Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 26 august 2017

RUSALINA


Intr-una din postarile mele - de pe celalalt blog - scriam despre ideea, devenita cliseu, potrivit careia, daca te intorci "acasa", iti incarci bateriile.

"Da, simt si eu in mine o energie care ma locuieste, dincolo de subrezeniile  de toate zilele care nu ma parasesc nici in vacanta! NU cred insa ca "de vina" ar fi stelele ori pamantul natal, nici energiile nevazute sau presupuse ci... pur si simplu OAMENII!

Cand locuiesti departate de locul tau de bastina, traiesti un fel de anonimat care, pana la un punct, te ajuta sa inaintezi, debarasat de greselile tale ori ale stramosilor tai, pornind de unul singur la reinnoirea ta, fara sa mai tragi dupa tine un intreg arsenal de greutati adaugat de mostenirile capatate cu voie sau fara voie in existenta ta.
Revenirea la matca este asadar intalnirea cu tine, acea persoana pe care multi o cunosc, despre care se stie cine a fost, ce a facut. Este intr-un fel retrairea timpului cand nu erai un simplu anonim! Si asta iti face bine  -daca nu ai ceva schelete in dulap, desigur!

Bateriile ti se incarca astfel din reasezarea ta printre oamenii si alaturi de oamenii care te stiu de-o viata!"

Si, cand am inteles acest lucru, mi-am propus ca la fiecare revenire "acasa" sa... intalnesc oamenii care ma stiu si pe care ii stiu!

Intalnirea cu Rusalina o gandisem ca pe o ruga impreuna. 

Imi povestise o data ca s-a nascut intr-o zi de Rusalii si de aceea mama ei a numit-o Rusalina! Nimeni insa nu i-a zis asa si poate aceasta este si cauza pentru care a avut de trait doua existente diferite.
Pana in ziua in care a ramas vaduva, toti au numit-o Rodica, pentru ca apoi sa devina... Rusalina, o femeie mistica!

Stiam ca ea merge de doua ori pe zi la biserica asa ca, ma-am gandit sa ne rugam cateva minute impreuna.

In drum spre biserica ce se afla nu departe de blocul ei, incercam sa numar anii de cand nu ne  vazusem. Si mi-am amintit ca ultima oara ne-am intalnit cu cateva luni inainte sa mi se descopere al doilea cancer, o vara pe care o tin minte, vara in care credeam ca am invins aceasta boala! 
Suferintele de tot felul, tratamentele si, desigur, anii m-au marcat, cu siguranta, insa speram ca nu intr-atat incat sa ma recunoasca. 

Ultima oara mi se paruse un pic pierduta. Imi marturisise atunci ca, din intamplare, descoperise ca, dupa succesiunea facuta ca urmare a mortii sotului ei, casa in care locuia de 30 de ani nu ii mai apatinea. Prin ce inginerii reusise unicul ei fiu sa faca asta... nu stia. Personal,  banuiam ca ea uitase, coplesita de oboseala si doliu, si ca totul se facuse cu acceptul ei...

Am intrat in biserica si mi-am cautat un loc de unde sa pot vedea intrarea. Era racoare si bine acolo in timp ce afara erau 38 °C! Si asta la ora 18!

Incet, incet, enoriasii veneau la Vecernie si printre ei am zarit-o si pe ea. Desi ma gandeam ca avea rezervat un loc in fata, avand in vedere fregventa cu care venea la slujbele zilnice, Rusalina, micuta si modesta, se aseza pe o banca, aproape de iesire.

M-am indreptat spre ea si, cum slujba incepuse, m-am asezat langa ea fara sa-i spun vreun cuvant. Nu m-a privit, desi banuiam ca isi cunostea "colega" de banca si observase ca langa ea era altcineva. Am gasit apoi un moment si i-am prins mana in mana mea. M-a privit surprinsa prin lentilele mari ale ochelarilor,  uimita, nedumerita. 

- Nu ma mai recunosti? am intrebat soptit, usor dezamagita.
- Esti chiar tu sau am halucinatii, m-a intrebat ea, ridicandu-si pe nas ochelarii de dupa care ma privea cumva pierduta.
Am incuviintat din priviri si, mana in mana, am continuat sa urmarim Vecernia.

