Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 29 noiembrie 2017

AMINTIRI DESPRE SCRISORI SI PANGLICUTE DE ALTADATA


SERTARUL DOAMNEI  ZAMFIRESCU


Bunica nu uita niciodata datele de aniversare ale nimanui, rude sau cunoscuti, ocazie cu care le facea o turta, de fapt un cozonac pe care il cocea intr-o forma rotunda.
Cam astea erau "torturile" ei dar erau bune si bucurau pe toti!
Unii, mai norocosi, primeau si cate 2, 3 metri de material pentru o rochita, o camasa sau un pantalon... Asa era bunica!
Cum sarmana nu prea putea sa mearga, eu eram cea care ducea darul.

Intr-o primavara, dupa Pasti, m-a trimis cu o turta rumena si bine crescuta la d.na Zamfirescu care implinirea  80 de ani!
Doamna locuia pe o strada paralela cu a noastra si traia singura de cand sotul ei murise. Nu avea copii si bunica o compatimea in fiecare zi pentru asta.
Mie imi facea placere sa merg la ea. O gaseam foarte interesanta.

Poarta era descuiata asa ca am intrat, nu inainte de a suna la soneria veche si ciudata ascunsa sub o bolta improvizata din tabla galvanizata.
Pana sa apara in usa casei, m-am bucurat de primavara ce se instalase acolo, in curtea mare, plina de pomi fructiferi purtand inca flori. 
Pe ramurile pe care frunzele iesisera deja, florile inca necazute ale merilor si ciresilor ocroteau pasarele pe care le puteam auzi ciripind, vesele ca au scapat de ger si de surprizele lui aprilie, imbracandu-le tandru cu verde crud.
M-am asezat pe unul din scaunele vechi de rachita ce incojurau o masa mare de piatra.
- Ce faci motato, ai venit pe la mine?
- La multi ani, d.na Zamfirescu. Bunica va trimite acest pachet cu felicitarile dumneaei!
- Ce dragut din partea ei! Dar cum tine minte, frate, cand e ziua mea?
Era vorbareata si simpatica, o placere sa o asculti in pofida celor 80 de ani pe care tocmai ii implinea.

Ma invita in casa, in camera cea mare, in care plutea un fin miros de gutui.
Stiam ca ma va servi cu delicioasa dulceata din coaja de pepene verde, specialitatea ei.
In timp ce se agita ea sa puna servetel brodat pe tava de argint si sa ma serveasca dupa tot protocolul... eu priveam in jur pe furis incercand sa descopar povesti adevarate...
Scrinul enorm cu picioarele in chip de gheare de leu ma fascina.
Stiam ca sertarul din mijloc era intesat cu tot felul de lucruri si m-as fi uitat zile intregi in el. Nu reusisem insa niciodata sa imi satisfac curiozitatea.
In ziua aceea sertarul cu pricina era intredeschis si ochii mei priveau numai intr-acolo.

