Faceți căutări pe acest blog

luni, 13 iunie 2016

LEGENDA PASARII NASCUTE DIN NAFRAMA UNEI MAME UCISE DE FIUL SAU


"Povestea aceasta ţine de vremurile când juanjuanii, izgoniţi din meleagurile de miază-zi ale Asiei nomade, au dat năvală pe pământul sarozecilor. 

Aceste meleaguri de stepă erau prielnice pentru creşterea vitelor şi juanjuanii năzuiau a se statornici temeinic aici.
 
La rândul lor, sarozecii nu se împăcau cu asemenea pagubă, socotind că e dreptul şi datoria lor să-i izgonească pe cotropitori. Şi se ridicau sarozecii la luptă, ducând bătălii mari şi mici, iar biruinţa era când de partea lor, când de partea juanjuanilor. Şi de ajungeau să învingă juanjuanii, aceştia se purtau nemaipomenit de crunt cu oştenii sarozeci ce le cădeau în prinsoare. Dacă le venea bine, îi vindeau ca robi pe pământuri străine, şi se socotea atunci că prinsul avusese noroc, căci cel vândut rob putea mai devreme ori mai târziu să fugă la baştină.

O soartă înfiorătoare îi aştepta pe cei ce rămâneau robi la juanjuani. Printr-o tortură barbară, aceştia nimiceau memoria robilor. De obicei asta era osânda tinerilor capturaţi în luptă. 

Mai întâi erau raşi pe cap, apoi înjunghiau în preajmă o cămilă voinică şi o jupuiau de piele. Alegeau partea cea mai grea şi mai groasă de la grumaz şi o tăiau în bucăţi, pe care le trăgeau, aburinde încă, pe capetele rase ale robilor. Pielea de cămilă se lipea pe dată de cap, strâns, aidoma căciuliţelor de baie din zilele noastre. Asta se chema “a pune şiri”. Cel ce era supus unei asemenea proceduri, fie că murea, neputând să îndure cazna, fie că-şi pierdea pentru toată viaţa memoria, transformându-se în mancurt, rob ce nu-şi ţinea minte trecutul.

După ce le trăgeau pe cap acele şiri, juanjuanii cetluiau într-un butuc gâtul fiecărui osândit, pentru ca acesta să nu se poată atinge cu capul de pământ, şi astfel era dus cât mai departe de sălaşele omeneşti, ca să nu i se audă răcnetele sfâşietoare, şi era lepădat în largul câmpului, în bătaia soarelui, fără apă şi fără mâncare, cu mâinile şi cu picioarele legate.

Cei părăsiţi în camp întru chinuitoarea osândă îşi aflau mai toţi pieirea în bătaia soarelui din Sarozeci. Din cinci-şase rămâneau unul sau doi mancurţi. Şi vezi că nu piereau de foame şi nici de sete, ci numai din acele chinuri ce le provoca, uscându-se şi strângându-se, pielea cea crudă de cămilă. De a doua zi prindea a creşte părul pe capetele rase ale mucenicilor. Firele aspre şi drepte de păr asiatic se înfigeau adânc în pielea de cămilă. De cele mai multe ori, neaflând ieşire, acestea se îndoiau şi se înfigeau din nou în pielea capului, pricinuind o şi mai cruntă durere, încât li se întuneca mintea. Numai în a cincea zi veneau juanjuanii să vadă de-a mai rămas în viaţă vreunul din osândiţi. Dacă-l aflau în viaţă măcar pe unul, îl slobozeau din lanţuri, îi dădeau să beie şi, cu trecerea timpului, îl puneau pe picioare, întorcându-i puterile. Acesta era acum robul-mancurt.

Mancurtul nu ştia cine este el, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea numele, nu-şi ţinea minte copilăria, tatăl, muma, într-un cuvânt, nu se simţea a fi făptură omenească.  

