ...

Culoarea rosie a semaforului o oprit in intersectia mare, unde razele necrutatoare ale soarelui lasau la vedere toate mizeriile sfarsitului acelei ierni triste, gonita in viteza de o primavara timpurie.

In fata ei se derula o secventa de viata in contrast izbitor cu starea ei sufleteasca.
Oameni, cu fete triste si haine ponosite, traversau in graba si in dezordine, privind in jos, adesea imbrancindu-se, purtand in maini pungi de plastic, jigarite de prea multe utilizari.
Ca sa poata trece pe celalalt trotuar, nu aveau alta varianta decat sa intre cu incaltarile in sosul negru si gros de zapada topita si noroi, si nimeni nu parea sa fie jenat de asta.

Se uita inmarmurita la multimea care defila in fata ei, de parca cazuse din cer si nu mai vazuse niciodata o asemenea scena; zambetul de pe fata i se stergea treptat, in ritmul trecerii pietonilor.

Pentru o fractiune de secunda privirea i s-a incrucisat cu cea a unei femei.
Adusa de spate, cu incaltamintea uda si murdara, parea sa aiba mainile nefiresc de lungi sub greutatea plaselor oribile pe care le purta. De sub caciula, mult prea mare si prea groasa, o privi cu ranchiuna nedisimulata. 
O clipa, doar atat!

O auzi parca strigandu-i: "Hei, tu, asta, care esti in masina, ce te uiti la mine? Se vede cat de colo ca habar n-ai ce indur eu!" ...
Fulgerele din ochii femeii o facura sa se simta vinovata. Fericirea ei primavaratica nu putu face fata acelui asalt de ura amestecata cu durere si deznadejde care navali peste ea!

Desigur ca stia! Stia si ea cum e ca, dupa ore de stat la cozi, uda la picioare, sa vii acasa unde foarte posibil nu gaseai nici lumina, nici gaze, iar la robinet ... nici strop de apa calda!

Evident ca privind asa lucrurile era greu sa mai zambesti si sa fredonezi cantece americane de top!
Stia si traia si ea toate aceste neajunsuri ca toate romancele acelui timp. Putea intelege deci zbuciumul acelei femei, care nu era nici cersetoare, nici alcoolica, ci o femeie ca toate femeile! Traia doar si ea in acelas oras, in aceeasi tara si in aceeasi epoca!
Cu toate astea... s-a rusinat, evitandu-i brusc privirea. Culoarea semaforului s-a schimbat, femeia si-a vazut de ale ei, iar ea, cu ochii impaienjeniti de lacrimi, a demarat usor, atenta sa nu improaste cumva cu noroi vreun trecator.
Toata magia acelei zile de primavara insa se risipi si, asemenea noroiului de la rigole, i se inegri si ei sufletul.

Ajunse acasa posomorata.
Sotul ei o astepta in capul scarilor, fericit ca o vede, si o
cuprinse in brate, invaluind-o cu energia iubirii lui.

Povestindu-i motivul tristetii, ghemuita in bratele lui, incepu sa inteleaga.
In realitate femeia aceea avea dreptate sa o deteste caci ea... chiar nu aveam habar!
Nu faptul ca avea o masina - si, in acea zi, in rezervor un pic de benzina - facea diferenta intre ele (desi nici asta nu era de neglijat!).
Ceea ce le deosebea cu adevarat era ... dragostea!
Realiza ca pe fata femeii vazuse mai curand lipsa iubirii
decat nefericirea vietii cotidiene!


Dragostea te salveaza, iti da energie, indulceste orice suparare, iti este sprijin, te ajuta sa treci peste orice!
Si ea, gratie iubirii, traia timpurile acelea cu zambetul pe buze, fara furie, fara indarjire, fericita sa gaseasca solutii, straduindu-se sa nu rateze ... viata!

Intalnirea aceea vizuala de o clipa, dincolo de rusinea simtita, avu darul de a o face sa inteleaga cat era de bogata!
Era binecuvantata si abia atunci aflase!
Fara privirea aceea care o pusese la colt, ar fi considerat ca fericirea pe care o traia era ceva absolut normal, ca i se cuvenea.

Simti atunci ca ii datora acelei femei recunostinta si chiar o rugaciune caci, biciuind-o cu ochii, in micul ei univers adusese un strop de smerenie.

