Faceți căutări pe acest blog

duminică, 11 februarie 2018

UN NOU INCEPUT ... cu 12 cuvinte



Béa admira peisajul prin fereastra vagonului, cu aparenta detasare. Ii placea in fond sa priveasca cum solul  isi pierdea formele sub ochii ei, in goana trenului.
Sebastian citea -  concentrandu-se cu greu  - dintr-o carte pe care ea i-o daruise in urma cu mai bine de doi  ani. El, cu informatica lui care ii acapara tot timpul, facea lectura numai in vacanta si... in vacanta nu mai fusesera demult!

Nesperatul premiu primit la o tragere la sorti, la care nici macar nu-si mai amintea ca participase, venise tocmai in momentul in care totul in viata lor, a ei in special, parea sa o ia definitiv razna...

Nu crezuse niciodata in bazaconii  legate de noroc, ghinion ori destin dar, din ziua in care parintii ei, aflati in vacanta vietii, in Mexic, pierira intr-un accident nefericit, parerile ei se schimbasera. 
Pierdu apoi o sarcina indelung asteptata, si asta o darama complet... Dar, cand isi pierdu si serviciul... ii intra in cap ca era urmarita de un blestem. 

Se intampla insa o minune: ramase din nou insarcinata! 
Si asta reusi sa-i mai adoarma superstitiile. 
Seria minunilor continua . Ce noroc pe ei sa castige un sejur complet,  intr-un castel din Auvergne!

Nicicand  nu  isi imaginase o astfel de vacanta...  si nici nu putea spune ca visase vreodata sa locuiasca, fie si pentru cateva zile, intr-un castel adevarat, dar recunostea in sinea ei ca ineditul acestei intamplari... era tot ce putea fi mai romantic pentru a sarbatori vestea unei noi sarcini!

- La ce te gandesti? o intreba Sebastian, ridicandu-si ochii din carte cu zambet atoatestiutor.
- La norocul asta cazut din cer... De necrezut, nu?
- Stimata doamna, eu gasesc asta ceva firesc! zise el, ridicandu-si barbia cu pretiozitate, caricaturizand aerele unui aristocrat.

Coborara din tren in gara mica si cocheta, veseli, dornici sa profide de oferta, de sansa de a petrece timpul  liber intr-un castel adevarat

Dupa indicatiile GPS.ul aveau de parcurs o buna bucata de drum pana la castel, iar zabusala acelei zile de vara ii cam descuraja. 
Ca niste parizieni ce erau, cautara din priviri taxiurile, uitand ca acolo unde ajunsesera, confortul citadin nu mai exista!

Inainte sa apuce sa deznadajduiasca, un barbat, inalt si bronzat, se apropie de ei si cu un puternic accent local ii intreba:
- Va rog sa ma iertati, sunteti cumva castigatorii unui concurs...
- Da, se grabi ea sa raspunda, suntem Béa si Sebastian Chevallier.

Barbatul se apleca reverentios cu un gest destul de brutal ca pentru a evita o eventuala strangere de mana democratica si ii invita spre iesirea din gara.
In fata garii ii astepta o masina mare de teren, si pentru o clipa o cotropi un gand de neliniste, banuind ca drumul nu avea sa fie unul batatorit. Se temea de un nou avort...

Bea ar fi dorit sa puna intrebari, sa afle amanunte despre castelul catre care mergeau dar masca asternuta pe chipul soferului ii taie orice elan.
Calatorira asadar in tacere, admirand peisajul. 
Verdele pasunilor, strapuns din loc in loc de uriase pietre neagre,  le parea in egala masura reconfortant si sumbru.
Contrar temerilor ei, drumul era bun si, tot asteptand sa iasa din zona asfaltata, aflara ca tocmai au ajuns. 

Se oprira in fata unei porti imense din lemn, cu canate vechi, dincolo de care nu se putea vedea nimic. 
Bea incepu deja sa se intrebe daca chiar exista vreun castel acolo... Spre surprinderea ei poarta aceea ce parea din evul mediu se deschise automat!
In fata lor se intindea un drum pietruit strajuit de arbori ale caror crengi frumos fasonate lasau sa li se ghiceasca vechimea.
Insa la orizont...nici urma de castel. 

