Faceți căutări pe acest blog

joi, 15 februarie 2018

Poveste despre o simfonie... de ghiata!

Paris, 12 decembrie 2011

Sa fi fost in iarna lui 1988...


Ca in fiecare joi seara, am plecat la concert, la Ateneu. Stiam ca va fi o seara “racoroasa”.

Afara erau –28 de grade si in Ateneu nu venea caldura decat in zilele in care se desfasura vreo activitate la Palatul Republicii (Palatul Regal).

Nu stiu daca era o chestie tehnica, economica sau una politica, dar asa stateau lucrurile in iernile geroase ale anilor '80!

Am plecat asadar imbracata ca pentru mers pe munte iarna si nu ca la un spectacol la Ateneu!

Nu mai stiu ce era in program si nu mai stiu nici ce subiect abordasem in conversatie, asteptand in foaier. Imi amintesc insa ca nimeni nu discuta despre frig. Toti eram destul de tacuti si nu foarte nerabdatori sa ni se permita accesul in sala.

In foaier era cu mult mai bine; stiam ca in sala e si mai frig si, in plus, curentul ne facea percepem temperatura ca fiind cu cateva grade bune sub cea de afara!

Cand usile salii s-au deschis, din sala ne-a izbit o “briza” de frig... si mai frig, de parca eram pedepsiti pentru indrazneala de a fi venit pentru un concert pe asa o vreme.

Locul meu de abonat era in loja din dreapta scenei, chiar in spatele violoncelistilor. Imi placea acolo caci ma simteam parte din spectacol si puteam vedea mimica dirijorului, ceea ce era ceva special!

In zilele cand obisnuitii abonati erau mai putini, imi cautam un loc in fata scenei, incercand sa fiu un spectator obisnuit.

Cum frigul ii tinuse pe multi acasa, in seara aceea eram decisa sa nu merg in loja. Mi se parea prea frig pentru a sta practic pe scena, unde se simtea curentul din culise.

Mi-am gasit un loc in sala si m-am instalat fara sa schitez macar gestul de a-mi scoate haina, necum manusile sau caciula - nimeni nu a facut altfel - si am asteptat linistita sa inceapa concertul.

Asteptarea a durat ceva mai mult decat de obicei si, in sala, lumea dadea semne de neliniste.

Prietena mea si cu mine ne intrebam daca nu cumva venisem degeaba si spectacolul avea sa fie anulat.

Dar… nu.

Cand eram mai convinsi ca vom pleca acasa, pe scena au inceput sa intre… niste persoane,  insiruite ca la coada la puii de Crevedia!

Dupa instrumentele ce le purtau in mana am inteles ca era orchestra Filarmonicii. Toti erau imbracati cu haine de iarna, ca pe strada.

In mod normal, cand intra orchestra publicul aplauda. Noi insa... nu am fost capabili de nici un gest.

Spectacolul de pe scena era grotesc.

Cu haine ponosite, in culori de toate felurile, caciuli carachioase si manusi decupate, pentru a lasa degetele libere, cizme scalciate, partial ude, fulare rasucite la gat, cu nasurile rosii bagate in gulerele puloverelor decolorate, tricotate grosolan, artistii filarmonicii romane aveau aspectul unui grup de amarati iar pe fetele lor li se citea o mare impotrivire, un fel de protest.

Parca demonstrau! Iesisera sa ne spuna mut : "Uitati-va la noi si spuneti si voi daca astfel este posibil sa te numesti artist!"

O imagine pe care nu o voi uita.

Dupa cateva momente, pe parcurs ce scena se umplea si instrumentistii intrau ezitand, precum vitele la abator, intreaga sala a izbucnit in ras, un ras nervos, cu hohote pe care nu puteam sa ni le oprim. Artistii, cu capetele in pamant, umiliti, inghetati, asteptau tacut sa ne linistim, pentru ca, in final, sa inceapa si ei... sa rada.

Un fou rire... intretinut de faptul ca eram de ras cu totii privindu-ne ... unii pe altii!

Si a urmat, inevitabil… plansul de dupa ras!

Rasul s-a transformat in ranjet ce ne-a schimonosit fetele si lacrimile au inceput sa ne curga din ochi in tacere, o tacere de mormant.

Nu stiu cat am stat in picioare asa. Mie mi s-a parut o vesncie.

O clipa, un minut, o ora... un veac, nu conteaza! Oricum a fost timpul necesar in care am convenit ca eram de ras cu totii. In fond, aratam cu totii jalnic!

Nimeni nu schita nici un gest, acolo si atunci, locuindu-ne doar linistea si lacrimile, umilinta capata demnitate.

Imbracati cu totii, artisti si spectatori, infrigurati, cu fetele cazute, am simtit compasiune unii pentru altii, ne-am infratit instantaneu si ne-am consolat cu tacerea.