Din cand in cand ne mai aruncam cate o privire strangandu-ne usor mainile!

Afara se porni o ploaie de vara, binevenita.
Preotul incepu sa citeasca acatistele cu voce tare. 
Rand pe rand, cei care-si recunosteau pomelnicul, se inchinau. 

- Alexandru, David... asta este al meu, imi zise, tragandu-ma usor langa ea. 
Si mi-am auzit atunci si numele meu.
Rusalina, desi nu mai stia nimic de mine de cativa ani, continua sa se roage pentru sanatatea mea! 
Si ochii mi se umplura de lacrimi, coplesita de vina de a ma fi pierdut in uitare.

Am iesit din biserica la brat, ea micuta, atarnata de mine, intrebandu-se cu voce tare daca era adevarat ca venisem la ea... sau mintea ii juca o festa.

Ploaia se intetise intre timp, asa ca nici o sansa sa stam de vorba pe o banca, cum ma gandisem eu.

Rusalina ma invita la ea in casa. Locuia la doi pasi de biserica.

In apartamentul acela nu mai fusesem de foate mult timp... atat de mult incat ma rusinam sa socotesc.
Marturisesc ca mereu simtisem o apasare la trecerea acelui prag. Poate pentru ca aparamentul, situat la parter si orientat spre nord, era foarte intunecos sau poate ca percepeam ceva din drama care se petrecea intre acele ziduri.

Caci viata ei  de dinainte... fusese un adevarat cosmar.
Rodica, a trait o poveste trista, pe alocuri  cu accente inspaimantatoare! 
Frumoasa si senzuala, firesc si fara artificii, si-a intalnit marea iubire - dar si calaul -  in persoana unui
barbat sarmant, inteligent, amuzant si aparent blajin, dar ... in realitate un alcoolic inrait si un hartuitor patologic! 
In fata putinilor prieteni care ii mai ramasese, intre care eram si noi, el era curtenitor si atent cu ea. 
Zilnic insa, fara martori, o teroriza cu o placere sadica. 
Nu o maltratase fizic niciodata - insa psihic... o facuse in
mod constantant si metodic.

Impreuna au avut un baiat, venit ca un dar divin, ea fiind declarata sterila. 
Si toata tandretea ei retinuta a revarsat-o asupra copilului sau, astazi un manager de succes, mult prea ocupat pentru ca sa isi mai vada mama.

Au urmat apoi multi ani  in care ea si-a ingriji  calaul, ajuns paralizat si redus la starea de leguma.
Si-a facut datoria exemplar, cu jertfire deplina. 

Moartea lui i-a adus eliberarea si nu numai. 
Caci Rodica a murit odata cu cel care a chinuit-o. 
Rusalina... renascuta, a iertat si a uitat totul. 
Si asta ma fascina la ea. 

- Sa-l ierte Dumnezeu... Stii, multe am invatat de la el... spuse ea cu cel mai firesc ton.

Apartamentul era acelasi din vremurile de odinioara, atat de... la fel incat m-am infiorat. 
Anii tecusera insa nici ea, nici casa ei nu suferisera vreo schimbare.

Ma servi cu un pahar cu apa si imi spuse, cu o nevinovatie de copil :
- Nu ma doare nimic, nu am nici o boala, mananc putin, dorm destul, ma rog si merg la biserica zilnic; dimineata si seara! Nu am mai fost in oras de cand ne-am intalnit, stii, atunci... Am magazinele in jur, posta, banca, totul. Imi pare uneori ca sunt rupta de realitate dar asta nu ma deranjaza. Nu stiu nimic din ce se petrece in lume si ma adancesc cumva in rugaciune... Dar... tot pacatoasa sunt...
Zambi a repros.

Atunci am inteles de ce era vizibil nemarcata de timp. Viata ei monahiceasca ii pusese pe chip o seninatate angelica.
Si o gaseam asa de frumoasa!