Am degustat cu placere deliciosele si parfumatele spirale de coaja de pepene invelite in siropul de culoarea mierii ascultand multumirile adresate bunicii si simtind bucuria batranei doamne de a avea un invitat de ziua ei...
Mi-am luat inima in dinti si am intrebat, cu tupeul fetiscanei de 13 ani:
- Faceti ordine de ziua dumneavoastra?
- Nu, dar de ce intrebi?
- Pai vad ca aveti sertarul scrinului deschis...
- Ah, nu, ma uitam doar printre amintiri... imi raspunse ea cu privirea razletita undeva, in fundul sertarului...
Apoi, se lumina la fata ca si cand gasise raspuns la o intrebare ce o preocupa si imi spuse:
- Stai, cred ca am ceva pentru tine.
Si ridicandu-se se indrepta spre sertarul misterios.
Il deschise larg si scoase de acolo o minunata panglica de organza pe care mi-o intinse.
- Poftim, ti-o daruiesc. Tu ai un par asa de frumos! Cred ca o poti folosi mai bine decat mine, ce zici? chicoti ea fericita ca poate sa se revanseze pentru vizita mea.
Eu eram cu ochii infometati de curiozitate, fascinata de
lucrurile ingramadite acolo....
Printre zambete si multumiri, trageam ocheade incercand sa gasesc o fraza care sa ma apropie de amintirile d.nei Zamfirescu.
- Vai, dar ce de minunatii aveti pe aici, indraznii eu a zice.
- Da, aici e locul... casatoriilor mele.
Chipul meu trebuie sa fi aratat nedumerit pentru ca batrana doamna se explica:
- Stii, eu am avut trei soti... destul de neobisnuit pentru timpul meu... Poate ca n-am avut noroc dar am fost si tare mandra...
Dezordinea cartilor de vizita vechi, aruncate in tot locul, contrasta cu pachetele de scrisori sortate in teancuri ordonate si legate cu grija; un coup-papier rupt si alte nimicuri importante doar pentru ea... imi hraneau cumva imaginatia.
Dintre toate lucrurile indesate acolo ceea ce ma intriga era manusa alba, eleganta, din piele de sevro. Una singura.
- Ati pierdut o manusa... vai, pacat, si cat e de frumoasa...
- O pastrez ca amintire a pripelii mele, raspunse ea luand delicat manusa si, ducand-o la nas, mirosii cu ochii inchisi vremea ei de glorie...
Nu am indraznit sa mai intreb ceva insa am intins mana spre coup-papier-ul fara varf si i-am admirat praselele.
- Eh, asta e amintirea furiei mele...
Mintea mea adolescentina deja isi imagina scene de gelozie dezlantuite cu furie pana la sange, din iubire...
- Ce de scrisori, am murmurat eu cu frica ca nu cumva sa inchida sertarul tocmai atunci...
Spiritul de observatie al copilei curioase nu m-a lasat sa trec cu vederea faptul ca unul din teancurile de scrisori parea facut din plicuri noi.
Doamna desfacu fundita cu care erau legate, de parca mi-ar fi ghicitit gandul, si mi le arata. Fara sa aibe scrise nici destinatiile nici destinatarii, plicurile pareau intacte.
- Uite, vezi, astea sunt scrisori scrise si neexpediate !
- Si le pastrati? am intrebat eu cu naivitate.
- Da. Le mai citesc uneori ca sa nu uit cat am fost de orgolioasa si neinteleapta, chicoti ea.
Nu indrazneam sa mai intreb ceva dar mintea mea era deja incarcata cu subiecte de romane de dragoste, crime pasionale, iubiri neimpartasite, in fine, aveam la ce sa visez.
Am mai zabovit un pic sperand ca d.na Zamfirescu imi va mai face confidente.
In timp ce imi vorbea despre uniforma ei de la Pensionatul Domnesc, despre strictetea educatiei si severitatea profesoarelor, ochii mei priveau roata in jur bucurandu-se de frumoasele lucruri ce marturiseau cate ceva despre simpatica d.na Zamfirescu.

Ne-am luat ramas bun fericite amandoua: ea ca primise o vizita si un dar de ziua ei, eu ca reusisem sa privesc cateva din misterele scrinului...

Seara, la cina, cu nasul in farfuria cu supa, am indraznit sa o intreb pe bunica daca stia ca d.na Zamfirescu fusese casatorita de trei ori.
Bunica insa mi-a retezat-o si cu vorba si cu privirea :
- Asta nu-i treaba ta. Tu... sa-ti vezi de ale tale! Cine stie multe... moare repede!