Cand te gandesti ca toata aceasta descoperire s-a datorat unei singure priviri... rautacioase, parca iti vine sa fii mai ingaduitor!

Magica primavara, nu-i asa?

miercuri, 27 martie 2019

"MUZICA ESTE UN RASPUNS LA O INTREBARE NEPUSA"

IAR DRAGOSTEA ESTE EA INSASI MUZICA VIETII


Am avut o colega de care m-am atasat intr-o zi in care ne-am aflat amandoua martore ale unui grav accident, in urma caruia soferul,  internat in spitalul unde lucram atunci amandoua, scapase, din fericire, doar cu un picior rupt si o dezlipire de retina.
Intamplarea aceea insa ne-a apropiat.

Fiica ei era studenta la conservator  si muncea din greu sa strabata drumul,  deloc usor, al unei soprane de coloratura.
Erau vremuri grele, in care arta in general era greu de practicat. De exemplu, ca sa intri la Conservator, te luptai cu vreo 200 de candidate pentru un loc la clasa de canto/soprana,  un loc pentru mezzo cu alte 200 de concurente si asa mai departe...
Pe atunci era aproape de necrezut ca o fetisoara, dintr-un cartier marginas al Bucurestiului, crescuta intr-o familie fara nici o aplecare spre muzica, fara pile, relatii si bani, sa spere, in ciuda faptului ca avea talent, sa ajunga altceva decat, eventual, o voce anonima intr-un cor.

Pentru sustinerea examenului de diploma, Adina, caci asa o chema, urma sa cante intr-un spectacol cu public. 
Pentru simpatia pe care mi-o purta mama ei, m-am numarat si eu printre invitati.

Era sfarsit de iarna si o vreme deprimanta, cu munti, inca netopiti, de zapada innegrita pe trotuate, si un noroi dens la rigole. Se circula greu, era inca ger - si afara si in casele noastre, ca sa nu mai vorbim de salile de spectacol!
Chinuindu-ma sa conduc prin balti si printre troiene, am ajuns la Conservator destul de enervata si lipsita de chef.
In sala de spectacol, unde se tinea examenul absolventilor clasei D.nei Georgeta Stoleriu, era un frig sinistru, ceea ce nu avu darul sa imi schimbe starea!
Mi-am gasit un loc dar nu am indraznit sa imi scot paltonul.
Gandul mi-a zburat la bietele absolvente, care erau nevoite sa faca vocalize in acea admosfera glaciala, riscand sa-si puna in pericol nu numai diploma dar si coardele vocale, viitorul insusi!
M-am cuibarit in scaunul uzat, cautand sa imi alung gandurile, "reci" si ele.
Cand am reusit sa imi revin, dupa aventurile drumului, si sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu imi voi putea scoate paltonul, colega mea si mama artistei in devenire, veni sa imi ceara ajutorul. 

Am insotit-o imediat  in culise unde era si mai frig decat in sala! Acolo, un curent venit de nu stiu unde, te facea sa te simti ca afara, daca nu chiar si mai si!

Absolventele,  imbracate in rochile  grele si ponosite si nepotrivite siluetei lor, cu decolteuri prea adanci, tremurand si de frig si de emotie, faceau vocalize si beau ceai cald, invartindu-se in jurul unei mici aeroterme. Rudele roiau in jurul lor, incercand sa le mai ajusteze toaletele, sa le machieze  sau sa le aranjeze parul!

Adina isi incalzea si ea vocea. 
Cand ma vazu, pe chipul care i se lumina, inflorira doua gropite fermecatoare.
Nu semana cu mama ei, o femeie frumoasa dealtfel dar cu aliura de stapana de mosie. Adina purta o alta frumusete, mai picanta, mai cuceritoare.