- Sunt fericita cu Dumnezeu alaturi... Nu imi vine sa cred cat de fericita sunt! Si uite, cum ai venit tu la mine azi! E si asta tot un dar de la El! Si tot nu-mi vine a crede. Stii, cand suna telefonul la mine e sigur ca cineva a gresit numarul!
Imi spuse asta fara suparare, fara amaraciune.

- Si fiul tau, nepotii, ce fac? indraznii eu sa intreb, inghitindu-mi lacrimile.
- Sunt bine... dar ne vedem rar... El e foarte ocupat... O duce foarte bine - are o casa cu scara din cristal! Dar eu... sunt fericita asa...
Ridica din umeri, cu seninatate de copil. Credinta ii vindeca rana de a nu-si vedea fiul si nepotii decat de doua ori pe an.

Imi veni in gand ca ea Il iubea pe Dumnezeu asa cum se cuvenea: din toata inima ei, din tot sufletul ei, din tot cugetul ei, intocmai poruncii lui Dumnezeu!

Am plecat de acolo smerita. Desi in fata blocului erau insirate cateva taxiuri, am pornit pe jos, incercand sa-mi limpezesc gandurile.

Murmurai o intrebare: Care sa fie, Doamne, oare calea cea buna? A ei ori a mea? 

Eu nu reuseam sa ma bucur de vacanta, fiind singura, fara nepotii si familia mea, in timp ce ea... multumindu-se sa-si vada fiul si nepotii din cand in cand, traia in rugaciune, departe de lume, fara prieteni, singura dar fericita,  doar ea si Dumnezeu.

In acel apartament, ponosit si demodat, in miros de lumanari si tamaie, Rusalina isi traia a doua ei existenta, aceea de om al lui Dumnezeu! 
Si era asa de frumoasa...



Sibiu, 15 August 2017





6 comentarii:

  1. Cred că frumuseţea e un apanaj al sufletului împăcat.

    Şi mă bucur că ai revenit cu o nouă povestire frumoasă. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Vero Ver, ce faci tu? Ai avut o mica vacanta sau iar ai transformat traducerile in motivatie de... munca?
      Eu abia m-am intors, cu sufletul plin de contrarietati, cu povesti... Nu mai stiu nimic din ale clubului... dar incerc sa recuperez :)

      Sa stii ca Rusalina mi-a ramas in suflet ca un fel de reper, o imagine care ma impinge sa caut acel lucru de pret care este alegerea iubirii adevarate. Ea o cunoaste. Eu sunt inca ramasa la cea terestra, a celor dragi... Ma straduiesc dar invidiez fara pacat nivelul ei spiritual...

      cu bine si... pe curand

      Ștergere
    2. N-am mai avut vacanţă cu adevărat de când m-am apucat de tradus, dar îmi pot lua câte o mică vacanţă în fiecare zi.:)
      Vara asta a fost - încă mai e - stranie, bărbatu-meu pune la punct casa de la ţară, eu încă stau la oraş, cu traducerile şi cu motanul. Noroc cu motanul! Şi cu traducerile, că-mi umplu timpul. N-am mai stat niciodată atât de mult singură. Bărbatu-meu vine din 2 în 2 săptămâni, câte o zi.
      Dar se va rezolva cât de curând.

      Ștergere
  2. Cred ca Vero are mare dreptate. Linistea interioara mereu se va reflecta in fizionomia luminoasa.
    O povestire complicata, cum numai tu poti trai. Ma gandeam cum ar fi ca gandurile triste ce vin cumva din trecut, sa le strangem (imaginar) intr-o cutie pe care sa o ascundem bine si sa o acoperim cu uitare. O minte linistita este infinit mai buna pentru trupul nostru. Ma gandeam...

    Seara buna, draga Cita si zile linistite si senine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Seara buna, draga mea!
      Omul nu poate trai fara sa se recompuna din clipele de tristete! Ele il cresc, il invata, il educa! Bucuriile... il fac plutitor, superficial si adesea egoist! Deaceea suferinta este considerata singura cale spre transcendent!
      Dar e fumos sa visezi la vremea bucuriei eterne!

      Ștergere
  3. Imi pare bine ca ai mai scris o povestire atat de frumoasa.

    Zile senine ,Cita !

    RăspundețiȘtergere