Faceți căutări pe acest blog

duminică, 27 martie 2016

PROVOCAREA DE LUNI - MISTERUL UNUI ZAMBET

Pe d.na Brenner am cunoscut-o la scurta vreme dupa ce ne-am mutat. Ne-a prezentat-o o colega a sotului meu, nepoata a ei, unica dealtfel, care tocmai se pregatea sa emigreze in Canada!
Eu aveam 25 de ani, un baietel de un an si eram insarcinata, iar ea avea pe atunci putin peste 70 de ani.



Intamplarea, in care eu nu cred deloc, a facut sa locuim pe aceeasi scara, noi la etajul doi, ea la trei!
Blocul nu avea inca racorduri telefonice, nu avea nici ascensor, asa ca si eu si ea ne-am bucurat sa ne intalnim, sa ne cunoastem si sa ne tinem de urat una alteia.
Si pot spune ca prietenia ce s-a nascut intre noi a fost una speciala, atipica dar cu atat mai frumoasa, care mi-a fost de mare folos in viata mea de femeie si tanara sotie!



Era in doliu dupa sotul ei si am gasit-o atunci destul de trista, debusolata, speriata chiar, de perspectiva de a trai in singuratate, in modesta ei garsoniera de bloc, dupa ce locuise o viata intr-o casa, in alt cartier si avusese un sot care o adorase.
Din nefericire, el muri exact inainte de a se muta in garsoniera.


Mica de statura, slabuta si iute, cu un par bogat, alb ca neaua, pe care si-l ascundea cu obstinatie sub basmalute cochet legate, d.na Brenner era imaginea bunicii din povesti, desi ea nu avusese copii si nu era bunica, imagine in spatele careia iti era greu, daca nu imposibil, sa descoperi femeia senzuala care, cu siguranta fusese.
Trecea voit neobservata, asa cum cred ca trecuse neobservata si in tinerete, insa cine o privea cu atentie putea observa in ochii ei, negri si jucausi, ascunsi dupa lentilele groase ale ochelarilor, o sclipire plina de subantelesuri!
Si nu numai privirea ii dadea aura aceea misterioasa, pe care o purta cu discretie, ci si un anume zambet cu care isi insotea tacerile ei, raspuns mut la discutii pe care evita sa le poarte si care mie imi spunea multe povesti...



D.na Brenner traia absolut modest.
Garsoniera ei era foarte "aerisita", ca sa nu zic goala, cu obiecte putine, ponosite si fara stil. Tot mobilierul era un pat, un dulap mare si doua noptiere, o masa si doua scaune... ! Fara covor, fara televizor... doar un radio vechi din anii '50.



Din ziua in care ne-am cunoscut, am convietuit 10 ani impreuna cu aceasta draga prietena, si nu gresesc cu nimic spunand ca am con-vietuit!
In acesti 10 ani m-a vizitat in fiecare dimineata - fara sa fie vreodata inoportuna, devenind membru al familiei noastre!
Impreuna am petrecut toate sarbatorile: de Pasti si de Craciun, aniversari, onomastici, duminici obisnuite sau mai speciale.

Uneori, dupa cina, venea sa ne uitam impreuna la cate un film ori la vreun spectacol de divertisment, din putinele cate se transmiteau la televizor, sau ne regalam impreuna, vizionand filme pe casete, la video!
Desi stia ca o indrageam si ca nu ma simteam deranjata, niciodata nu a venit neinvitata! Astepta sa o chem. Si o chemam caci imi devenise indispensabila!
Ei m-am plans, cand am avut de plans, ei m-am confesat, ei i-am cerut sfatul, care mereu s-a dovedit a fi cel bun.
Fara sa aiba aliura ca le stie pe toate, cu modestie, distinctie si discretie, m-a ascultat, m-a inteles si m-a invatat numai de bine, desavarsindu-mi cumva educatia! Si cred ca, daca am fost fericita in casnicia mea, este si pentru ca ea mi-a fost cel mai bun, loial si dezinteresat consilier matrimonial!

Si azi, ca si atunci, gandesc ca Dumnezeu a facut sa ne intalnim! Fara ea nu as fi fost nici sotia, nici femeia care am fost, si nu as fi trait poate nici fericirea pe care am trait-o in mariajul meu.


D.na Brenner mi-a fost mentor, a fost bunica pentru mine si pentru copiii nostri, mama, soacra, admiratoarea mea, si, mai presus de orice, o adevarata, sincera si pretiosa prietena. 
Si, cu toate astea... nu mi-a spus niciodata pe nume, adresandu-mi-se mereu cu... dumneavoastra, desi imi putea fi bunica si imi cunostea viata in cele mai mici detalii.



Despre ea, ca sotie, intelesesem ca fusese o femeie fericita. Adorata de sot, dusese o viata frumoasa, impartasind in cuplu principiile unei anume egalitati, extrem de rara pentru generatia ei, si o 
tainuita senzualitate... judecata aspru de generatia ei, o lume plina de femei frustrate si nefericite!
Locuisera toata viata cu chirie si, daca nu ar fi fost Ceausescu sa demoleze cartierul in care traisera ani multi, nu s-ar fi gandit poate niciodata sa devina proprietari, la batranete.
Prioritatile vietii lor fusesera, pare-se, bucuria si nevoia de a fi impreuna!
O data mi-a marturisit ca cei mai grei ani ai lor au fost cei de dupa razboi, cand sotul ei, etnic german, fusese deportat in Transnistria. Am inteles insa imediat ca a regretat momentul de slabiciune al destainuirii, si nu a mai deschis niciodata subiectul.

