Faceți căutări pe acest blog

duminică, 19 noiembrie 2017

INOCENTA SUFLETULUI

POVESTEA UNEI IUBIRI NEFIRESTI

Se crapa de ziua. 
O pala usoara de vant parea sa spuna ca vara era aproape. 

Patrick descuie usa cu greu. Era frant de oboseala dar fericit. Facuse ceea ce trebuia sa faca. Stressul lui de 15 ani luase sfarsit!

Ca si avocatul, politstii se lasara cu greu convinsi. 
Povestea lui le parea de necrezut... dar in final au trebuit sa accepte ca marturisirea lui nu era fabulatia unui schizofrenic. Sase ore le povestise totul! Si ce usurare!
Psihiatrul sau inca nu avusese parte de atatea amanunte... Poate deaceea inca mai lua pastile...
Aprinse lumina in salonul cu mobila putina si ieftina in mijlocul caruia trona sevaletul - acum gol... Dealtfel sevaletul acesta constituia in sine un obiect de decor, ceea ce intriga pe multi si inainte de toate pe Christelle. 

Si totusi, timp de 15 ani, in fiecare noapte, pentru cateva minute, sevaletul  acela a gazduit o capodopera, un Rembrandt!
Atunci cand era sigur ca nimeni nu-l putea vedea, se incumeta sa scoata tabloul din ascunzatoare. Cu gesturi delicate il dezvelea si-l  aseza acolo cu grija, apoi isi tragea un scaun in fata lui si isi contempla pictura fetisa .
Cand sotia lui il surprinsese, intr-o noapte, fu nevoit sa-i spuna o minciuna, cum ca acela era o amintire ramasa de la tatalui sau, mort de mult, si a  carui moarte inca il marca! 
Si plansera amandoi pana la ziua!

Se opri o clipa si asculta cu atentie. 
Isi reveni repede: nu mai avea motive de ingrijorare, - acum pustiul era ferit si de termite si de umezeala si de foc!
Simti pentru prima data o usurare deplina, asemenea celei pe care o traieste un parinte care isi pune copilul la adapost inainte de a da piept cu niste agresori.  
Isi lua un scaun si se aseza in fata sevaletului gol. Scoase din buzunar cele doua fotografii polaroid si le aseza in locul picturii. Atat ii mai ramasese din obsesia lui: doua selfi-uri in fata "tabloului sau!


Totul incepuse intr-o după-amiază din toamna anului 1983. Parca ca a fost ieri...
Echipa de fotbal din Saint-Raphaël tocmai jucase un amical cu echipa locala, a tinerilor din Draguignan. 
Patrick avea atunci 13 ani si adolescenta venise peste el cu un val de .... melancolie . Daca ar fi putut s-ar fi ascuns de lume. Se gasea prea mic, prea gras, prea blond si ... nu se simtea deloc bine in pielea lui!
Spre a-l scoate din casa, mama lui il dusese pe stadion, sa vada impreuna meciul acela. Apoi servira  o ciocolată caldă la cofetaria de langa gara. 
Nevazand nici urma de bucurie pe fata lui, mama sa, care cocheta cu pictura, avand chiar oarecare talent, ii propuse sa mearga impreuna in vizita la muzeul municipal. 

Intrara in prima sala care nu avu darul sa-i trezeasca interesul. Nu se putea spune ca era strain de pictura. Crescuse in miros de vopsele si primele sale jucarii fusesera pensulele cu care mama lui picta. 
Intrara in cea de a doua sala, unde, intre un impresionant cap al lui Iisus, pictat de Philipe de Champaigne și un Renoir, Patrick zari un tablou de mici dimensiuni care il tintui efectiv.

Pictura aceea il impresiona intr-atat incat ramase intepenit, fara sa mai poata face un pas. In dreapta lui, in partea de jos era scris: Copilul cu balonul de sapun, Rembrandt.