Masina isi continua drumul si, la un moment dat, dupa un viraj la stanga, rasarit ca dintre arbori, se ivi o minune de castelas, mic si cochet, cu doua foisoare ca in povesti, acoperite cu iedera. 
Constructia, avand trei nivele, dintre care unul chiar sub acoperisul imbracat in placi negre de ardezie, parea in perfecta stare. Ferestrele mari cu cercevele albe, strajuite de obloane la fel de albe si frumos pliate, lasau sa se vada grosimea zidurilor. 
Cele trei usi aflate la parter  - cate una pentru fiecare foisor si o alta imensa, situata la mijlocul distantei dintre cele doua foisoare - aveau obloanele inchise. 
Masina nu se opri in fata intrarii principale, ci ocoli foisorul din dreapta, ajungand in spatele castelului, ce se dovedi a fi partea cea mai mare a constructie.
Locul era fermecator si soarele aflat la apus ii dadea un farmec unic. De undeva din josul terenului se auzea un susur de apa. 

Soferul ii invita sa coboare.
- Intram pe usa din sud. E mult mai agreabil la aceasta ora. le spuse el, luand-o inaitea lor, purtandu-le bagajele.

Patrunsera intr-o sala imensa pe mijlocul careia se afla o masa la fel de imensa inconjurata de scaune de lemn cu spatare inalte. In fundul acestei sufragerii trona un semineu enorm deasupra caruia se afla  blazonul familiei - un scut de sub care ieseau doua sabii incrucisate, cu prasele aurii, toate asezate pe drapelul auriu cu colaje de stofa rosie al regiunii Auvergne. Peretele din fata ferestrelor era  tapetat pana sus cu tablouri cu scene de vanatoare si petreceri in aer liber.

In lumina soarelui, ce patrundea prin ferestrele mari, cu geamuri pana jos, pe un imens fotoliu bordeaux, asezat in fata semineului, torcea nepasatoare o pisica tigrata care nu parea sa aiba deloc origini ... nobiliare.

Abia apucara sa-si roteasca privirile in jur ca in sala intra un barbat scund, suplu si vioi, extrem de zambitor, cu par ondulat grizonat, a carui imbracaminte eleganta il recomanda fara dubiu ca fiind stapanul acelor locuri.
Acesta ii privi drept in ochi si le intinse prieteneste o mana mica, delicata dar ferma. 
- Fiti bineveniti pe domeniul nostru.  Gilbert de Ribiere, conte d'Auvergne, se prezenta el in cel mai firesc mod posibil! Altfel... nici urma de fite, nici vorba de pretiozitate aristocratica!
- Raul, esti amabil sa ii conduci pe invitati spre sala de baie sa se racoreasca pentru ca apoi sa servim impreuna un pahar? Multumesc! zise contele adresandu-se celui ce le fusese sofer.

Raul le arata drumul spre un oficiu in care se aflau doua sali de baie mari, tapetate cu faianta alba si frize din lapis-lazuli.  Refrisati, fura condusi intr-un salonas cochet, cu mobilier din lemn alb si fotolii inflorate, in stil englezesc. Pe o masa de serviciu zarira o tava mare incarcata cu fructe si carafe cu limonada si apa rece.

Tinerii erau stingheriti de atata lux. Nici nu stiau cum sa se poarte,  ce se cadea sa zica sau sa faca...
Gazda insa intuind imediat, le spuse amical:
- Nu va faceti griji! Sunt un om obisnuit si tot ce-mi doresc este sa va simtiti ca si cum ati fi in propria voastra casa!
Mai presus de orice, fiti relaxati!

Tinerii au servit racoritoare, au vorbit despre ei - ce fac, cu ce se ocupa - dar, de cate ori conversatia ajungea la concursul  care ii adusese la castel... contele punea o noua intrebare si schimba subiectul.

Dupa vreo jumatate de ora, domnul de Ribiere,  insotit de Raul, le prezenta castelul si camera care le era destinata.

Era cu mult mai mult decat isi imaginasera ei si asta pentru ca ceea ce se numea "castel" era de fapt o casa imensa, locuita si ingrijita, extrem de frumoasa, luxoasa, moderna si confortabila, care nu avea nimic de-a face cu castelele  reci vizitabile, transformate in muzee. 
Singurele incaperi tipice pentru un castel erau biroul contelui, biblioteca si sala in care intrasera prima data, despre care aflara ca era sufrageria in care se manca numai in zilele in care aveau loc partidele de vanatoare, cand, dupa obicei, evenimentul se incheia cu o cina vanatoreasca. 
In rest... totul era mobilat in stil britanic modern, cu mobila alba sau ecru,  canapele si fotolii  inflorate, decoratiuni discrete. Ferestrele nu aveau perdele ci doar draperii si admosfera era una diferita de cea pe care te-ai fi asteptat sa o gaseasti. Toate utilitatile erau de ultima generatie - de la portalul de la inrarea pe domeniu, pana la masina de gatit profesionala, imensa, din bucataria principala, care, desi arata veche de 200 de ani, functiona electronic!