Despre casatoriile doamnei Zamfirescu am aflat dupa ce s-a prapadit.
Tatal ei, venit in capitala de prin Oltenia, facuse negot cu grane si devenise foarte bogat. Ea fusese singura la parinti, foarte fumoasa si cu un temperament vulcanic. Capricioasa si destul de independenta, un pic dominatoare si rasfatata, se casatorise din dragoste, de foarte tanara, cu un baiat de general, pe atunci student la medicina in ultimul an.
Intr-o zi, plecand de acasa sa-si viziteze mama, se intoarse repede din drum dupa ce constatase ca nu are in mana decat o manusa.
Cand a intrat in casa... sotul ei o saruta pe servitoarea lor, fata dragura dealtfel si ceva mai varstnica decat ea!
Jignita la culme, fara sa mai comenteze ceva, se duse la mama ei si acolo ramase.
Avea doar 25 de ani cand se separase de primul sot asa ca parintii ii prezentara in scurt timp un tanar avocat.
De data asta isi propusese sa nu mai ajunga acasa inopinant pentru a fi scutita de surpriza neplacuta de a-si gasi si al doilea sot in situatii jenante. Incerca sa nu faca caz si sa ignore privirile gurmande pe care barbatul le arunca servitoarelor sau prietenelor ei. 
Intr-o zi insa afla ca imobilul primit ca zestre de la parinti nu ii mai apartinea! Sotul ei, mare amator de pocker, il pierduse la carti.
Asa a fost de furioasa incat putin a ramas sa nu-i infiga in piept coup-papierul de pe birou atunci cand el ii marturisise acest lucru! Il implanta insa cu sete in lemnul biroului...
Asa ajunse d.na Zamfirescu singura a doua oara! Unicul avantaj a fost ca divortul a fost ... gratis!
Se recasatori apoi cu dl Zamfirescu care era si muieratic si cartofor si pe deasupra ii placeau si petrecerile stropite din belsug cu alcool!
Nationalizarea a scapat-o de rusinea saraciei prin pierderea averii la carti!
Dupa ce casa de pe strada Paris le-a fost confiscata, se retrasesera in casa socrilor ei si acolo au indurat cu discretie schimbarile ce au venit odata cu terminarea razboiului.

Dl. Zamfirescu a facut o pneumonie, prin '54, si s-a prapadit in trei saptamani!
Ramasa vaduva, a dat ceva lectii de franceza si asa si-a  castigat existenta.
Batrana le sfatuia pe toate femeile tinere care se maritau sa nu ia decizii pripite.
Cu mare haz marturisea ca, dupa ce avusese trei soti si divortase de doua ori, cu timpul ajunsese la concluzia ca tot primul barbat fusese cel mai bun!
Dincolo de gluma, faptele confirmau de fapt purul adevar!

Biata d.na Zamfirescu!
Uneori bogatia si frumusetea par sa nu fie suficiente atuuri pentru fericirea unei femei !
Nu prea a avut noroc insa a avut parte de multa... invidie, chiar si dupa ce i se luase tot si traia dintr-o pensie de urmas ramasa de la batranul Zamfirescu, care fusese inginer la telefoane.

Dupa ce am auzit toate astea am inteles secretul sertarului cu amintiri, de ce pastra ea o manusa, ce era cu coup-papier-ul rupt si nu a fost greu sa ghicesc nici cui ii scrisese ea scrisorile pe care nu le expediase niciodata!
In fond regretase toata viata pripeala cu care si-a lasat primul sot dupa care a cam oftat in taina!
Apoi, soarta nu a incetat sa-i demonstreze ca se poate si mai rau...

Viata ne surprinde mereu.
Ne construim vise, facem proiecte si, daca lucrurile nu prea ies dupa cum ne-am dorit, uneori nu reusim sa intelegem unde anume am gresit!

Fericiti cei ce pot sa-si inteleaga erorile si sa-si asume esecul!
Acestia reusesc sa traiasca fara ranchiuni restul vietii ramase si chiar sa gaseasca un strop de fericire!


SEVRES
18 Februarie 2012 

2 comentarii:

  1. Încă o poveste fascinantă.
    Mulţumesc, mi-ai făcut seara mai frumoasă. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Esti o draguta!
      Eu multumesc! Sa-ti fie bine!

      Ștergere