Am inceput apoi sa aplaudam, artistii pe noi si noi pe ei, aplauze graitoare, un fel de imn inchinat indraznelii de a arata ca, oricat de umiliti am fi fost, ne straduiam sa tinem capul sus!

Cu palmele fripte de aplauze, intr-un tarziu ne-am asezat smeriti si, dupa ce artistii si-au revenit, au dat in final un spectacol adevarat!

Simfonia de ghiata a facut ca in sala sa fie mult mai cald. Era insa o altfel de caldura!

Cand spectacolul s-a terminat aplauzele au durat minute in sir.

Am iesit tacuti in Piata Palatului, goala dar totusi luminata.
Nimic nu ne lasa sa banuim ce avea sa se intample peste putin timp, acolo - locul in care, indiferent de scenariu, s-a scris pana la urma o pagina de istorie.
Era o noapte argintata de ger si de luna plina si rece ce stralucea pe cer.
Desi era mai putin frig decat in sala, zapada scartaia sub incaltari si narile ti se lipeau... Dar... nu mai conta!

Am plecat spre casa cu sufletul ca framantat intr-un malaxor, dar si cu un soi de mandrie, mandria ca acolo, in frigul mai cumplit decat afara, am participat la un moment de protest.
Bucuria de a fi fost cu totii in comuniune de sentimente mi-a incalzit sufletul in seara aceea intr-un fel pe care n-am sa-l uit.

Cu trecerea timpului toti avem amintiri si ele se aduna si se asaza dupa structura fiecaruia.

Invatam sau nu, trece viata cu folos pentru suflet sau e doar un pasaj in cautare de senzational... astea sunt pana la urma rezultate personale.

Pentru unii viata e o insiruire de frustrari, pentru altii o succesiune a reusitelor.

In realitate avem cu totii de toate! Doar felul in care se succed intamplarile vietii face diferenta.

A fi nostalgic cu privire la trecut mi se pare, pana la un punct, firesc caci acolo, in trecut, este tineretea, sunt clipele frumoase, timpul in care eram frumosi, sanatosi, in putere.

Unii, ajunsi azi la varsta retragerii din viata activa, pun neplacerile prezentului si uitarea cu care societatea ii “rasfata” pe seama schimbarilor survenite in ultimii ani. Ei sunt nostalgicii comunismului.

Personal nostalgii nu am caci consider viata trebuie sa mearga inainte si doar ignorantii, neputinciosii sau vinovatii se tin de trecut.

Daca ai simtit macar o secunda ceea ce am trait noi in seara aceea la Ateneul Roman... pentru nimic in lume nu mai poti sa ai nostalgii, indiferent cat de grea e viata, cat de inselate ti-au fost sperantele sau cat de scos din circuit ai fi.

Si nu stiti cat de dulce e gustul demnitatii!

7 comentarii:

  1. Mi-aduc foarte bine aminte de cei trei F: Foame, Frig, Frică.

    Dar am nostalgii: anii gri închis spre negru au fost vreo 8, din '81 până-n '89. Ăia de prin '60 până-n '80 au fost gri deschis. Lipseau anumite libertăţi, dar din punct de vedere material viaţa era mai bună decât acum.
    Şi naşpa e că tot ce-a fost bun atunci s-a pierdut şi tot ce-a fost rău a rămas. Şi s-a accentuat. Nepotismul şi corupţia au urcat pe culmi nebănuite, libertatea cuvântului e dreptul de a lătra în timp ce ursul îşi vede nestingherit de drum (chiar dacă-n pieţe latră câini în haite). Iar dacă scăpăm de actualul urs, tot un urs vom pune în loc, fiindcă aproape nimeni nu-şi mai alege partidul după doctrină (am văzut nişte scurte interviuri luate unor indivizi din "tineretul liberal", care habar n-aveau pentru ce militează partidul lor), ci după şansele de acces la ciolan pe care i le oferă.
    Ar fi putut să fie bine, dar nu e. În '90, '91 unii spuneau că e firesc să iasă gunoaiele la suprafaţă, că aşa e când se învolburează apele, dar se vor duce la fund cât de curând. Poate că acel "cât de curând" o fi însemnând vreo 50 sau chiar 100 de ani, cine ştie?
    Aşa că eu mă gândesc cu nostalgie la cel puţin 3 lucruri din perioada '60 - '80: condiţii materiale, siguranţa zilei de mâine, vârsta redusă de pensionare. Dar asta nu mă-ndeamnă să votez PSD-ul, cum cred "tinerii frumoşi" de azi. Nu votez pe nimeni, că n-am pe cine. Îi las pe tineri să voteze pentru viitorul lor gri-murdar şi mă delectez (de obicei în tăcere) cu nostalgiile mele (când am timp, că încă mai trebuie să muncesc ca să mănânc, şi nu ca să mă îndop cu delicatese, dintre care de unele am avut parte în copilărie).

