Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Din CUFARUL CU AMINTIRI

COANA MITZA

Dupa marii psihiatri ai lumii purtam mereu cu noi un bagaj cu amintiri din copilarie!
Nu mi-am dat seama multa vreme de asta caci a existat o perioada in care toate cele traite in copilaria mea - intamplari frumoase sau dureroase - le-am pus impreuna si le-am ascuns in gradina mea secreta, acolo unde doar eu intram din cand in cand, in varful picioarelor, pentru a nu tulbura cu nimic fericirea nesperata a printesei ce devenisem alaturi de omul meu!

Trecand prin viata, atenta si cu simturile vii, am tot adaugat povesti acolo, in gradina aceea, povesti pe care sper sa apuc sa le spun, istoriile unor vieti traite intr-o epoca apusa si fara de care as fi azi cu mult mai saraca in sufletul meu.

....................................................................................

Nu m-am jucat niciodata pe strada - nu era de "bon ton" - dar curtea generoasa a casei bunicilor mi-a oferit o multime de tainice bucurii pe care le-am trait cu copilareasca inocenta dar si cu sentimentul ca ma gaseam intr-un fel de zona crepusculara!

Scaunelul din gard - un fel de strapontina rustica facuta de bunicu' -  era preferatul meu.
Ma si vad fetita de cativa ani, asezata in punctul cel mai de sus al gardului, privind strada, oamenii... 

Salutam politicoasa si chiar puneam intrebari - imitandu-i pe adulti, socializam adica inca de pe atunci. :)

Indiferent daca afara era vreme urata sau cerul era albastru ca peruzeaua, nu lipseam nici o dimineata din locul meu de observatie!

Intrasem cumva in peisajul strazii castigand o oarecare "notorietate" gratie culorii ochilor si a parului blond plin de bucle... dar mai ales datorita nestapanitei mele dorinte de dialog ... de la egal la egal cu adultii!

Cand a trecut vremea sederii in gard m-am trezit printre cei mari.
Am crescut intre ei si eram obisnuita cu discutiile in care adesea ma amestecam nepoliticos, dandu-mi parerea neceruta, spre disperarea bunicii!

Cel mai frumos era vara, cand mancam afara, in curte, la masa mare asezata sub bolta de vita de vie!
Nu imi amintesc de vreo zi in care sa nu fi avut musafiri.
Nu stiu cum facea bunica de ii ajungea mancarea si mai avea sa le dea "invitatilor" si cate un pachetel pentru "drum" sau pentru acasa! Caci la bunica pica mereu cineva, fara sa mai socotim faptul ca obisnuia sa invite mereu pe cate cineva la pranz! 

Dar, invariabil, o oprea la masa  pe coana Mitza!

Aceasta era cam de varsta bunicului meu, maruntica si agera; nu fusese maritata niciodata si se spunea prin cartier  ca ar fi luptat in ilegalitate, alaturi de comunisti. Traia insa dintr-o pensie extrem de mica, gatea la lampa cu gaz, nu avea instalata lumina si nimeni nu-i trecea pragul!

Sora mea si cu mine, mici caprite vorbarete si puse pe glume, o imitam uneori caci, cum ii cazusera dintii din gura, vorbea intr-un fel care pe noi ne amuza teribil!
Oh, ce mustruluiala am incasat cand bunica ne-a auzit ca o numeam "baba Mitza"!

La ora pranzului adesea isi facea drum pe la noi, chipurile sa ceara o ceasca de zahar sau un chibrit, sa ii aduca bunicului ziarul Scanteia, in fine, venea ea cu un pretext in speranta sa fie invitata la dejun! Si evident ramanea la masa!
Pot spune pe de rost rugamintile politicoase ale bunicii si refuzul formal al coanei Mitza, conversatie ce nu a suferit nici cea mai mica modificare ani de zile!

Iarna era la fel. Bunica stia ca nu are bani de prea multe lemne asa ca... unde ne incalzeam noi se incalzea si coana Mitza cateva ore bune pe zi!

Madam Ionescu, vecina de peste drum de noi, o tot iscodea pe bunica:
- Da' ce o tot inadesti pe aici pe comunista asta?
- Deh, raspundea bunica ridicand din umeri, e si ea o biata femeie singura si batrana. Si am si eu morti... o multime! Or manca si ei cu ea la masa, nu?!