Imi arata ingrijorata costumul pe care urma sa-l poarte.
Mult prea lunga pentru ea,  rochia de bal, vazuta de aproape, arata jalnic. Biata copila era disperata.
Am luat si eu o foarfeca si , spre disperarea fetei, i-am taiat poalele pentru a-i potrivi lungimea. Oricum nu era timp pentru alta operatie. Cu niste ace de par, m-am straduit sa-i fixez dantela, pe jumatate descusuta,  din jurul decolteului. Am calcat un pic jupa, i-am mai facut cateva retusuri la machiaj si, cand am privit-o, era pur si simplu superba!
Precaritatea rochiei avea sa treaca neobservata gratie frumusetii ei. 
Si apoi mai conteaza si cum porti  un vesmant, iar ea chiar avea clasa!
Dupa ce am terminat cu micile improvizatii, sperand si in ridicarea moralului, privirea ei m-a invaluit cu o recunostinta muta dar pretioasa! I-am strans mainile inghetate, deopotriva de frig si de frica, am imbratisat-o si, urandu-i succes, am plecat in sala.

Eram déjà incalzita de graba cu care a trebuit sa ma descurc pentru a-i fi de folos viitoarei artiste, si, cum rezultatul il consideram satisfacator... m-am reasezat, relaxata de data asta, la locul meu, de unde am urmarit evolutia absolventelor.

A venit si randul Adinei. Cu o distinctie demna de o mare artista, inainta parca plutind, abia atingand podeaua scenei. Era evident ca intrase in rol inca inainte sa inceapa primele acorduri de pian.
Adina urma sa interpreteze aria Violetei din Traviata.
Desi o cunosteam, nu o auzisem niciodata cantand. Bucuria si emotia ma coplesira imediat! Vocea ei, neasteptat de sigura, ma surprindea cu fiecare masura. 

In timp ce interpreta aria binecunoscuta, gesturile ei erau acelea ale unei mari artiste, reusind sa isi moduleze glasul fara efort, sporind, cu miscarea trupului ei proaspat, ceea ce muzica si cuvintele voiau sa transmita. Emotia ii disparuse. Paharul ieftin din recuzita, pe care il tinea in mana cu o gratie desavarsita, parea si el adevarat si pretios! Nici un gest in plus, nici unul in minus! Eram cucerita!

Am intors capul, cautand-o in sala pe colega mea, dornica sa impart cu ea mandria pe care, cu siguranta, o simtea.
In spatele acelei arii, minunat interpretate pe scena, stiam ca era, pe langa talentul si munca Adinei,  sacrificiul enorm al mamei ei, o femeie  curajoasa si demna, care isi crescuse fata  renuntand la propria ei persoana, pentru a o insoti cu abnegatie pe drumul... unui vis!

Si atunci, nu stiu cum, in intunericul salii, doua flacari izvorate din ochii unui tanar, mi-au atras atentia.
Privirea lui era o serenada. Nu stiam cine este dar nu era nici un dubiu ca era nebun de iubire pentru interpreta care tocmai evoluase pe scena.

Adina isi incheie aria si se retrase in culise. Triumfase si asta stia si ea. Intreaga ei fiinta radia! Pentru o clipa privirile celor doi se intalnira si mie mi se paru ca toata sala se lumina!

Dupa ce absolventele si-au sustinut examenul, au iesit toate la rampa, impreuna cu profesoara lor, sa culeaga aplauzele noastre, meritate cu prisosinta!

Atunci, tanarul indragostit, se apropie de scena, purtand in brate un imens buchet de trandafiri rosii, ei insisi iesiti  parca dintr-o poveste de fictiune, daca e sa socotim epoca in care se intampla acest lucru! 
Magnetizat de privirile arzatoare ale Adinei,   ii intinse florile pe care ea le primi imbujorata si fericita. 
Pentru cateva clipe, schimbul acela de gesturi, un pic stangace, ezitante, dar si  indraznete, focul din privirile lor ... mi se paru un dialog muzical inedit, sublim, cantecul tineretii insasi, o muzica care era chiar un raspuns la o intrebare nepusa

Pentru ei sala se golise si primavara, care tocmai batea la usa, ii invaluia, imbratisand cu puterea ei sufletele lor ametite de dragoste.

Martora a acelei declaratii de iubire, fermecata si eu, am murmurat:
-  Doamne, cat sunt  de frumosi!

In drum spre casa, mi-am adus aminte de vorbele lui Tolstoï: "Nu frumuseţea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumuseţea."

Au trecut de atunci peste 30 de ani dar falfaiala de aripi a fluturilor care zburau atunci in jurul lor pot sa mi-o amintesc si azi.

Personal, inca nu am vazut in nici un film ceva asa de frumos, atat de emotionant, atat de  romantic, atat de ... adevarat!