Asemeni unui câine, mancurtul îşi cunoştea numai stăpânul. Cu străinii nu comunica. Toate năzuinţele lui se reduceau la săturarea pântecului. Alte griji nu avea. De obicei, mancurţii erau siliţi să facă munca cea mai grea, mai murdară, ori erau ţinuţi pentru cele mai sâcâitoare îndeletniciri, care cereau doar o nâtângă răbdare. Numai un mancurt, aflându-se mereu în preajma turmei de cămile scoase la păşunat, putea să îndure în singurătate nesfârşita pustietate a Sarozecilor. El unul înlocuia în acele îndepărtări o sumedenie de robi. Să-i aduci de mâncare – atâta cerea; şi-ţi stătea să lucreze la nesfârşit, iarnă şi vară, fără a se plânge de lipsuri şi fără a simţi povara sălbătăcirii. Mai presus de toate pentru mancurt era porunca stăpânului. Fiind adus la starea de dobitoc, era cu desăvârşire supus şi neprimejdios. Nici prin gând să-i treacă vreodată că ar putea fugi sau că ar putea să se răzvrătească – lucrul cel mai grozav pentru stăpânitorii de robi – de aceea nu se cerea să-l ţii în pază.

Erau supravegheaţi doar cei supuşi mancurtizării. Câteva zile şi nopţi cete de strajnici stăteau de pază în anumite locuri de trecere ca nu cumva neamurile celor prinşi să încerce a-i slobozi, câtă vreme mai erau în viaţă. Numai că asemenea încercări se făceau nespus de rar, căci în largul stepei orice mişcare se vedea de la mari depărtări. Şi dacă într-un târziu venea zvonul că un oarecine a fost prefăcut de către juanjuani în mancurt, nici cele mai apropiate rude nu năzuiau să-l scape ori să-l răscumpere, căci asta ar fi însemnat să-şi întoarcă doar învelişul omului de odinioară.
 

Şi doar o singură măicuţă naimană nu s-a împăcat cu amarnica ursită a feciorului său şi ea a rămas în legendă cu numele de Naiman-Ana.

Auzise de la nişte neguţători sosiţi cu o caravană pe pământurile naimane că în stepele sarozece au întâlnit un tânăr cioban ce păştea o mare turmă de cămile.

- Luasem capăt de vorbă cu dânsul, dar s-a dovedit a fi mancurt. Nici prin gând să-ţi treacă că s-a săvârşit cu el una ca asta, pentru că arăta teafăr. Se vede că odinioară a fost şi vorbăreţ şi înţelegător, nu mai rău decât alţii, şi arăta tinerel de tot, abia-i mijeau mustăţile şi la chip era arătos, însă cum îi ziceai o vorbă – parcă mai ieri a venit pe lume. Nu-şi amintea, sărmanul, cine este, nu-şi ştia nici numele. Nici de taica, nici de maica, nici de cele ce-au făcut cu el juanjuanii, nici de unde se trage nu ştia. Orice îl întrebai, tăcea ori răspundea numai “da”, ”nu”şi se tot ţinea cu mâna de cuşma trasă bine pe cap, căci pentru un mancurt nu-i osândă mai grozavă decât sa-l bagi în sperieţi zicând: hai să-ţi slobozim capul la aburi. Se va zbate ca un cal nărăvaş, dar nu te va lăsa să-i atingi capul. Însă totuşi, - urmară oaspeţii, - prost-prost, dar lucrul şi-l făcea stăruitor, păzind cu agerime turma de cămile până nu s-a îndepărtat destul caravana de locul unde păşteau dobitoacele lui.

N-a văzut nimeni cât de mult o uimise pe Naiman-Ana această veste şi nici cum se schimbase la faţă. Ar fi vrut să-i descoase pe neguţători despre acel tânăr mancurt, dar anume asta o înfricoşa nespus, să nu afle mai mult decât s-a spus. Şi izbuti Naiman-Ana să tacă, să-şi înfrângă tulburarea ce i se iscase în suflet ca un ţipăt de pasăre rănită, dar pricepu că nu va avea pace şi linişte până nu va găsi pe acel păstor-mancurt ca să se încredinţeze că nu e feciorul ei.

Ştia măicuţa cât de primejdios şi riscant este să se ducă de una singură în Sarozeci, în căutarea fiului prefăcut în mancurt. Dar parcă o putea opri cineva?

Se gătise de drum de cu seară, punând în tolbă merinde, iar apă – în două burdufuri. Pe la zori încălecă pe Acmaia, cămila cea bălaie, însoţitoarea şi nădejdea ei.

Zile în şir a cutreierat Naiman-Ana ponoarele şi şesurile cuprinse de arşiţă ale întinsei stepe Sarozeci, căutând păstorul-mancurt. Scotocea cu privirea prin împrejurimi, scruta depărtările, temându-se să nu deie de juanjuani, dar afla pretutindeni înşelătoare miraje. O chinuiau grijile drumului, o măcinau simţăminte potrivnice, dar dorul şi dorinţa de a-şi găsi fiul, fie şi mancurt, făceau să-i dea bici Acmaiei necontenit, până când, într-o zi, zări turma de cămile.