Doua femei imbracate la fel, le servira cina in sufrageria ale carei usi dadeau spre intrarea principala. Meniul fu unul aproape obisnuit - o supa, file de vitel cu legume confiate, salata, branza, fructe si  vin. 
Faptul ca distinsa lor gazda nu lasa pic de sos in farfurie avu darul sa-i mai destinda. 

Camera lor, situata la etajul intai, era demna de un dormitor nuptial. De la fereastra, in lumina apusului, se ghiceau colinele si muntii. In josul platformei, pe care era construit  castelul, curgea un rau ce se pierdea intr-o padure de mesteceni. Decorul de vis!

Béa abia daca reusi sa inchida un ochi pana la ziua! Linistea ii lovea timpanele. Nici un zgomot, nici o foiala in imensitatea aceea! Din cand in cand, dinspre aripa destinata oamenilor aflati in serviciul contelui, o armata nevazuta care tinea castelul curat ca un pahar, linistea era sparta de latratul cainilor de vanatoare.

Se ridicara din pat odata cu zorii, isi facura toaleta si asteptara ora 8, ora la care li se spusese ca pot servi micul dejun.
Béa se apuca sa intinda frumoasele asternuturi albe, din matase, brodate cu monogram. 
Cand incerca sa bage plapuma sub saltea, asa cum o gasise, degetele ei atinsera ceva rece. Cauta mai cu atentie si... gasi  un inel superb din aur alb, cu un safir enorm inconjurat de diamante.
- Seb, uite ce am gasit sub saltea.
Amandoi admirara zapaciti minunata bijuterie.
- Cum o fi ajuns aici? Ce facem acum?  intreba Béa complet tulburata.
- Pai, ce sa facem? O aratam stapanului casei.

Coborara in graba frumoasa scara care impartea incinta cochetului castel in doua aripi egale si, adulmecand aroma de cafea si paine prajita, ajunsera fara probleme, in micul salonas unde se servea micul dejun. 

Acolo contele ii astepta, desi era evident ca 
bause deja o cafea  si isi citise ziarul.
Ii intampina cu un zambet calduros si ridicandu-se politicos, ii saluta familial.
- Buna dimineata! Ei, cum ati dormit? 
- Foarte bine, raspunsera ei aproape in cor, mintind cu gratie.
- Domnule conte, noi avem ceva sa va spunem... baigui Sebastian. Béa, in timp ce intindea asternutul pe pat, a gasit, sub saltea ... acest inel care banuim ca va apartine!
-Ah... da... raspunse contele privind inelul, cu aer vizibil dezamagit. Il socotisem de mult pierdut... asa ca... daca l-ati gasit ... al vostru sa fie! 

Béa si Sebastian ramasera incremeniti! 
Cum adica: dupa ce primisera un sejur cadou, acum primeau si o bijuterie de valoare? Se privira nedumeriti, stanjeniti de atata risipa de generozitate, in spatele careia incepeau sa banuiasca ca se ascunde ceva dubios. 

Nici nu apucara sa se dezmeticeasca dupa o asa "oferta", nici sa zica ceva, necum sa multumeasca pentru darul neasteptat si disproportionat, ca dl conte  incepu sa le vorbeasca despre punctele turistice pe care le puteau vizita in zona.

Tinerii ciugulira cu nodul in gat cate ceva din bunatatile de pe masa, baura in graba cate o ceasca de cafea si, scuzandu-se, urcara in camera nerabdatori sa-si vorbeasca.
- Ce mai e si asta? De ce ne face asta un asa cadou? Incep sa ma indoiesc si de premiul asta... Cine stie ce obsedat o fi si ce capcana cauta sa ne intinda... Murim aici ca prosti...

Béa, total speriata, nu gasea nici un punct alb in toata povestea, in timp ce Sebastian incerca sa nu se lase influentat de nebunia care o lovise,  cautand sa gaseasca explicatii logice. 
In mod categoric nici vorba sa accepte cadoul asa ca... amandoi coborara si il cautara pe conte. 
Acesta era in birou impreuna cu Raul. Inainte sa bata la usa, auzira vocea grava a soferului zicand:
- V-am spus ca nu este o idee buna!