Ce s-a intamplat cu iubirea lor... nu stiu.

A venit Revolutia si vietile noastre, ale tuturor, s-au bulversat.
Adina a avut sansa unor noi oportunitati pentru cariera sa - nesperate la vremea aceea. 
A devenit o artista adevarata, asa cum visase. 
Nu mai poarta, cu siguranta, costume uzate si canta pe scene renumite.

Ce s-a intamplat cu viata ei sentimentala... nici asta nu stiu. 

Adesea artistii sacrifica iubirea pentru cariera lor... Arta implica jertfa!
Sper insa sa-si fi gasit bucatica ei de fericire, care sa-i incalzeasca sufletul atunci cand cade cortina, cand, ostenita dupa spectacolul in care s-a investit, ramane epuizata si singura.

Oricare ar fi calea sentimentelor noastre, cand ni se intampla sa intalnim o astfel de iubire, in care cuvintele devin de prisos si chipurile ni se lumineaza, infrumusetandu-ne pe dinauntru si pe dinafara, ea ramane in noi la loc de taina, sa ne tina companie in momente de singuratate ori nostalgie...

Cand cade cortina vietii inevitabil vine ora bilantului.
Ce ai castigat, ce ai pierdut?

Alegerile ne apartin, dar fericiti sunt aceia care sunt in stare
sa afle, sa traiasca si sa pastreze o astfel de iubire! 



luni, 18 martie 2019

ANTICARUL DIN CENTRU

Cand m-am nascut eu, multe din bibliotecile personale fusesera deja arse, de frica raziilor, impartasind aceeasi soarta cu fotografiile de pe la nunti si botezuri, care, puteau sa coste ani de puscarie! 

Bunicul statuse cateva zile la Militie, din pricina unei poze de grup, facuta la o cumetrie, prin Baragan, in care aparea si un barbat ce purta camasa neagra, legionara. Desi nici macar nu-l cunostea pe insul mandru de tinuta lui,  a trebuit totusi sa treaca prin interogatorii si sa dea declaratii, cateva zile la rand, timp in care familia noastra a inebunit de spaima! 
Dupa acest eveniment, sora bunicii ii sfatui  pe ai mei sa arda si cartile, nu numai fotografiile - caci orice putea fi susceptibil, considerat "conspirativ" ori "dusmanos", chiar daca continutul cartilor nu avea nimic comun cu politica. 

Astfel si la noi s-au ars toate "corpurile delicte" in soba din bucatarie. 
Bunica imi povestea cum  s-au sufocat cu toti de caldura si de fumul care a impregnat casa cu un miros ce s-a pastrat luni in sir.  

In  cartierul copilariei mele, pe langa cateva dughene, scapate ca prin minune de nationalizare, intre simigerie si magazinul de palarii al domnisoarei Betty, se afla si o mica pravalie cu carti vechi. Acolo unii veneau sa vanda sau sa doneze carti, altii veneau sa cumpere.
Avand in vedere masacrul cartilor din vremea de debut a societatii comuniste, instaurate brutal in Romania, multi se intrebau cum de supravietuise acel anticariat.

Pe vremea mea, copiii umblau si singuri iar eu nu faceam exceptie;  mergeam adesea sa cumpar paine sau te miri ce alt ceva. Pe strada nu mi s-ar fi putut intampla nimic rau - lumea ne cunostea si chiar sa fi vrut eu, nu as fi putut scapa de vigilenta vecinilor, atenti la tot ce misca in cartier, care aveau grija sa-i raporteze bunicii pana si felul in care mergeam!

Dupa ce cumparam ce aveam de cumparat, ma faceam uitata in fata vitrinelor. Panglicile expuse de Dra Betty ma fascinau, savarinele simigeriei, care dispareau cu viteza sub ochii mei pofticiosi, ma imbiau, dar si cartile expuse de Dl. Oberth, anticarul ma tinaeu blocata minute in sir.
De cum  am invatat sa citesc, buchiseam indelung titlurile cartilor din vitrina mica si prafuita a anticariatului, imaginandu-mi cam ce s-ar fi putut ascunde, ca si poveste, in spatele lor. 
In memoria simturilor mele , care definesc ideea de "acasa", se gaseste si parfumul cartilor vechi, parfum pe care il simteam ori de cate ori zaboveam in fata acelei vitrinei, privind cartile  asezate acolo anume pentru pasionati. 