Ciobanul, cu şapca trasă pe ochi, privea liniştit cum se apropie femeia. Când ajunse mai aproape, Naiman-Ana îşi recunoscu feciorul:

- Scumpule, copilaşul meu! Te caut pretutindeni! Sunt maica ta!

Se avântă spre el, plângând în hohote, dar apariţia ei nu-l atinse deloc. Nici n-o întrebă cine e şi de ce plânge. Dădu jos mâna ei de pe umăr şi porni la alt capăt al turmei. Naiman-Ana rămase locului, se lăsă în pirostrii, suspinând şi strângându-şi faţa în palme, apoi, când îşi mai adună puterile, porni spre feciorul înstrăinat:

- Mă cunoşti? – întrebă mama.

Mancurtul dădu din cap în semn că nu.

- Şi cum te cheamă?

- Mancurt, - răspunse el.

- Aşa te cheamă acum. Dar numele tău, cel de mai înainte, îl ţii minte? Aminteşte-ţi numele tău adevărat.

Mancurtul tăcea. Mama vedea cum se străduia el să-şi amintească, dar un zid de nepătruns îi stăruia înainte şi zidul acela nu-l putea trece.

- Dar pe taică-tău cum îl chema? Şi de unde eşti? Ştii măcar unde te-ai născut?

Nu, nu ştia nimic, nu-şi amintea nimic.

- Ce-au făcut din tine! – murmură mama, smulgând din sufletul ei un bocet şi o prelungă disperată tânguire.

Dar nimic nu-l mişca pe feciorul ei mancurt.

Şi atunci hotărî Naiman-Ana să-l ajute în a afla cine este.

- Numele tău e Jolaman. Auzi? Tu eşti Jolaman. Iar pe tatăl tău îl chema Donenbai. Parcă nu-l ţii minte pe tata? Că anume el te învăţa în copilărie să tragi cu arcul. Iar eu sunt maica-ta, şi tu eşti feciorul meu. Te tragi din neamul naimanilor, eşti naiman...

El asculta cu desăvârşită lipsă de interes, ca şi cum era vorba de nimic. Se vede că tot aşa asculta şi ţârâitul greierilor în iarbă.

- Lasă-mă să văd ce-au făcut cu capul tău, - întinse braţele Naiman-Ana.

Mancurtul se dădu îndărăt, îndepărtându-se. Îşi încleştă capul cu mâinile şi nu se mai uita la maică-sa. Ea înţelese că nu se cuvine să-i pomenească niciodată de cap. Dar numele? Să-i pomenească numele putea.

- Jolaman! Jolaman! – îşi strigă feciorul pe nume.

Mancurtul întoarse capul şi mama scoase un strigăt de bucurie, dar pe dată pricepu că el nu a făcut decât să răspundă la glasul ei.

Zadarnic încercă Naiman-Ana să trezească în fecior mintea furată.

- Aminteşte-ţi cum te cheamă, îl rugă ea. – Tatăl tău e Donenbai, parcă nu ştii? Şi numele tău e Jolaman, nu mancurt!

Dar ea bătea şi bătea într-o uşă cetluită. Şi în ciuda a toate, ea continua să ţină una şi bună:

- Adu-ţi aminte cum te cheamă? Tatăl tău e Donenbai.

Apoi îi dău să beie şi îl hrăni cu merindele ce luase cu dânsa şi prinse a-i cânta cântece de leagăn. Cântecele i-au plăcut nespus. Le asculta înseninat, şi ceva viu, un soi de căldură, se arătă pe faţa-i împietrită, tăbăcită până la negru. Atunci măicuţa prinse a-l îndupleca să părăsească aceste locuri, să-i părăsească pe juanjuani şi să plece cu dânsa la locurile lui de baştină.

Mancurtul nu-şi putea închipui cum se poate să lase turma şi să plece undeva. Nu, stăpânul i-a poruncit să fie tot timpul lângă turmă. Aşa a spus stăpânul.

Nu băgă de seamă mama, în strădaniile ei zadarnice, cât timp trecuse, dar se dezmetici, când în depărtare zări un juanjuan călare pe cămilă, venind spre dânşii.

