Faceți căutări pe acest blog

vineri, 9 iunie 2017

O SCRUMIERA PORTABILA SI... O POVESTE



Era o zi frumoasa de Mai, cu soare bland, mangaietor, cald atat cat sa te simti bine. Ador luna Mai pariziana ca si pe cea bucuresteana dealtfel!
Mintea mi se intorsese in timp, fila din calendar amintindu-mi ziua in care, cu ani in urma, ma indragostisem pentru prima si ultima oara. Respectam cu sfintenie ziua aceea, chiar mai mult decat ziua casatoriei noastre. 
Prin nu se stie ce miracol, inregistrasem atunci, cu ani in urma, clipa exacta a alegerii vietii mele, cand Dumnezeu coborase peste mine binecuvantarea iubirii unice.
Imi sorbeam cafeaua dusa pe ganduri cand, cateva batai in usa, ma trezira.

Un tanar comisionar imi lasa un mic pachetel. 

Nu comandasem nimic si nici pe eticheta nu am remarcat vreun nume.
Am luat o foarfeca si am taiat in graba banderola de scoch, deschizand cu oarecare curiozitate mica cutie de carton.

Inauntru, invelita in foita alba, era o minuscula scrumiera portabila, cu capac, din argint cu incustrarii de lapis-lazuli.

Emotionata m-am asezat pe fotoliul din preajma. Am cautat din nou in cutie, in speranta de a gasi un biletel. Cunosteam obiectul si, chiar daca nu mai eram de mult fumatoare, era desigur ceva special pentru mine si stiam ca este un mesaj.

In cutie insa nu era nimic altceva. 
Am ridicat atunci capacul micutei scrumiere ce incapea in causul mainii si inauntru am gasit un biletel, impaturit cu grija, astfel incat sa intre in spatiul mic cu finisaj elegant.

Am citit cu emotie: 
"Pe mama a iertat-o Dumnezeu. M-am gandit sa-i respect dorinta, una din putinele ei dorinte exprimate in ultimul timp. Cred ca asta iti va aminti de ea! Cu drag si prietenie, Ilinca"

O lacrima imi cazu pe bucata de hartie sifonata.
- Sigur ca imi voi aminti de ea... mereu imi amintesc de ea... am murmurat cu vocea sugrumata...
Stiam povestea scrumierei, veche de cand proprietara ei a devenit fumatoare... un cadou de Craciun de dragul caruia se apucase de fumat chiar in seara aceea!
Si ce mai fumatoate a devenit!
Mi-au venit in minte imagini din ziua in care imi propusesem sa o insotesc pe Ilinca, prietena mea de o viata, in vizita saptamanala pe care o facea mamei sale, internata, de mai bine de un an, intr-un stabiliment pentru bolnavii de Altzheimer din Germania. 

Eu si Ilinca ne stim din vremea cand poti sa-ti faci prieteni dintre colegi  si ei devin membri de familie; numai ca intre noi existase mereu ceva in plus si acel ceva era tocmai Veronica, mama ei. Si nu o data m-am gandit ca poate si
prietenia noastra devenise "pe viata" catalizata fiind si de farmecul pe care il exercita asupra mea Veronica!
Dincolo de respect si consideratie, doamna aceasta - o Doamna cu D mare - a avut de la inceput o mare putere asupra mea, admiratia pe care mi-o starnea fiind impletita chiar cu o oarecare teama, teama de a nu deceptiona, de a nu ii pierde prietenia.

Veronica provenea dintr-o bogata familie de comercianti din Bucurestiul de alta data.
De la ea am invatat o multime de lucruri. Ei ii datorez debarasarea mea de stressul socializarii.
Tot de la ea stiu nenumarate povesti din lumea Bucurestilor de alta data. Cunostea multa lume, secrete stiute si nestiute si cam tot ce misca in lumea vazuta si nevazuta a capitalei de dinainte si de dupa cutremurul politic care zduncinase din temelii societatea romaneasca in anii '47. 


In vremea adolescentei noastre, invitata la petrecerile Ilincai, eu ma tineam scai de mama ei; ii ascultam cu sufletul la gura povestile si as fi facut orice sa pot sa le memorez cuvant cu cuvant. Imi doream sa le scriu, asemenea unui scrib, sa pun totul pe hartie si cele scrise sa poate fi citite si de altii, ca un fel de ghid de supravietuire.
Trecuse ea insasi prin intamplari de viata care facusera deliciul barfitorilor, in diferite variante, adevarate subiecte de roman, si care adusesera un plus de nefericire personala peste nefericirea colectiva de atunci.
Le trecuse insa pe toate cu demnitate desavarsita, ascunzandu-si cu abilitate, sub o armura nevazuta, saracia si necazul ce dadusera peste ea.