Ceva se intampla atunci intre el si copilul acela durduliu, cu buze carnoase si bereta turtita,  imortalizat de Rembrand. Pentru o clipa ii simti privirea de parca s-ar fi aflat in fata unei oglinzi. Ba chiar putea jura ca daca i-ar fi atins buzele ar fi simtit ca erau umede...
Totul i se parea atat de familiar in panza aceea, chiar si zambetul pustiului, dincolo de care intui aceeasi lipsa de fericire pe care o simtea si el in adancul sufletului sau prepuber. 
Parca il auzea  pe pusti spunandu-i : " zambesc dar e doar pentru poza caci stii ... nu sunt deloc fericit, sunt ca tine"!

Legatura lui cu baiatul din tablou s-a strans in timp. 

Ori de cate ori sufletul sau era cotropit de tristete, Patrick  mergea la muzeu, se aseza in fata pustiului si se simtea consolat.  
Si nu au fost putine momentele acelea care i-au umbrit calea!

Tabloul deveni astfel un alter ego, obiectul lui fetis, ceva care incet incet incepu sa ii intre in viata, stapanindu-i-o. 

Incerca sa invete o meserie, tinand insa cont sa nu fie cumva ceva ce ar putea sa-l desparta de baiatul balai si grasut care ii zambea melancolic din simeza muzeului .

Cand mama lui muri avea 28 de ani.

Cu sufletul sfasiat, orfan si trist, isi zise ca poate tocmai aceasta este tainica tristete a baiatului din tablou. Cu siguranta si el era orfan... Si o legatura si mai stransa ii uni.

Zile intregi petrecea in fata "tabloului sau" pana cand, cu o inocenta dezarmanta, se gandi ca singul lucru care il putea ajuta sa se ridice din caderea depresiva pe care o traia, era sa

aibe tabloul... acasa . 


Child With a Soap Bubble, a recently recovered stolen painting attributed to Rembrandt.
Si, intocmai unui copil indaradnic si rasfatat, isi spuse: "Il vreau si trebuie sa-l am, fie ce-o fi"!

Din acel moment incepu sa se gandeasca serios cum sa faca sa scoata tabloul din muzeu. 

Nici o clipa insa nu se gandi ca asta inseamna furt. In fond tabloul ii apartinea! Nimeni nu simtea ce simtea el fata de copilul zugravit pe panza pamantie! Pentru el nu era o pictura,  ci era jumatatea inocenta a sufletului sau!

Intamplator... sau nu, pe atunci chiar lucra in domeniul alarmelor... Dar asta nu i-a fost de folos decat in masura in care a inteles ca pentru  a avea tabloul nu ii trebuia decat un ...ciocan . 


Asa ca se hotara ca totul sa se petreaca in seara dinaintea zilei nationale a Frantei, cand orasul traia un fel de fervoare speciala. 

Si pe 13 iulie, pe la ora amiezii, se duse la muzeu.

Pe unul din holuri, nu departe de intrare, reperase un vechi dulap normand in care, profitand de un moment de neatentie generala, se strecura rapid. Se lungi pe raftul din mijloc si trase usa. Raftul insa se balansa asa ca intr-o secunda se trezi cu capul în jos si genunchii la gura, ca un prunc in burta mamei! Si asa ramase cinci ore; într-o căldura sufocantă, respirand si privind in exterior prin gaurile facute de termite!

La închidere, în jurul orei 19.00, Patrick il auzi pe curatorul muzeului urcand în biroul său apoi, două ore mai târziu, coborând pe scări fredonand "Marseieza".

De departe se auzeau acordurile aceluias imn cantate de fanfara.

Patrick iesi din  ascunzătoarea sa, se duse spre usa din spatele muzeului si smulse din ea doua scanduri, facand astfel o gaura prin care isi programase  sa iasa, si apoi astepta. 
Nu avea nici o emotie.  Parada elicopterelor, programată pentru ora 22 ,  avea să acopere zgomotul  celorlalte "manevre" pe care urma sa le faca! Acesta era de fapt tot planul!

Cu ajutorul unui simplu ciocan de tapiter, la momentul potrivit, lovi  geamul antiglonț care proteja accesul in prima sala a muzeului, baga mana prin bresa facuta si deschise usa.  

In timpul multelor sale vizite masurase frecventa  detectorului de mișcare, asa ca stia ca avea doar două secunde la dispozitie pentru a trece prin acea sala. 
Isi lua avant si reusi sa ajunga fara probleme in sala următoare. 
Tabloul "lui" era al doilea din stanga asa ca intunericul desavarsit din sala nu-l impiedica sa ajunga la el.
Il atinse cu delicatete, il ridica si ... in acel moment, alarma se declansa. 

