Faceți căutări pe acest blog

luni, 30 mai 2016

PROVOCAREA DE LUNI : AMINTIRI-BOMBA

Pentru ca mai... bomba decat asta nu a trait familia mea, republic un text, mai vechi dar care inseamna mult pentru mine!

Afara ploua si ... e greu sa gasesc in minte amintiri... care sa fie  si bomba si vesele! 

Va doresc o saptamana buna si o vreme de... varaaa!

 

sâmbătă, 19 octombrie 2013

DESPAGUBIREA 
In memoria nepotului meu, Marius

In dimineata aceea zabovi privindu-se indelung in oglinda aburita. Se minuna ca mai putea avea ochi, gura, nas... ca mai putea continua sa faca gesturi normale.
In linistea baii vetuste, zgomotul alunecarii lamei de ras pe obrazul lui tras de nesomn si suferinta i se parea la fel de fals ca si cuvintele de consolare pe care le primeau. Cand lama ii atinse carotida se gandi o clipa ca ar putea opri durerea ce ii sfasia sufletul. Isi zari atunci arcada zbatandu-i-se. Buzele ii disparusera iar ochii lui albastri erau rosii si iesiti din orbite.
Furia neputintei de a face ceva spre a-si curma suferinta il desfigura.
In dormitor, ea statea chircita, cu fata schimonosita de grimasele unui plans nervos, un scancet fara lacrimi. Ele ii secasera... Strangea in brate poza copilului si ingana ca nebuna vorbe fara sens, balansandu-si corpul ca si cand l-ar fi leganat. Din cand in cand se ridica pentru a atinge cu degetele chipul mamei sale ce zambea din fotografia de pe noptiera.
Fiecare isi ducea suferinta proprie. Ea insa isi pierduse, odata cu unicul copil, si mama si matusa.
Uneori intre ei se mai strecura si vrajba de parca nu era destul ce indurau... Nici nu se puteau privi. Cine avusese ideea calatoriei cu avionul, de ce nu au plecat toti... cine si de ce?


Toti ar fi trebit sa fie in concediu, pe litoral...
Copilul, insotit de bunica lui si sora acesteia, au plecat cu avionul in ideea de a-l scuti pe micut de un drum lung, cu masina, din mijlocul tarii pana la Constanta. Ce ceas nefericit!
Inca aveau amandoi in minte momentul cand, ajuns la scara avionului, copilul s-a smuls din mana bunicii... "Eu vreau cu tata si cu mama" striga micutul speriat...
Avionul avea minute bune de intarziere caci era asteptata o delegatie condusa de tov Cornel Pacoste. Delegatia venea de la Timisoara si masina in care calatoreau se defectase inainte de intrarea in Sibiu.
Lista de pasageri era completa asa ca, pentru ca cei trei oameni "importanti" sa poata calatorii, a fost necesar ca trei pasageri civili sa renunte la calatorie. Au fost alesi trei ingineri care faceau o deplasare de serviciu.
Cand "tovarasul" Pacoste, care purta o geanta diplomatica, legata cu catuse de mana stanga, s-a urcat in avion, usile s-au inchis si abia atunci au plecat si ei la serviciu. Aveau inima stransa caci baiatul se aratase foarte speriat si abia au putut sa-l urce pe scara iar in usa avionului aproape l-au tarat pe jos! 


Abia intrase in birou cand secretara ii facu legatura telefonica cu comandantul aeroportului, un tip simpatic si sufletist pe care il stia inca inainte sa fie numit in functia de comandant al aeroportului.
- Domnule director, iertati-ma, nu stiu cum sa va spun... s-a produs un accident oribil... avionul... s-a prabusit... Echipe de salvare se indreapta spre Valea Lotrioarei... E posibil sa fie supravietuitori... Alo... iertati-ma, va rog, poate doriti sa mergem impreuna, de aceea v-am sunat...Alo...
- Da. Isi auzi vocea ca si cand ar fi vorbit altcineva.
"Nu e cu putinta. Despre ce accident vorbeste asta. Este fie o farsa, fie o minciuna sfruntata!"
Statu asa cu ochii atintiti in gol incercand sa-si recapete functiile vitale care, pentru un timp, se oprisera... Se simtea congelat.
Isi arbora un ranjet de fatada si porni spre Valea Lotrioarei.
Nu indraznise sa isi sune nevasta...
Tot drumul il facu cu gandul ca daca sunt echipe de salvare sunt si supravietuitori si daca sunt supravietuitori... poate e si copilasul lui intre ei...
Orice amagire era mai buna decat adevarul oribil pe care il traia!
Nu stia unde merge... dar se ducea ca teleghidat spre tromba de fum gros si negru ce venea dinspre munte. Prin geamul masinii se simtea deja mirosul de cherosen ars... Il depasira o multime de masini de politie si salvari care circulau cu sirene si lumini de avertizare... Vedea ca prin ceata. Nu stia daca plange sau fumul toxic ii iritase ochii dar lacrimi i se scurgeau din ochi rauri... Isi varsa focul pe amuleta adusa de un coleg din Franta, un mic condur albastru cum se purta in vremea lui Ludovic al XIV lea, pe care sotia lui il agasase de oglinda masinii. Porte bonheur!
Il smulse si il asvarli pe geanul deschis. Chiar daca mintea inca ii faurea sperante, cu cat se apropia de zona sinistrului, sufletul ii era napadit de o tristete nesfarsita. Dupa un timp ce i s-a parut cat veacul, a aflat ca sunt trei supravietuitori ... adulti!
Tovarasul Pacoste era unul dintre ei! Cum avea valiza diplomatica legata de mana, nu si-a pus centura si impactul l-a aruncat in copacii din vale... Dealtfel si celelalte doua femei supravietuitoare, una handicapata, in scaun cu rotile, nu erau atasate cu centura...
Nu au avut nici ce recunoaste, nici ce ingropa. Doar o ghetuta si o bucata de carne arsa!
Nu s-a putut face nici o identificare...