Spre deosebire de D.ra Betty,  desi era un om spilcuit, Dl Oberth, anticarul, nu se prea omora cu stersul geamului vitrinei, dar nu uita niciodata sa schimbe cartile expuse,  ispitind astfel trecatorii.

Cred ca eram prin clasa a VII.a, cand D.na Stoleriu, profesoara mea de romana, ne-a spus ca vrea sa faca un club de lectura. La vremea aceea nu pot spune ca ma pasiona cititul dar ideea mi s-a parut provocatoare asa ca m-am inscris si eu.

Pentru prima intrunire a clubului tema a fost: "Cartea de pe noptiera". 
Cu alte cuvinte ce carte citeam in acel moment. 
Atunci... m-a cuprins panica, caci, pe noptiera mea, nu era nici o carte. 
Ce figura aveam sa fac? Ce aveam sa spun? 
Citisem, evident, cateva carti, dar nimic in afara programei, asa ca nu puteam nici macar sa inventez ceva ca sa scap de rusine.
Si ideea salvatoare a fost Dl Oberth, anticarul.

Astfel, cu cativa lei in buzunarul sortuletului de scoala, infrangandu-mi stanjeneala, am intrat prima oara in acel anticariat.


Magazinul parea mic doar din pricina vitrinei, el fiind lung, avand chiar o alta iesire in strada paralela cu cea principala.
Praful vitrinei nu parea sa existe si inauntru si, desi, cartile erau multe si vechi, totul parea impecabil. Volumele erau aranjate pe toata inaltimea peretilor, cam cat doua etaje de casa, accesul la rafturile cu carti facandu-se cu ajutorul a doua scari, absolut fascinante, cu roti si scripeti, care glisau si se inaltau  pe toata lungimea si inaltimea celor doi pereti peraleli.

Totul era grandios, perfect si fermecator, invaluit intr-un parfum anume, acela pe care il simteam mereu pe cand treceam prin fata pravaliei.


Era asa de frumos, incat am trait instantaneu regretul  de a nu fi indraznit sa intru inauntru mai de mult. 

Nu am avut timp sa ma minunez  prea tare caci Dl Oberth  
ma aborda cu familiaritate si nu mica mi-a fost mirarea sa-l aud spunandu-mi pe nume. Stia chiar si cine era bunicul meu! Desigur il salutam mereu si eu, ca toata lumea, dar... ca el sa ma stie pe mine... mi s-a parut ceva extraordinar.

- Ce vant te aduce aici, Carmen ... seculare?

La vremea aceea nu stiam ca numele meu insemna ceva in latina , si, desi nu intelesesem cuvantul "seculare", incantata cum eram, am trecut cu gratie peste asocierea lui cu numele meu.

Ma privea cu  atata familiaritate incat toata teama imi disparu ca prin minune. In ochii lui zarii o licarire de  bucurie, ca si cum m-ar fi asteptat de mult si acum era fericit ca insfarsit putea sa ma primeasca.

In cateva cuvinte ii explicai cu sinceritate  care imi era nevoia si, pentru o clipa, mi se paru ca stia deja de ce am nevoie. 

Dl Oberth ma pofti sa iau loc la masa lunga si subtire, asezata exact in mijlocul magazinului, plina si ea de carti si reviste, si imi puse in fata o farfurie cu bucatele de rahat cu nuca. 

Ma intreba daca imi place sa citesc si ce anume citisem pana atunci. 
Instantaneu mi-am simtit obrajii arzand si desi spusesem la repezeala ca imi place sa citesc, batranul domn intelese indata ca inca nu mi se aprinsese scanteia lecturii.
Se scarpina in crestetul capului chel, isi ridica ochelarii rotunzi pe nas si isi roti ochii in jur.

- Trebuie sa gasim ceva... cum sa spun ... ceva fascinant. 

Merse in fundul magazinului, tragand dupa el scara cea minunata; se urca pe ea, scoase trei carticele si cobora fericit de parca gasise o comoara.

- Cred ca am gasit ceva care sa faca din tine o adevarata iubitoare ce carti .