Desi venea aproape zilnic la noi, prea multe nu stiam despre
 ea, despre viata ei! Oamenii, inainte vreme, nu erau asa de extrovertiti si fiecare isi tinea cate ceva ascuns, departe de ochii lumii! 
Eu am crescut practic vazand-o zilnic in casa noastra si, cu imaginatia pre-adolescentina, ii facusem in mintea mea un CV misterios, plin de intamplari ce concurau cu povestile despre Mata Hary.

In anul acela, in dimineata zilei de 31 decembrie, bunica m-a trimis la ea sa-i fac carare in curte, caci zapada se asternuse din belsug in timpul noptii.
"Cine sa o ajute si pe biata femeie? Si apoi ce sa faci, sa lancezesti in asternut?" imi zise ea cu un ton care nu ingaduia nici un fel de comentariu.

Am intrat in curte, am batut la usa, insa nimeni nu mi-a raspuns.
Dupa o vreme, bunica a trimis-o pe mama si ea, mai cu minte decat mine, a inteles ce se intamplase. Batrana murise in somn!

Nu avea pe nimeni pe lume si nici asa-zisii ei prieteni, "comunistii ilegalisti", nu au aparut pe la poarta ei, asa ca  bunica a "delegat-o" pe mama mea sa se ocupe de funerarii.
Au chemat doctorul pentru constatare, au anuntat apoi autoritatile...
Mama, sub indrumarea bunicii, a pregatit-o pe femeie dupa datina. In dulapul cu usile aninate in cateva cuie ruginite au gasit un pachet pe care scria cu litere de tipar :
" PENTRU CAND O SA MOR". 
In el erau meticulos asezate actele ei, lucruri de imbracat, frumos pliate si puse in ordinea fireasca, trei prosoape si 12 batiste.
Lipseau doar pantofii dar mama a cumparat repede o pereche de la magazinul din colt.
Apoi au luat un cosciug si cu asta au pregatit-o pentru ultimul drum. 
In noaptea de Revelion a acelui an, bunica ne-a pus sa stam acolo, langa sicriu, sa o priveghem! Oricum nu am fi putut face altceva!
"Cand faci o pomana fa-o pana la capat, sa fie deplina!" a spus ea. "Iar tu, mi s-a adresat mie, acum esti mare si trebuie sa stii ca si astea fac parte din viata!". 


Am adus scaune de acasa si, fara comentarii, am ramas acolo, in frig, pana pe la ora unu noaptea alaturi de ea, eu, mama si sora mea.
In camera joasa, la lumina lumanarilor, saracia incaperii devenise
dintr-o data demna.
La un moment dat, de afara, am auzit strigate si chiuituri, petarde si rasete, izbucnirea de bucurie a inceputului de an.
Era miezul noptii de Revelion si lumea isi vedea de ale sale! 
Cand am plecat acasa si m-am bagat in patul meu; tulburarea a facut ca somnul sa vina cu greu. Simteam ceva dar inca nu intelegeam ce.

Dupa trei zile am ingropat-o crestineste intr-un loc din cimitirul Ghencea repartizat de Sfatul Popular!
La inmormantare nu au venit decat doi vecini...
Bunica a facut de mancare si a chemat o multime de oameni la noi care, desi nu au venit la cimitir, au participat la masa de parastas cu bucurie! Ea a fost multumita ca a facut ce trebuia!

Cum casa coanei Mitza era inchiriata, a trebuit ca mama sa se ocupe de debarasarea ei de lucrurile adunate de batrana in anii in care a trait acolo!
Nu uit nici azi saracia pe care am vazut-o in casa coanei Mitza... "ilegalista"!
Un pat cu saltea de paie acoperit cu un asternut carpit, un dulap intr-o r
îna, doua scaune ponosite si desperecheate, lampa cu gaz asezata pe podea si un Godin cu burlane incolacite intr-un colt al camerei, cateva vase insirate pe jos, ziare si... cam atat. 
In marchiza casei, care nu avea decat o singura incapere, am ramas surprinsa sa gasesc o multime de cutii de chibrituri si pungi cu sare, randuite cu grija si acoperite cu un morman de presuri uzate.
Bunica m-a lamurit  explicandu-mi ca, in vremea foametei din Bucurestiul de dupa razboi, sarea si chibriturile erau moneda forte in trocul alimentelor!
Biata femeie! Oare sperase intr-un razboi care sa o scoata din saracie, sau frica de foametea din '46 nu o parasise? 
Cine mai putea sti?