Astazi urmau sa vina cei de la Tarom! Ce sa le mai spuna? Oricum nimeni nu avea sa deschida vreo ancheta sau vreun proces... Ziarele nu pomeneau nimic de vreun accident...
Existenta unor documente diplomatice la bord sporea misterul si impenetrabilitatea... Si pana la urma nu mai folosea la nimic!

Suna soneria.
Ea inchise usa dormitorului si isi puse perna in cap sperand sa adoarma si sa se scoale cand acest cosmar se va fi sfarsit.

In casa intrara trei barbati pe fata carora se citea stanjeneala si efortul de a face impresie buna.
- Tovarase director, compania Tarom va prezinta condoleante. Regretam nespus nefericitul accident...
Si scazand vocea puse pe masa geanta diplomat pe care o avea in mana si o deschise.
Era plina cu bani.
- Aici aveti despagibirea ... legala, in caz de accident... Sunteti familia cu trei victime!

Tacu indata ingozit caci interlocutorul sau parea sa devina o fiara. Capul isi schimbase complet dimensiunile. Ochii ii iesira din orbite iar din gura i se scurgea saliva pe care nu reusise sa o inghita de la intrarea oamenilor in casa.
Se repezi la bani si cu o furie nesfarsita ii arunca in aer.
Bancnotele cadeau ca si confetiile si in scurt timp camera se acoperi de bani.
- Eu nu vreau bani, eu imi vreau copilul, co pi lul, intelegeti?!

Parul i se ridicase in cap, urla ca o vita injunghiata si continua sa invarta banii... Nu se opri pana cand corpul nu ceda fizic.
Functionarii erau pietrificati. Nu indrazneau nici sa respire.
In usa aparu ea, in camasa de noapte peste care purta un halat ce ii cazuse partial de pe umeri; arata ca o nebuna venita din ospiciu. Nu intelegea nimic...
Il zari pe el ghemuit pe covorul acoperit cu bancnote...
Era prea mult. Cazu complet inconstienta.

Nimic nu mai putea fi ca inainte... si nici nu a mai fost.




PS
30 Mai 2016

Orice eveniment dureros scoate din noi la lumina anumite capacitati, ca si slabiciunile, neputintele noastre in fata tavalugului vietii. Nenoricirile reaseaza in mod brutal relatiile si comunicarea dintre membri familiei incercate de ele si... niciodata lucrurile nu mai pot redeveni cele dinaintea venirii furtunii!

Stiu persoane care, dupa ingrozitoare pierderi, au devenit mai puternice, cei atinsi de suferinta au iesit din valtoare mai uniti si chiar mistici, asumandu-si cu curaj lectia vietii, traind in alt registru!
In familia mea, nenorocirea pe care am indraznit sa o asez in cuvinte mai sus - sumar si fara prea multa imaginatie - nu a facut decat sa arda si ultimile resturi ramase neatinse de explozia avionului!
Mama copilasului... a facut un anevrism si a fost operata de urgenta. A scapat cu viata... cu greutati in vorbise, cu o mana semi-paralizata si o usoara leganare in mers, dar cu viata!
El, tatal, a devenit un nerabdator, nervos, nelinistit, tentat mereu de extremele care ar fi putut sa-l scape definitiv de suferinta, o suferinta care nu i-a mai plecat din suflet, desi incearca si azi sa o ascunda. 
Nu i-a fost scris insa sa piara si traieste anii batranetilor... desi a experimentat toate durerile unei vieti pline de provocari. 
Cuplul lor nu a rezistat parjolului si fiecare a cautat in alta parte un minim confort, ca de fericire nu mai putea fi vorba.
Ea azi pare ca isi pierde mintile, batrana si captiva in apartamentul ei, situat la etajul patru, intr-un imobil fara ascensor, de unde nu a mai coborat de vreo 4 ani!
El, contrar nepasarii  fata de viata si a faptului ca nu a evitat nimic din ce i-ar fi putut-o curma, a ajuns batranetile cu mintea clara si un oarecare sarcasm. 
Nu pot spune in ce masura s-a impacat cu Dumnezeu dar nadajduiesc intr-o reconciliere care sa-i aduca linistea! 
Dupa un asa parcurs... o merita!
Eu am trait momentul nasterii fiului meu cu o oarecare stanjeneala! Ma gandeam la amintirile pe care fiul meu ar fi putut sa i le readuca la suprafata! Ma temeam de eventuale asemanari genetice regasite in trasaturile copilului meu.
Accidentul acela cumplit a facut ca nimeni din familie sa nu mai poate calatorii cu avionul fara angoase. 
Nimeni... in afara de el!