Patrick estimase asta si, fara pic de emotie dar cu rapiditate, iesi prin gaura facuta in usa din spate si... se facu nevazut!

Ajuns la masina, puse Rembrandt.ul  într-o pungă de gunoi si asezandu-l  pe bancheta din spate, tresaltand de bucurie, demara linistit!

Nu-i venea a crede! Prietenul sau era in casa lui!

Scoase tabloul din punga oribila si il aseza  pe acel sevalet, pe care il cumparase de indata ce se hotarase sa-l ia din muzeu! 

Il privi ore in sir, admirandu-i diversele irizatii de lumina si culorile pamantii ale fondului. 
Contemplarea aceea avea sa devina o obsesie, un drog.
In timp efectul tabloului asupra sa fu mai obnubilant decat betia!

Cum era si firesc, a doua zi toate ziarele aveau pe prima pagina articole despre "furtul unui Rembrandt din muzeul municipal al orasului Draguignan"! 

Patrick realiza ca, incepand din acea zi, viața lui nu avea sa mai fi niciodata la fel. 
Isi ambala pretiosul "prieten" si il baga sub pat, apoi ii facu loc in dulap. 

Se apuca sa-l studieze pe Rembrandt si, afland ca a avut o viata  mai nefericita chiar si decat a lui, simti un soi de mangaiere.

Printre comentariile unor critici gasise opinii potrivit carora baiatul din tablou "lui"ar fi putut fi chiar fiul pictorului. 
Din ce-l privea era tot mai convins ca-i seamana acelui pusti si asta il fascina!

Câteva luni mai târziu, avea sa o intalneasca pe Christelle, viitoarea sa soție. Casatoria cu aceasta schimba nu numai viata lui dar si cea a baiatului din tablou, Patrick trabuind sa-i gaseasca o alta ascunzatoare, una sigura! 
Cum tabloul masura 50/60 de cm, il atasa de fundul unui sertar. Nemultumit pentru soarta panzei, de care nu se mai putea bucura in voie, Patrick i-a propus sotiei...  sa-si schimba locuinta! 
Si aveau sa se mute inca de trei ori.

Devenea chiar si pentru el evident ca pictura furata preluase controlul aspra vietii sale.
Masura permanent umezeala casei, il scotea pe "copil" in fiecare noapte, pe furis, "sa respire".
Intr-o noapte observa ca ceva nu era in regula: capetele cuielor care fixau panza pe cadru isi modificasera culoarea. Cum asta insemna oxidare din pricina umezelii se mutara din nou.

In noua locuinta traise insa spaima vietii lui cand, intr-o zi il vizitara hotii!
Din fericire acestia nu furara decat electronicele!

Atunci ii trecu prin cap chiar sa se lase de serviciu sau sa se apuce de o activitate pe care sa o poata face lucrand acasa!

Erau primele semne de paranoia si asta avea sa-l izoleze de lume, sa-l faca sa caute un psiholog si sa sfarseasca la un psihiatru!

Pentru el copilul cu balonul de sapun era aproape viu, daca nu chiar viu de-a binelea, se simtea responsabil fata de el! 

Si-l simtea in pericol!

Depresia risca insa sa devina cronica si, in speranta de a -si ameliora starea...  iar se mutara, de data asta intr-o casa, situata intr-o zona fara umiditate. 

Pentru catva timp se simti linistit.
Traia noapte de noapte ritualul contemplarii tabloului si se minuna de cat de drag ii era copilul bucalat. 
El era confidentul lui, prietenul, fratele lui!
Numai ca in scurt timp afla ca intreaga locuinta era infestata de termite. Asta aproape ca l-a inebunit. Ii era frica sa mai scoata tabloul la lumina. Il tinea sub vid si suferea ca si cand cineva drag s-ar fi sufocat in fata lui fara ca el sa-l poata ajuta!

Si iar schimbara casa. De data asta uscaciunea atat de dorita pentru conservarea  panzei, devenea ea insasi un pericol, frica pentru umiditate fiind inlocuita de cea de incendiu!