Imi intinse  cartile cu coperti colorate si cotorul invelit in panza gri.

Ionel Teodoreanu  - "La Medeleni" ... 

In sinea mea eram un pic dezamagita: aveam de cititi nu una ci trei carti... dar eram bucuroasa ca puteam spune la scoala care este cartea de pe noptiera mea!

Dl Oberth nu mi-a luat nici un ban pe ele.

- Lasa, mi-a spus, vazand ca ma pregateam sa-i platesc; pastreaza banii pentru cartile pe care ai sa le cumperi dupa ce vei termina aceasta trilogie! Te voi avea sigur de clienta!

I-am multumit si, bucuroasa din cale afara, am fugit acasa dornica sa descopar cat mai repede povestea aflata intre filele cartilor. Si asa am indragit cititul!

Acele carti au devenit piatra de temelie nu numai a lecturilor mele ci si a bibliotecii pe care, de atunci, am inceput sa mi-o fac eu insami, cumparand carti din banii de buzunar, adesea castigati prin munca mea.

In pravalia dlui Oberth am intrat de atunci de sute de ori. Am cumparat multe carti vechi de acolo, spre disperarea bunicii care nu ma lasa sa le deschid pana cand nu le "parcurgea" ea cu fierul de calcat, fila cu fila, ca sa... "omoare microbii"! 

Dar anticarul nostru avea si carti noi, carti ce apareau in editii reduse, scapate oarecum de vigilenta cenzurii, si pe care le tinea sub tejghea, pentru cititorii preferati. Si va imaginati ca eram si eu intre acestia!

De la el am invatat cum sa asez cartile in biblioteca, cum sa le repertoriez.  Tot el m-a invatat cum sa le "reconditionez"  si, desigur, am aflat si ce insemna ... "Carmen Seculare"!

Anticariatul a disparut, asa cum a disparut intregul cartier, zdrobit de buldozere. D. Oberth a murit , ca si bunicul meu, de inima rea.
Dupa ce a chemat intreg cartierul pentru ca fiecare sa-si aleaga ce carti doreste, ce a ramas a dat fost... in vrac,  pe nimic, unui angrosist, care le-a transportat, puse de-a valma, intr-un camion vechi. Tot ce-l speria pe batranul anticar era faptul ca ele vor ajunge dejeuri reciclabile... 

Dar asta din fericire sau din nefericire... nu a putut afla pana in ceasul din urma.







joi, 14 martie 2019

ACORDURI DE FADO

Pentru ca e primavara si nu am mai scris aici de la Craciun, cu toata jena si scuzele de rigoare, repostez o poveste adevarata.


Julio iesi din cafeneaua in care, in ultimile saptamani, isi omora timpul.
Isi ridica gulerul hainei, ce mirosea puternic a tutun si, cu pas sovaielnic, cobora colina, varandu-si capul intre umeri.

Lisabona isi aprindea luminile. Un vant cald venea dinspre estuarul raului Tejo.

Primavara revigora fiecare fibra a orasului. Minunatii  arbori Jacarandas, isi purtau mandri crengile incarcate cu flori mov-albastrui, de curand inflorite, spre cerul vinetiu al serii, intr-o armonie perfecta de culori. 
Podul 25 Aprilie isi aprinsese déjà luminile, desi soarele inca nu-si adunase ultima raza de pe cele 7 coline.
Liftul Santa Justa, care isi strange cablurile pe mosor de mai bine de 100 de ani, fara intrerupere, urca lenes spre Bairro Alto.
Din strazile inguste, ce coborau colina, se auzeau acorduri de Fado. Proprietarii cafenelelor scosesera déjà pe trotuatele inguste mesele mici, decorate cu buchetele
de margaritar, asezate in vase minuscule. 

Mirosul acela de verde al primaverii, cu iz de mare, se amesteca intr-un fel familial cu aroma de cafea si peste proaspat prajit... Si asta ii reaminti de vremurile bune. 

Melancolia ii umezi ochii.
Dealtfel de la o vreme, mai precis de cand ramasese somer, era aproape depresiv. Zilnic isi cauta un serviciu pe care nu-l gasise inca. Era dispus sa se angajeze fie si pe post de muncitor necalificat insa... se izbea de aceeasi remarca: "Sunteti mult prea pregatit pentru noi, domnule!"