Naiman-Ana se îngrijoră. Trebuie să se ascundă cât mai grabnic, până n-a apucat a o zări juanjuanul. Încălecă şi se pierdu prin turma împrăştiată la păscut. Dar era târziu. Fusese zărită. Juanjuanul mâna cămila la trap. Era înarmat cu săgeţi şi cu suliţă. Deodată se arătă buimăcit de-a binelea, se uita nedumerit prin părţi, neputând să înţeleagă unde s-o fi aflând omul călare pe o cămilă. Nu-l ducea mintea încotro să pornească. Se repezi într-o parte, apoi în alta. Şi ultima oară trecu pe lângă râpa în care intrase şi stătea pitulată Naiman-Ana, aproape de tot, dar n-o descoperise...

Făcând cale întoarsă, juanjuanul s-a năpustit să-l bată pe mancurt. Dar ce poţi scoate de la dânsul? Atâta îi răspundea:

- Mi-a spus că-i mama mea.

- Tu n-ai mamă! Ştii oare de ce-a venit? Ştii? Vrea să-ţi smulgă şapca şi să-ţi opărească capul!

La aceste vorbe mancurtul păli şi faţa-i neagră se făcu pământie. Îşi trase capul între umeri şi prinse a căta în jur ca o juvină.

- Hai nu te teme! Uite, ţine! – şi juanjuanul îi puse în mână un arc cu săgeţi. – Haide, ţinteşte!

Aruncă în sus pălăria, iar săgeata trasă de mancurt o străpunse cu precizie.

- Ia te uită! – se minună stăpânul pălăriei. – În mâini i s-a păstrat mintea!

Naiman-Ana îşi petrecu acea noapte în stepă în deplină singurătate, undeva pe aproape de amărâtul său fiu-mancurt. Se temu să se întoarcă la dânsul, căci juanjuanul de adineaori putea să rămână pe noapte lângă turmă. Şi atunci hotărî să nu-şi lase fiul în robie, ci să cerce a-l lua cu dânsa. Las’ că-i mancurt, las’ că nu pricepe o boabă, dar tot mai bine să fie acasă printre ai săi, decât păstor la juanjuani în pustia Saroazecilor. Aşa o îndemna inima ei de mamă. Nu putea să se împace cu cele cu care alţii s-au împăcat. Nu putea să-şi lase sângele ei în robie. Ş’apoi, mai ştii, dacă acolo, pe meleagurile baştinei, i se va întoarce judecata şi-şi va aminti copilăria?...

Ţinea cu orice preţ să-l ieie cu dânsa. Aşa cum este – nu e vina lui că a avut asemenea soartă, că l-au batjocorit duşmanii, dar în robie măicuţa n-are să-l lase.

Cu aceste gânduri se întorcea a doua zi Naiman-Ana la fecior şi tot chibzuia cum să-l înduplece să fugă cu ea chiar în acea noapte.

Amurgea. Iată că a ajuns la turmă, a intrat printre animalele ce păşteau şi a prins a se uita împrejur, dar fiul nu se vedea. Cămila lui de călărie păştea nu se ştie de ce slobodă, târând pe urmele ei frâul…

- Jolaman! Unde eşti? Sunt eu, măicuţa ta! Unde eşti?

Privi prin părţi cu nelinişte. Nu băgă de seamă că fiul mancurt, pitulat în umbra cămilei, o ţinteşte cu săgeata pregătită în arcul întins.

- Jolaman! Băiatul mamei – striga Naiman-Ana, temându-se că i s-o fi întâmplat ceva. Se întoarse din şa. 

– Nu trage! – apucă să strige şi să-şi îndemne cămila bălaie, pe Acmaia, ca să se întoarcă cu faţa, dar săgeata şuieră scurt şi se înfipse sub mână în coasta stângă.

Era o lovitură de moarte. Naiman-Ana se înclină şi prinse a luneca încet, agăţându-se de gâtul cămilei. Dar mai întâi îi căzu din cap basmaua cea albă, care se prefăcu în pasăre şi porni să zboare ţipând: “Aminteşte-ţi al cui eşti! Cum te cheamă? Tatăl tău e Donenbai! Donenbai! Donenbai!”.