Incepuse sa realizeze ca el nu mai era capabil sa protejeze tabloul! Gandul ca sosise momentul sa se separe de prietenul sau nu-i mai dadea pace asa ca... facu ceea ce trebuia sa faca!

Inapoierea tabloului implica pentru el o jertfa asumata... se astepta sa fie zdrobit de suferinta...
Si totusi... acum privea fotografiile asezate pe sevalet si se minuna de linistea pe care o simtea.

In camera intra Christelle.
- Ce simti? il intreba ea cu jumatate de glas.

- Pace. raspunse el dus pe ganduri. Acum imi dau seama ca in toti anii astia de fapt... nu am trait. Te rog sa ma ierti...

Tacu. Daca nu ar fi fost asa de epuizat iar mai fi spus...
I-ar mai fi spus ca se simte ca si cand, odata cu iesirea din viata sa a pustiului blond si trist, sufletul sau pierduse ... acea parte de inocenta pe care si-o conservase prin el! Dar tacu.


Se ridica, o cuprinse pe dupa umeri pe femeia cu care traia de 15 ani si care abia de cateva zile ii aflase secretul si, tarsindu-si picioarele, stinse limina si  iesira din camera.

Maturitatea avea sa inceapa in zori!


"Să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua." (Fapte, 20, 35)

9 comentarii:

  1. Dacă nu greşesc presupunând că povestea e adevărată, atunci reprezintă încă o dovadă că realitatea bate imaginaţia. Detaşat! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exact! Nu stiu cat de inteligent ewste acest om dar... nu a facut nici o ora de inchisoare! S-a pedepsit singur. In fond facuse intr-un fel... 15 ani de inchisoare ... dar trecand totusi si prin clipe de fericire!

      Ștergere
  2. Nu e una dintre poveştile la care-ţi spuneam pe blogul meu că fac alergie! :)
    E despre "sancta simplicitas".
    Aici "inocenţa" frizează nebunia, iar pierderea ei coincide cu dobândirea raţiunii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Absolut adevarat! Cata inteligenta risepeste omul ca sa faca rau si in fond cat de simplu este!

      Bun, trebuie luat in seama si momentul! 1983!
      Azi sistemele de securitate au devenit sofisticate dar si reversul... asemenea! E o intrecere perpetua intre doi parteneri care consuma inteligenta la greu spre a se necaji unul pe altul! :) Dar ambii nu iau inseama... simplitatea! :)

      Ștergere
  3. Un subiect chiar deosebit. Iar astfel de obsesii sunt greu de gestionat, daca nu sesizezi fondul problemei.
    Sunt multe citate in Cartea Cartilor, pe care le-as numi azi inspirationale, sau cai de dezvoltare personala. Oare exista o sinteza a acestora in vreo lucrare anume? Sau si-a propus cineva sa o faca, cu explicarea lor mai in adancime?

    Multumesc, Cita draga! O saptamana plina de senin sa ai!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sotul meu avea grija de un lucru: sa nu ne creem ticuri, obsesii, sa nu cadem in dependenta pentru nimic in lume, dar sa ne petrecem timpul fara sa fim lenesi si afanisiti! Cu cat imbatranesc imi dau seama cata dreptate avea! Este asa de usor sa devi gaga!
      Cat despre "inspirationalitatea" Cartii Cartilor... in ea e TOT! E raspuns la TOT si la TOATE! Ce sa aduni? Fiecare cuvant ajunge sa devina... "inspirational", cum spui tu! Asta e!
      Eu iti multumesc! Sa-ti fie bine astfel incat sa-ti implinesti menirea!

      Ștergere
    2. uff , pardon: am omis un "i" ( sa devii)

      Ștergere
  4. eu cred că, dacă am sta să ne studiem fiecare, ne-am găsi câte un tablou furat prin suflete. realitatea- tristă- este că ne suntem proprii temniceri de multe ori și alegem să trăim așa, deși impropriu spus trăit...
    apoi numărăm anii pe care i-am risipit cu inconștiența noastră.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vai, si cata risipire, draga mea! Am schimba lumea de am utiliza energia acestor risipiri...
      Ne purtam cu viata de parca am fi nemuritori!

      Ștergere