Daca parintii ei fusesera mereu stricti si calculati, Veronica, crescuta in belsug, avea negresit mentalitatea de om bogat si saracia nu reusise sa schimbe cu nimic acest lucru, poate doar sa ii ascuta mintea pentru a gasi solutii spre a reusi sa nu coboare prea mult stacheta.

Se imbraca impecabil, rochiile ei fiind facute - mai exact refacute - noi din altele vechi. Avea mereu idei ingenioase pentru a supravietui cu demnitate.
Cu toate lipsurile si umilintele pe care a fost nevoita sa le suporte, era in stare sa nu manance o saptamana ca sa aiba bani de coafor sau sa organizeze o mica petrecere pentru fata ei.

Nu precupetea nimic, dispusa de orice sacrificiu, pentru ca fiica ei sa nu simta nici lipsurile, nici tristetea unei familii destramate, persecutate si ajunse in ruina fara nici un fel de resurse. Isi dorea sa o faca sa uite macar din cand in cand ostracizarile nemeritate! 
Isi intretinea cu eforturi relatiile cu oamenii din lumea lor - dintre care unii facusera déjà pactul cu diavolul pentru a trai mai bine - si visa ca fata ei iubita sa scape din "lagarul comunist"!
Altfel nu am auzit-o sa se planga vreodata de ceva!


Dovada a multor frici si emotii, o usoara pareza faciala ii adusese o oarecare modificare pe chipul ei cu trasaturi ferme. Invatase insa sa o disimuleze si pe aceasta sub o coafura bine studiata si mereu impecabila. 
In fine, a facut ea ce-a facut si a trait frumos, cand totul era urat, negand evidenta, fara sa se planga de nimic, sperand mereu ca lucrurile vor reveni la normalul lor de dinainte si rugandu-se pentru viitorul fiicei sale.

Era incontestabil o femeie pe care, daca ai intalnit-o, nu o aveai cum sa o uiti!

Ilinca nu era deloc o visatoare, desi facea parte in visul mamei ei, dupa cum nu fusese nici complexata, nici cu capul in nori. Avea un fel sanatos de a vedea lucrurile, stiind exact cine este dar si ca lumea familiei sale nu mai exista demult si ca totul se schimbase pentru totdeauna, fara nici o sansa de revenire. Asta i-a permis sa traiasca viata pe care o traiau toti in vremea aceea in Romania. Asta pana cand sansa i-a suras pe neasteptate, s-a casatorit si a plecat in Germania!

Intreaga ei viata Veronica o dedicase fiicei sale si intretinerii memoriei statului lor de ... dinainte!
O viata... pana cand memoria ei se sterse complet!
...

In ziua in care am reusit sa o insotesc si eu in vizita la spital, emotii aveam amandoua. Ne-am oprit mai intai intr-o cafenea, situata aproape de locul cu pricina, cu gandul sa ne tragem sufletul si sa ne facem curaj. 
Ne cam pierise insa cheful de vorba...

- Sa nu te sperii. Mama este azi altcineva... imi spuse dintr-odata Ilinca.

- Inteleg. mormaii eu, pironindu-mi ochii pe coada cestii de cafea.
- Imi pare rau ca nu s-a putut bucura de reusita mea, de faptul ca am putut recupera cele pierdute odinioara - chiar daca doar in parte... 
- Cred ca nu putea sa o bucure asta mai mult decat ai bucurat-o tu o viata intreaga! Fii linistita! 
- Ba eu cred ca asta ar fi facut-o cu adevarat fericita! Faptul ca am reusit sa recuperez cate ceva din averea familiei este doar pentru ca ea a crezut ca va veni timpul sa se poata! 
A pastrat toate actele, iti dai seama? Multi le-au ars atunci, de frica! Nu stiu cum a reusit sa le ascunda. La cate perchezitii au fost la noi...  Si unde mai pui ca le-a mai si adus cu ea in Germania! Daca as fi stiut atunci, cand a primit aprobarea sa vina la mine, as fi murit de inima. Stii bine ce controale erau la frontiera!
- Are instincte, Veronica! 
- A avut, vrei sa zici!
Pe fata Ilincai aparu o umbra de zambet tist.
Am pornit in tacere spre spitalul aflat, culmea ironiei, intr-un vechi conac boieresc, asezat la marginea orasului.
O tanara corpolenta, imbracata in uniforma locului, ne facu semn ca Veronica se afla in foisorul de langa liziera padurii.