Ciocanira la usa si intrara destul de tulburati. 
- Domnule, am decis ca nu e cazul sa primim un asemenea cadou din partea dumneavoastra asa ca... 

Sebastian inainta hotarat si puse pe birou inelul valoros!
Contele nu spuse nimic iar ei, profitand, se scuzara si iesira aproape fugind din castelul in care incepeau sa se simta prizonieri.

Incercara sa iasa pe poarta principala dar cum era automata nu gasira nici o posibilitate de a o deschide. 
Pornira de-a lungul zidului ce imprejmuia domeniul cautand o alta iesire. Obositi, se asezara intr-o filigorie aflata la intrarea in padurea de mesteceni si incercara sa-si puna gandurile in ordine.

Sebastian, remarcase un calculator performant in biroul contelui. Isi zise ca n-ar fi o idee rea sa incerce  sa-i ceara permisiunea acestuia sa-l folosesca, gasind un pretext oarecare, si astfel sa caute in el vreo informatie care sa-i lamureasca in ce incurcatura intrasera.

Cererea lor fu imediat acceptata, contele aratandu-se chiar incantat sa le fie de folos; ba chiar ii marturisi lui Sebastian ca ar avea nevoie de ceva indrumari necesare pentru a reusi sa-si dirijeze afacerile prin sistemul informatic, pe care se parea ca nu-l stapanea prea bine. 

Sebastian, ajuns in fata calculatorului, incepu sa caute prin fisierele contelui. Nu intampina nici un obstacol, caci fisierele nu  erau parolate. 
Si... surprizele nu intarziara sa li se arate.
In calculatorul contelui  se aflau fotografii si documente  referitoare la accidentul socrilor sai!

Din cate stiau ei, in accidentul din Mexic fusese implicat un camion asa ca la inceput nu pricepura ce legatura putea sa aibe contele cu moartea parintilor Béei! In mod evident insa la mijloc era ceva necurat! 

Ca sa nu dea de banuit si sa fie surprins, ii multumi contelui si ii ceru permisiunea sa lucreze inca cateva ore pe calculator si a doua zi! Avea nevoie de timp sa-si aseze ideile!
Contele fu de acord; se oferi chiar sa ii plateasca pentru verificarea protectiei antivirus si  sistematizarea agendei! 

Sebastian isi scoase sotia la plimbare de-a lungul raului. Discutara despre cele gasite in fisiere si cazura de acord ca generosul conte avea ceva mai mult de a face cu accidentul din Mexic.

A doua zi, dupa micul dejun, intrara amandoi in biroul sompruos, tapetat cu tablourile predecesorior familiei de Ribiere, decisi sa afle adevarul. 
Si aflara... ca acel camion implicat in accident apartinea unei antreprize care era proprietatea contelui de Ribiere. 
In calcurator erau toate documentele constatatoare ale accidentului, care atestau ca vina apartinuse in exclusivitate parintilor ei, care intrasera intr-o intersectie mare ignorand culoarea rosie a  semaforului! Toate aceste date Béa le stia foarte bine! Gasira insa si fotografii de-ale lor,  CV,  fisa medicala intocmita cu prilejul avortului spontan al Béei... 
De ce oare contele de Ribiere se arata atat de interesat de ei si de viata lor? Si, mai mult, de ce incerca sa fie atat de generos?

Dupa ce se framantara indelung , cei doi hotarara sa ia taurul de coarne. Singura solutie era confruntarea directa.

Un clopotel cristalin le anunta ora cinei.
Tulburati, Béa si Sebastian intrara in sufrageria cea mare a casei, acolo unde de obicei se serveau mesele principale.

Contele parea si el nelinistit. 
Se ridica, ii saluta si ii invita sa se aseseze. 
Cei doi insa ramasera in picioare.
- Domnule, am deschis intamplator un fisier din calculatorul dumneavostra si nu mica mi-a fost mirarea sa gasesc acolo date despre accidentul socrilor mei! Cred ca ne sunteti dator cu o explicatie. Intelegem ca venirea noastra aici nu este o chestie de hazard si nici de loterie asa ca... va rugam sa ne spuneti ce amestec aveti in accidentul din Mexic.

Vocea lui Sebastian era neasteptat de ferma desi picioarele ii tremurau.
Contele nu paru deloc surprins de reactia tanarului sau invitat, ba chiar afisa un aer de usurare.
- O sa va explic, dar va rog sa luati loc.