- La naiba. Vine deci Pastele! mormai pentru sine.
"Anul trecut... era altfel", gandi el. Da. Totul era altfel...
Christina era sanatoasa, iar el avea o slujba...
Acum... nici vorba de planuri de sarbatoare, de meniu 
pascal... 

Varul lui se oferise sa-l imprumute cu ceva bani, insa orice imprumut trebuia returnat, nu-i asa? Si acum... de unde? Avea déjà o datorie, facuta cu ocazia confirmarii fiului sau!
Conform traditiei, fusesera nevoiti sa faca o masa, dupa slujba de la biserica. Venise, bineinteles, toata familia... Nevasta lui pregatise bucate copioase, traditionale -  supa de varza si purcel de lapte la cuptor - dar si banii imprumutati pentru asta fusesera multi!
In fine, faptul era consumat. De unde avea sa-i dea? Asta doar Dumnezeu putea sti! 

Cobora strada, cu fata adumbrita, ascunsa de gulerul hainei... 
O coti spre stanga si o lua pe scarile ce scurtau drumul... 
Cu cat se apropia de casa... parca isi pierdea puterea.

Deschise usa incet, ca si cand ar fi protejat pe cineva care dormea. Stia insa ca Christina il astepta... Pe mica masuta din antreu zari un plic cu sigiliu.
"Ce o mai fi si asta", isi zise cu oarecare panica.
- Julio? Ai venit? auzi glasul stins al nevestii.
Raspunse , cautand un ton optimist; din nefericire  nu-i iesi decat ceva lamentabil.
Cu plicul in mana, se indrepta spre camera Christinei.
Parul ei negru, inca frumos, ii inconjura chipul, accentuindu-i paloarea. Pe frunte ii zari broboane de sudoare, semn ca durerile o chinuiau. Ii lua mana in mana lui si incerca sa-i zambeasca.
Se aseza pe fotoliul de langa pat si mai privi o data adresa expeditorului de pe plic. Era un cabinet notarial.

Scoase scrisoarea si citi:

... va rugam sa va prezentati in data de... in calitate de  mostenitor al lui... Luiz Carlos de Noronha Cabral da Camara...

Alaturi de numele sau erau insiruite numele a inca 69 de persoane precum si bunurile pe care acest domn... Cabral da Camara, le lasase mostenire.

"Ce pacaleala mai era si asta?" isi zise destul de tulburat. 
Ce mostenire? Niciodata nu auzise de omul asta, un aristocrat pe deasupra , dupa cum numele sau lasa de inteles.
Cerceta din nou scrisoarea. O fi vorba de vreo gluma proasta? Ori vreo smecherie? Mai auzise el de persoane care cazusera prada unor excroci...
Apostila scrisorii dovedea insa ca nu era vorba de nici un fals.
Dar, mai stii? In ziua de azi... orice e posibil.

Privi cadranul ceasornicului din antreu. Ora nu era potrivita pentru a telefona...

Deveni agitat. Citi din nou numele si adresa destinatarului: nu parea sa fie nici o greseala!

- Ce s-a intamplat? Christina ii simti agitatia desi tocmai se intorsese  cu fata la perete.
- Pai, uite, scrisoarea asta zice ca sunt mostenitorul unui aristocrat? Ha!ha ha! Izbucni intr-un un hohot nervos.
- Ce tot spui?
- O sa vad maine, dupa ce voi telefona la numarul asta...
Hai sa pregatesc cina, nu te nelinisti!

Incerca sa alunge orice preocupare legata de acest subiect numai ca ii fu practic imposibil. Nu in toate zilele te numeste un necunoscut mostenitor!


Nu reusi sa inchida ochii toata noaptea!


Dimineata, cu ochii mici si parul valvoi, astepta  nerabdator ca acele ceasornicului sa arate ora 9 si... suna.
La capatul celalalt al firului, o voce de femeie il lamuri partial; intelese totusi ca nu era gluma si ca trebuia chiar sa se prezinte in fata norarului peste trei zile.
Totul era naucitor. Nu indraznea sa viseze... 
Si daca totusi era adevarat? Dar ce legatura avea el cu cei 69 de mostenitorii? Si apoi de unde pana unde el?

Timpul se scursese prea incet pentru nerabdarea lui de a intelege... "de ce el"!