    RăspundețiȘtergere
  2. Am uitat să zic, mai am o nostalgie.
    Atunci, la concert, aţi râs şi aţi plâns la unison. Aţi protestat la unison. Ei, am nostalgia acelei unităţi. Acum nu mai există. Ne arătăm cu degetul, învinuindu-ne unii pe alţii, ne înjurăm pe reţelele sociale, în emisiuni TV şi oriunde altundeva. Ne-am lăsat învrăjbiţi, uitând de "divide et impera", o strategie care acţionează acum împotriva noastră.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ai dreptate, draga mea! Dupa cum vezi, textul meu dateaza din 2011... Incep si eu sa am regrete... Atat de destepti ne credem dar se pare ca vom muri de prosti!
    Unitatea de care vorbesti tu e poate cea mai trista dintre pierderi!
    Dar am niste dubii... cred ca invrajbirea este o caracteristica a noastra care doar de frica securitatii se mai tinea in frau! Documentele cu turnatorii aflate in dosarele de securitate arata o alta fateta a societatii de atunci!
    Cum poti altfel sa-ti explici laturile aruncate pe FB asupra cuiva care zice ca... nu poate manca vegan! Ce motivatie sa ai ca sa ajungi sa blestemi o persoana pe care nu o cunosti ... pentru ca declara ca nu poate manca numai vegetale crude!? Te crucesti! Ori suntem nebuni ori indraciti!
    Sunt siderata... La fel cu vaccinurile... Fiica mea imi mai citeste cate ceva de pe FB si asta este motivul pentru care nu am de gand sa devin membru FB niciodata! As fi asa de trista ori de revoltata incat m-as imbolnavi de ficat!
    Cat priveste chestia cu condiţiile materiale, siguranţa zilei de mâine, vârsta redusă de pensionare din vremurile socialismului... cred ca tocmai acele plusuri au tras totul in jos... caci nu aveau cum sa dureze - nu a fost posibil nicaieri in sfera estica! Cine are conditii, nici o grija si totul asigurat ... pentru ce sa se mai forteze sa mai si munceasca! Si boala dragului de privilegii o purtam inca si azi!
    Cei care au apucat anii 80 in occident zic acelas lucru azi! Peste tot s-au pierdut privilegiile. Cum altfel sa ajunga o mana de oameni atat de bogati? Saracind pe altii! E trist, nu-i asa?
    Te imbratisez! Cu drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu acele privilegii amărâte au fost pricina, Cita. Cei care trag sforile (nu ştiu cine sunt, dar nu mă îndoiesc că există) au ajuns la concluzia că socialismul e un experiment nereuşit şi i-au pus capăt. Prea s-a revoltat toată lumea în acelaşi timp, ca şi în 1948, de altfel.
      Ce rezolvăm dacă ţinem bătrânii la muncă şi tinerii în şomaj? Tinerii sunt mai productivi, mai receptivi, mai adaptabili.Pot face treabă mai bună, nu? Plus că, dacă-i ţii în şomaj, uită şi bruma care încă se mai învaţă la şcoală. Dacă ar fi locuri de muncă vacante, aş înţelege necesitatea măririi vârstei de pensionare, dar aşa? E un soi de genocid mascat. Muncim mai mult, ne şubrezim mai repede, mâncăm pensie mai puţin timp.

      Şi da, ai dreptate, ca să se îmbogăţească unii peste măsură trebuie să sărăcească alţii, mulţi alţii.
      Am ajuns să mă bucur că n-am copii - n-am nici motive să-mi fac griji pentru viitor.
      Tot cu drag te îmbrăţişez şi eu.

      Ștergere
  4. Demnitatea are intr-adevar un gust aparte, asa cum ai spus.
    Momentul trait de tine mi se pare extraordinar. Am avut si eu pe timpuri chiar un abonament la Ateneu, dar nu tin minte sa fi ajuns chiar in plina iarna. La serviciu de multe ori inghetau budele si o data le-au desfundat pompierii! Dar mereu ajung la concluzia ca inainte de '89 multe lucruri au fost mult prea deteriorate. Si nu cred ca intamplator. La o stare critica se ajunge intr-un anumit interval de timp!

    O saptamana senina, draga Cita!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc , draga mea! Stii bine ca nu cred in intamplare, Doamne fereste! Dar nici in teoria complotului nu cred.
      Eu cred in puterea si voia lui Dumnezeu!

      Iti doresc din suflet o saptamana cu folos! Daca e si senina... cu atat mai bine! :)
      Cu drag!

      Ștergere