Locul era fermecator. Am ajuns acolo cu inima stransa.

Pe Veronica am recunoscut-o de departe dupa parul ei frumos, ramas acelas, poate doar un pic mai incaruntit.
Imi parea neschimbata. Apropiindu-ne insa ma iz
bi privirea goala a ochilor ei din care parca disparuse viata inainte de vreme. 

Ilinca o imbratisa tandru si ii spuse cu o surprinzatoare veselie :

- Sarut-mana, mama, uite cine a venit sa te vada?
Veronica intoarse capul cu un interes brusc si ma cerceta cu o privire din care vidul disparuse. Eram aproape sigura ca, pentru o clipa, ma si recunoscuse.
- Ce bucurie! Multumesc ca ai venit,  zise ea politicoasa, cu o claritate neasteptata in exprimare. Spune-i Ilincai a am spus eu sa-ti dea un cadou din partea mea, ceva care sa-ti aminteasca de mine.
Vorbise ca si cand Ilinca nici nu ar fi fost de fata dar ce spusese era in concordanta cu firea ei generoasa.
Scurta i-a fost insa trezirea caci cazu imediat in aceiasi dureroasa absenta.

Am ramas toate trei mute si abatute, mangaindu-i mainile din cand in cand... pana cand un supraveghetor a venit sa o duca sa serveasca cina.
Veronica, persoana de la care invataseram atatea amandoua, atarnata de bratul unui strain, cu pasi mici si leganati, se departa de noi, complet indiferenta, ca si cand drumurile noastre nici nu s-ar fi intalnit niciodata.

Coplesite si triste am plecat si noi intr-un tarziu, evitand sa ne privim. 

Acolo, in vechiul conac, urma sa-si astepte singura sfarsitul, suspendata in golul amneziei, fara sa mai stie de nimeni, fara sa stie nici macar cine era, tocmai ea, cea care le stiuse pe toate si nu uitase niciodata nimic!

Soarele era deja la apus si frumusetea locului ne facu sa simtim si mai tare durerea caderii celei care, 
desi in mod diferit, insemnase enorm pentru fiecare din noi.

Ne-am luat de mana strangandu-ne degetele pana la durere. Am mers asa, calcand apasat asfaltul, pana ce agresiunea zgomotului citadin ne-a ajuns, teava de esapament a unei motorete aducandu-ne brusc la realitate.

Multe si nestiute sunt caile Domnului!

Tineam in maini lucrul de care Veronica nu se despartise niciodata, pana ce mintile ii plecara in lumea uitarii.
Fusese o fumatoare inveterata pana cand a uitat si asta! Scrumiera albastra, o superba piesa rara, si un port-cigarette

din piele de Cordoba erau obiectele care au insotit-o mereu, oriunde, si pe care le purta in geanta ca pe un mic remember al vietii ei dinainte de a saracii.
Desigur
acel obiect era ceva ce o reprezenta, si-mi amintea de ea ori de cate ori il priveam, numai ca nu mica scrumiera avea sa o faca de neuitat pentru mine ci toate cate m-a invatat si de care imi voi aminti zilnic, cat traiesc!
Nu poti sa uiti persoanele care te-au invatat... sa traiesti! 
Si Veronica a fost si va ramane pentru mine o astfel de persoana!

Un gand pios 


Sevres, iunie 2017

6 comentarii:

  1. Nu incetezi sa ma uimesti cu aceste amintiri, pentru care o duzina este un mic pretext. Amintiri despre oameni dragi care te-au modelat cumva.
    Foarte frumos.
    Ma alatur si eu gandului tau pios...

    O saptamana senina sa ai, Cita draga!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si eu iti multumesc pentru frumosul tau mesaj! :)
      Un inceput bun de saptamana!

      Ștergere
  2. Multumesc pentru aceasta fascinanta povestire...
    Din pacate oamenii care ne-au modelat nu ne supravietuiesc, desi ne-am dori acest lucru.....

    O saptamana frumoasa !

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc, Eddie. Toate isi au rostul lor... Lucrurile pe lumea asta sunt perfect concepute, doar omul se impotriveste si tulbura perfectiunea -fie si cu gandul- perfectiunea lui si a lumii!

    RăspundețiȘtergere
  4. Dacă ar putea vorbi, multe obiecte ar istorisi poveşti fascinante, şi întâmplările din viaţa multor oameni ar putea umple câte un roman. Iar tu ştii să le surprinzi esenţa în cuvinte puţine şi fireşti.
    E ca şi cum am bea o cafea împreună şi te-aş asculta povestind. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Vero! Exact asta era ideea: sa povestim la o cafea!
      :)

      Ștergere