Printre lucrurile asezate pe scaunul vechi ce-i servise de noptiera, am zarit o fotografie ce infatisa un barbat chipes, cu siguranta o iubire ramasa suspendata undeva, in timp.
Fotografia era uzata, tocita de-a binelea in dreptul fetei barbatului, ale carei trasaturi abia se ghiceau.
Atunci am observat ca nu exista nicaieri o icoana, asa cum aveau toti batranii in casa lor. Aceasta fotogafie ii servise probabil de icoana o viata! 
Cu mintea mea de copil, crezusem pana atunci ca dragostea e doar pentru cei tineri si frumosi si ca batranetea o face sa dispara.
Acela a fost momentul meu de maturizare cand, privind o fotografie tocita de mangaieri si sarutari, am aflat pentru prima data ca si batranii au sentimente de iubire de care doar moartea ii mai desparte sau poate nici macar ea!
Dintr-o data am inteles si am putut sa intuiesc ca prin minune viata de suferinta a acestei femei pe care anii au garbovit-o dar nu au reusit sa-i stearga din suflet o dragoste neimplinita!
Si l-am rugat pe Dumnezeu sa ma ierte pentru glumele copilaresti pe care le facusem pe seama bietei batrane si o lacrima mi s-a prelins  pe obraz!
Am simtit atunci, asa, dintr-o data, ca nu mai eram copil! 
Descoperirea iubirii ei tainice si netraite pana la sfarsit a insemnat pentru mine trecerea pragului dintre copilarie si adolescenta.
Imaginatia m-a ajutat sa visez de atunci multa vreme la iubiri sfinte, pentru ca, dupa indelungi reflectii, sa-mi pot construi apoi propria mea idee despre fericire!

Anii au trecut si am considerat ca mie bunica mi-a lasat asa, fara vorbe, datoria de a o pomenii in rugaciunile mele pentru raposati pe coana Mitza! Si asta fac de ani buni.

Azi, de ziua mortilor, ma gandesc la ea.
Pomenind-o, ma gandesc ca aduc omagiu tuturor iubirilor secrete, pierdute si netraite, suspinelor si amaraciunii simtite de mult mai multi oameni decat ne inchipuim, unii dintre ei pentru o viata intrega!

Purtam cu noi amintirile, suferintele - unii mai la vedere, altii intr-ascuns. Uneori, dincolo de garduri, de usi ce nu se prea deschid, de pleoape coborate, se petrec tragedii pe care nici nu le banuim macar si de care nu ne pasa... 
Sub fiecare caciula ponosita a unui sarman intalnit pe strada, sta o poveste, amintirea unei vieti cu tot ce inseamna ea!



4 comentarii:

  1. Esti incredibila cu aceste amintiri. Eu nu prea le regasesc pe ale mele, cred ca le-am ascuns cu simt de raspundere si am uitat locul... :)

    Imi pare bine de reauzire, draga Cita!
    Un noiembrie cu spor si imaginatie! Imbratisari!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru apelativul "incredibila" :)
      Nadajduiesc insa sa fiu crezuta! :) :) :)

      Nu stii cat ma lupt sa nu uit! Tocmai pentru ca acest misterios organ, care este creierul, are cotloane nebanuite in care ascundem tot felul de informatii - din nu se stie ce motive!
      Poate ca este si asta o "facatura" spre a vedea lumea asa cum se cere si nu asa cum este ea! Cine stie?

      O zi frumoasa si binecuvantata! Esti o draguta!

      Ștergere
  2. cata emotie în aceste amintiri. O nuvela superba! M-a cucerit de la primele rânduri <3 Cata dreptate ai, câta întelepciune. Ai avut de la cine mosteni genele - Bunica ta, Dumnezeu sa o odihneasca - superba femeie!
    Multumesc pentru aceasta minunata lectura!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc mult. Nu am merit decat poate in aceea ca trairile personale imi raman in amintire!
      Am vizitat si eu casa ta virtuala si ... am remarcat cat de frumos povestesti si tu! Raman datoare cu comentarii!

      Cu drag

      Ștergere