 

8 comentarii:

  1. Nu stiu daca poti sa treci peste o astfel de suferinta. Poate cu multa credinta, desi astfel de evenimente te fac sa o reconsideri si pe aceasta si sa incepi sa gandesti altfel, asta daca mai poti gandi...

    Sa ai o saptamana linistita si senina, draga Cita!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da. asta amincercat sa explic ca unii devin mistici si altii... rataciti!
      Viata este presarata de incercari si niciuna nu este de nedus caci o primim pe masura puterii, dar incercarile te fac sa alegi ... calea!
      Multumesc pentru comentariu si urari! Si eu iti doresc o saptamana reusita, asa cum o doresti

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Amintire...da, dar ce te faci ca trebuie sa traiesti cu asta!

      Ștergere
  3. Trist, foarte trist. Ajungi să-ţi pui întrebări de genul: de ce oare El, Dumnezeu, permite să se întâmple asta?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stiu. Multi o fac, chiar si cei care sunt doar spectatori ai unei nenorociri, insa logica divina nu are a face cu logica noastra! La Dumnezeu viata noastra pamanteana este doar o calatorie spre intalnirea cu El! Si nu conteaza trupurile nostre, care ajung vlaguite de viata pacatoasa, ci sufletele. Apoi, El este dincolo de timp caci timpul este al nostru! Ne ducem la El cand crede ca suntem pregatiti si, daca ne tine cat ne tine este pentru ca avem ceva de implinit. Fiecare are propria sa lucrare. Unii nu se dumiresc, altii poate cred ca exista oameni ce fac umbra pamantului degeaba insa noi nu stim; poate acel om trebuie sa contribuie la nasterea milei, sau a compasiunii in sufletul cuiva...
      Copii sunt ingeri si la Domnul ingerii ii canta Slava!
      Incercatul Iov a pierdut tot cand Domnul a acceptat ca diavolul sa-i incerce credinta. Cu fiii morti, cu gospodaria ruinata si cu trupul plin de bube, Iov spunea neincetat: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat!
      Incercarile mari ne pun sa alegem calea!
      Multumesc pentru vizita!

      Ștergere
  4. ar putea părea ciudat că ai repostat acum această scriere. acum când încerc să înțeleg pentru a doua oară de ce Dumnezeu cheamă la el, îngeri atât de fragezi. eu sunt doar spectatorul, omul care privește de pe margine mâinile uscate ca niște crengi ale părintelui rămas pustiu...
    repet o poveste și mă doare sufletul pentru acei părinți, prietenii mei dragi...
    și ca să fiu mai explicită, acum zece ani, prietena mea cea mai bună și-a pierdut fiica (singurul copil din înteaga familie) la vârsta de 16 ani. a căzut pur și simplu dimineața, în fața liceului, secerată. un copil superb, care făcea baschet și învăța foarte bine, s-a descoperit că avea mușchiul inimii foarte îmbătrânit.
    acum două săptămâni o altă dragă și apropiată prietenă și-a pierdut fiica. împlinise 16 ani cu o săptămână în urmă. la puține zile după naștere, frățiorul ei geamăn a murit, așa că ambii părinți, îi purtau imensă grijă. ultimele cuvinte ale copilei au fost ”mi-e frică, tată!”
    și efectiv nu știu ce să le spun prietenilor mei cu care plănuiserăm o escapadă frumoasă și abia așteptam să ne revedem... :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bietii oameni! Nimic nu este mai greu de dus!
      Ce sa le spui? Pai nu-i nimic de spus. Nu poti face decat sa le fii alaturi! Tacuta, muta, dar cu dragoste si compasiune!

      Timpul este important DOAR pentru om! Cand plecam? Doar pentru noi are importanta - fara sa mai pomenim faptul ca nu prea ne vine sa credem ca vom pleca vreodata!
      Copiii ar trebui sa aibe sansa de a trai insa logica lucrurilor este alta decat ne-am dori noi sa fie...

      Si eu am doua familii apropiate care au trecut prin aceasta incercare: una este in conflict cu tot ce inseamna credinta, cealalta familie a devenit de-a dreptul mistica!

      Bunica mea a pierdut doi copii... dar prin suferinta ei s-a apropiat de Dumnezeu, sfarsind prin a-I intelege logica...

      Pana una alta suntem oameni si durerea este a omului...
      Ma rog la Dumnezeu sa-i mangaie pe parintii care plang...
      Si pe tine te imbratisez si iti doresc putere spre a fi alaturi de ei!

      Ștergere