Ziua cu pricina era o zi de joi, chiar Joia Mare.

Se trezi buimac dis-de-dimineata, dupa numai cateva ore de somn, intrerupt si tulburat de tot felul de vise. 
Dupa ce isi facu toaleta, pregati micul dejun pentru toti, apoi isi puse hainele cele mai bune - costumul gri, camasa alba si o cravata in dungi. 

Pleca destul de agitat. Se arunca din mers in tramvaiul galben dar, nerabdator, cobora si o lua pe jos.  Ajunse in centru cu mult inainte de ora la care fusese convocat. Intra totusi cu gandul de a repera locul.

O doamna amabila, cu forme rotunde si o claie de par ondulat, il intreba daca venise pentru mostenirea Luiz Carlos de Noronha Cabral da Camara.
Fastacit, nici nu reusi sa raspunda ci doar incuviinta din cap. Fu invitat intr-un birou, destul de neincapator pentru numarul celor aflati inauntru. Pricepu indata ca acolo se aflau mostenitorii si ca nu numai el ajunsese mai devreme!

In repetate randuri se apuca sa numere persoanele aflate acolo dar nu reusi sa se concentreza ... asa ca pierdea sirul,

dar o lua de la capat cu incapatanare.

La ora precizata in documentul pe care il primise, in sala intrara trei persoane. Erau notarul, secretara si... martorul defunctului, cel in prezenta caruia se redactase testamentul. 

Mostenitorii, in numar de 70, aflara o poveste incredibila.

Luiz Carlos de Noronha Cabral da Camara fusese fiul ilegitim al unui aristocrat, si traise o copilarie nefericita alaturi de mama sa. El fu recunoscut tarziu ca membru al familiei, prin actele testamentare ale bunicii lui, care, dealtfel, ii si lasase intreaga ei avere ca mostenire. Primirea numelui si a mostenirii se petrecu la varsta de 22 de ani. 
Intr-o zi, intr-un moment de revolta fata de destinul lui nefericit, pe care noul nume si averea nu reuseau sa-l stearga, tanarul decise sa-si faca el insusi testamentul.
Isi lua prietenul si o carte de telefon a Lisabonei si intra in primul birou notarial intalnit in centrul orasului.
Alese din Anuar, la intamplare, 70 de nume si ii ceru notarului sa le treaca in testament ca mostenitori ai sai. 
Totul paru atunci, ca si acum, gluma unor tineri exaltati. 
Luiz Carlos era in acel moment tanar si avea toata viata inainte. Testamente... putea sa mai faca!

Numai ca... omul nu a mai apucat sa se bucure nici de avere si nici de viata.

El muri dupa exact 13 de ani de la redactarea testamentului, din cauze naturale si fara sa aiba nici un mostenitor direct.

Cum nici testamentul nu fusese modificat intre timp, cei 70 de necunoscuti devenira mostenitorii sai legali.
In patrimoniul defunctului se aflau: un imobil cu 18 camere, situat in centrul Lisabonei, un conac in nordul Portugaliei, doua masini de colectie, bani si multe alte lucruri de pret!

Julio era naucit. Povestea parea ireala. Si totusi... el si ceilalti 69 o traiau in realitate!
In perioada cea mai grea a existentei sale cineva ii trimisese un ajutor. Nici nu isi mai amintea daca ceruse asta vreodata lui Dumnezeu...

Si de atunci au trecut mai bine de 20 de ani... 

Din banii primiti mostenire, Julio Duarte si-a cumparat, la vremea aceea, o mica cafenea in Alfama, unde lucreaza si azi impreuna cu fiul sau.
Seara, dupa ce isi servesc clientii, isi iau chitarile si canta Fado... cantecul destinului, melancolicul cantec traditional portughez, in care se regasesc tristetea iubirii neimplinite, gelozia, nostalgia mortii, a trecutului, durerea saraciei, nefericirea insasi... 
Cand atinge coardele si isi incepe cantarea... Julio poarta in inflexiunile vocii sale nefericirea binefacatorului sau!


Si, de 20 de ani, in ziua de Joia Mare, in mica pravalie a lui Julio Duarte, din cartierul Alfama, cafeaua este gratis, in amintirea nefericitului si excentricului sau binefacator necunoscut.