Cand cei doi se asezara se aseza si el, ii privi in ochi si le spuse:
- Personal, nu am nici o vina  in nefericitul accident din Mexic. Camionul implicat insa apartinea firmei mele pe care o am acolo. Ancheta a concluzionat ca vina a apartinut conducatorului automobilului care a trecut pe rosu si nu soferului camionului, dar pe mine m-a impresionat ca cei doi erau... francezi!

Contele se opri o clipa si sorbi o gura din paharul cu vin din fata lui. Béa incepu deja sa lacrimeze si nici Sebastian nu mai era sigur pe sine.

- Am facut ce mi-a stat in putinta ca repatrierea corpurilor sa nu intampine greutati si nici sa nu va coste o avere, am cautat chiar sa aflu date despre cei doi... Stiu ca venisera in Mexic sa-si marcheze  30 de ani de casatorie! 
Propriile mele dureri m-au impins probabil sa ma amestec si in viata voastra ... Ceva imi spunea ca trebuie sa va fiu de ajutor. Faptul ca din toate masinile mexicane tocmai camionul firmei mele a intrat in coliziune cu o masina condusa de francezi de-ai mei, nu mi s-a parut o intamplare!
Si v-am urmarit, cu discretie dar indeaproape, gata sa va sprijin. Cand am aflat ca Béa a pierdut sarcina si apoi si serviciul am cautat o solutie... Asa am inventat premiul cu sejurul...
Recunosc ca ideea cu inelul a fost o prostie, dar eu am mizat ca-l veti lua si el va va ajuta sa va descurcati... Iertati-ma! Trebuia sa intuiesc ca sunteti oameni de onoare... Raul m-a avertizat...
Mai aveam si varianta de a va oferi de lucru... Ma gandeam sa va insarcinez cu administrarea domeniului pe care intentionez sa-l introduc in circuitul turistic. Desigur asta presupune sa renuntati la Paris ... Stiu ca nu este o alegere usoara dar propunerea mea ramane valabila si cred ca merita analizata! 
Dupa cum vedeti sunt singur. Am frati, surori, nepoti, prieteni dar... sotia si baiatul meu... au pierit intr-un accident de helicopter... in urma cu 8 ani!

Contele tacu. Isi goli paharul cu vin dintr-o inghititura, se ridica si, scuzandu-se, parasi sufrageria fara sa se atinga de mancare.
Nici ei nu mai avura chef de nimic. 

Se retrasera in camera. Fusese o zi foarte agitata dar nici noaptea nu promitea sa fie mai linistita!
Pana in zori se framantara fara sa poata inchide un ochi.


Cand contele cobora sa-si bea cafeaua de dimineata, zari in capatul scarilor bagajele celor doi tineri care il asteptau la micul dejun, pregatiti de plecare. 
- Buna dimineata! Asadar v-ati decis sa ramaneti parizieni! zise el, intrand in salon, evitandu-le privirea. Era trist, dezamagit.
- Domnule de Ribiere, toata noaptea ne-am sfatuit si am intors toate pe toate partile... 
- Inteleg, va inteleg foarte bine... Cred ca si eu am gresit... Nu am reusit sa va asigur de buna mea credinta...  
- Nu, nu m-ati inteles, il intrerupse Sebastian, noi am decis sa va acceptam propunerea! Plecam la Paris doar ca sa ne incheiem socotelile... Propunerea dumneavoastra poate fi pentru noi un nou inceput.
Fata contelui se insenina dintr-odata si ridicandu-se brusc  se repezi si-i imbratisa cu afectiune paternala, fara nici un protocol.
- Doamne, ce bucurie imi faceti! murmura contele ascunzandu-si prost emotia.
Incepura sa rada toti trei si se asezara incantati la masa sa-si deguste micul dejun.

Din cadrul  glasvandului,  Raul, ramas pironit, parea si el fericit, destinzandu-si pentru cateva clipe fata-i incremenita!

Afara, soarele anunta o zi frumoasa. 
Cat despre cei din jurul mesei... viata lor avea sa cunoasca un nou inceput, luand totul de la capat!



 
Pentru alte noi inceputuri... cititi si alte solutii

4 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Absolut! Pe mine doar realitatea ma inspira! :)

      Ștergere
    2. Mă bucur! E bine că se poate întâmpla aşa ceva în realitate! :)

      Ștergere
    3. Imi cer scuze pt greseli! Am vazut cateva dintr-o privire...

      Da! Uite ca mai exista. Bietii tinerii astia se si vedeau masacrati, sechestrati.. Traim intr-o lume bolnava ...
      Si totusi!

      Ștergere