De atunci, zice-se, a prins a zbura prin Sarozeci noaptea pasărea Donenbai. Întâlnind vreun drumeţ, pasărea Donenbai zboară în preajma lui şi tot ţipă: 
“Al cui eşti? Cum te cheamă? Cum te cheamă? Tatăl tău e Donenbai! Donenbai! Donenbai!...”."
extras din romanul "O zi mai lunga decat veacul" de Cinckiz Aitmatov


PS
Sunt extrem de prinsa in tot felul de treburi. 
Anul scolar se incheie pentru nepoti dar si pentru mine, care am doua lucrari de facut si de sustinut examenele finale si nu ma vad deloc bine... caci aceste treburi de tot felul ma rontaie in ascuns, ca pe biscuiti, de n-o sa mai ramana din mine nici firimituri! :)
Singurul meu ajutor vine insa de Sus si in El ma incred, caci altfel... nu stiu cum as avea puterea de a o scoate la capat!
N-am timp nici de dans, nici de jocul... cuvintelor, de pe blogul lui Eddie, dar, ca sa nu ma ratacesc de tot de bloggosfera, m-am lasat sedusa de un cuvant anume.

Mai presus de spadasin, schisma, diadema, crini si suc, gandul meu a fost atras de... legenda.  
Nimic insa legat de Curtea Frantei si istorioarele ei cu iz pasional, simbol al unei epoci de referinta, nu numai pentru francezi.
De ani buni acest cuvant imi aduce in minte romanul "O zi mai lunga decat veacul", scris de cel mai cunoscut scriitor al kirkizilor, Cinchiz Aitmatov -- pe care am citit-o in anii '80! Tulburatoare.
Romanul este o incursiune in memoria unui biet om, pierdut in tinuturile neprimitoare ale Siberiei sovietice, si miezul lui sta intr-o legenda, strecurata abil si in jurul careia autorul construieste intreaga naratiune.
Ferestrele incepeau sa se deschida aducand un aer mai proaspat ce avea sa mature resturile unei societati incremenite. 
Prin miscarea  Perestroika ce avea sa vina odata cu Gorbaciov,  lumea urma sa se arate intr-o lumina diferita de cea a propagandei sovietice, si astfel "interzis" avea sa fie mai curand uitat si o permisiune surprinzatoare avea sa schimbe destinele unor tari tinute 50 de ani sub doctrina promovata de URSS.

Istorisindu-ne legenda pasarii Donenbai, nascuta din sufletul unei mame ucise de fiul ei, autorul ne explica devenirea mancurtului... invitandu-ne sa recunoastem in el omul indoctrinat al vremurilor comuniste.
Pentru a intelege unde duce spalarea de creiere... cred ca ar trebui citit cu atentie textul de mai sus, extras din roman. 
Il gasesc extrem de interesant, perpetuu explicit si actual! 

Am insirat in acest post scriptum cele 12 cuvinte - ajutor, suc,interzis, ascuns, pasional, legenda , schisma, diadema, spadasin, crini, dans, simbol,  duzina fiind doar un pretext pentru a va aminti, celor ce l-ati citit, romanul lui Aitmatov, sau de a va incita sa o faceti. 

4 comentarii:

  1. Frumos pretex pentru a prezenta citatul din carte. Nu am citit-o inca, dar pare interesanta.
    Succes in tot ceea ce faci. Dar sa nu uiti de ideea de echilibru.
    Cu drag iti urez zile senine si spornice!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cartea asta are si o istorie in ce ma priveste. Era vemea cand se strecurau greu cartile cu mesaje ascunse, asa ca am luptata ca sa fac rost de ea! In afara numelor proprii, greu de retinut, romanul mi-a ramas perfect in memorie caci totul m-a atins...
      Poate se crede ca azi aceste romane nu-si mai au rostul numai ca si azi trebuie luptat impotriva spalarii creierelor! E nevoie sa nu ne lenevim in a ne apara libertatea personala, dreptul de a gandi liber!
      Multumesc pentru urari! Si eu iti doresc o saptamana frumoasa

      Ștergere
  2. N-am citit cartea. O s-o caut, m-ai făcut curioasă.
    Spor în toate şi sănătate!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca merita citita! Lumea tacuta a necajitilor si manipulatilor exista inca si in consecinta si cea a mancurtilor! Ca nu mai e partidul si este Antena 3... efectul este acelas!
      Multumesc draguto! Si tu ai nevoie de spor si energie asa ca... succes!

      Ștergere