Mie insa nu mi-a scapat atunci stanjeneala de pe fata ei, amestecata cu regret dar si cu o umbra de vina, ce constrasta flagrand cu scanteia ce i se aprinsese o clipa in ochi...
Nici despre moartea sotului ei, si nici despre meseria lui, nu-mi spusese mare lucru si, cum observasem ca nu-i facea placere sa vorbim despre asta... nici eu nu am pus intrebari.
Nu vorbea in general mult, deloc de dragul vorbirii, si ce vorbea era adanc cantarit, atenta parca sa nu cumva sa se dezvaluie. Dar, asa varstnica cum era, degaja un mister care ma tinea captiva.


Dincolo de aparente, de taceri si ezitari, odata cu trecerea timpului, aveam sa descopar ca d.na Brenner era o femeie vie, care iubise cu pasiune, o pasiune pe care eu o simteam a fi inca puternica. 
Pasiunea cu care iubise... se straduia sa o tina ascunsa, zidita dupa acel zambet misterios, venit parca din trecut, acolo unde banuiam ca inca se mai intoarce, spre a trai o tainica si vinovata senzualitate. Caci ceea ce traise, simtise si era evident ca inca mai simtea, devenise, la vremea batranetii si singuratatii, umbra unui pacat!
Am incercat de multe ori, cu diferite ocazii, sa decriptez misterul zambetului ei, caci dincolo de el banuiam povesti picante fara numar. Am intuit ca aceasta distinsa, politicoasa, varstnica si foarte credincioasa doamna ascunde un secret!

Nu imi permiteam sa o descos, dar o simteam, o observam, aproape ca o pandeam!


Intr-o iarna, facu o gripa care o injumatati.
Inainte de Pasti, veni o vifornita neasteptata si ea, sarmana, se aseza in pat si acolo ramase!
Din nefericire, nu am reusit sa facem altceva decat sa ii fim alaturi, pana la sfarsit...
Am condus-o pe ultimul drum ca pe un membru drag al familiei noastre...
A plecat dincolo obosita parca de lupta de a-si tine ascunse toate secretele. Stia ca acolo nimic nu ramane nestiut numai ca ea aici, in lumea asta, nu se voia stiuta! Judecatile dure ale lumii o speriau si de ele s-a ascuns cat a putut!

Punand cap la cap, taceri, cuvinte scapate din neatentie, gesturi, vagi aluzii... cateva din secretele ei le-am banuit ... dar nu pot spune ca nu am fost absolut naucita cand s-a intamplat sa le si aflu!
Si, ceea ce m-a emotionat, a fost faptul ca, intelegandu-mi curiozitatea, ca un raspuns loial la destainuirile mele, mi-a lasat anume aceasta posibilitatea!
Stia ca nu o voi judeca sau poate chiar nu-i pasa? Cine stie?
Oricum ce stiu este ca ar fi putut sa distruga hartiile care dezlegau misterul acelui zambet... dar nu a facut-o!
Si asta am apreciat enorm!


Misterul zambetului ei, desi l-am aflat, ma urmareste insa si astazi!


12 comentarii:

  1. O astfel de prietenie, este ca o binecuvantare.
    Si cred ca este si rara, in aceasta lume nebuna!

    Frumos se insira cuvintele tale, Cita. :)
    O saptamana linistita si inspirata sa ai!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc, Suzana!
    Stii, acum cateva minute am primit un raspuns la un mesaj trimis prietenei mele, una dintre ele, toate "cea mai buna"! Am lacrimat, caci imi scrie ca sunt importanta in viata ei si mi-am dat seama ce norocoasa am fost!
    Nu ca n-as fi stiut insa dupa amintirea d.nei Brenner... nu pot sa nu exclam, pentru a nu stiu cata oara: Ce oameni minunati mi-a scos Domnul in drum!

    Si eu iti doresc o saptamana buna, fara piedici, cu spor!

    RăspundețiȘtergere
  3. O prietenie frumoasă!

    Şi poate că simţim cu toţii nevoia să ne împărtăşim secretele, dar uneori pur şi simplu nu îndrăznim s-o facem, nu uitându-ne în ochii persoanei alese ca să ne asculte destăinuirea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da. Intre noi erau prea multi ani! Eu puteam sa o aleg confidenta dar ea considera, cu siguranta, indecent sa mi se destainuie mie! Eu am inteles asta, ca doar am fost crescuta de bunici si le cunosteam felul de a gandi!
      Si totusi, desi putea distruge "probele", cum si-a ars pozele si alte acte, nu a facut-o! A fost ultima lectie primita de la ea! Poti sa crezi ca in anii astia nu a fost o zi, o data in care sa ma fi agasat sau sa ma fi suparat sau contrariat? Cred ca avea o buna simtire si stia ce,cum si cand! Are un loc special in inima mea...

      Ștergere
  4. Intreaga mea viata este presarata cu astfel de prietenii :) Cei de varsta mea ma chemau la joaca dar eu ramaneam in coompania acestor oameni....Imi povesteau vietie lor care se intersectau cu ale bunicilor mei si astfel aflam lucruri pe care cei de acasa le ascunxeau.M-am simtit mereu privilegiat sa am asemenea prieteni.......................Sfaturile lor m-au ghidat in viatta ...Si totusi, care a fost misterul d- nei Brenner?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asta a cam fost nu numai copilaria ci si viata mea!
      Si eu ma socotesc norocoasa! Cat despre secretele ei... nimic care sa nu fie de-ale vietii! In plus ea a trait epoca in care intr-o zi unora li s-a schimbat viata radical, devenind din avocat... un nefericit hamal in gara! Era greu de spus cine ai fost si ce ai ajuns, fara sa para ca hulesti regimul!

      Ștergere
  5. Fiecare dintre noi avem câte un zâmbet în spatele căruia ascundem câte un secret, două și, care, odată aflat, poate că ar modifica percepția asupra imaginii pe care ne-o etalăm. Că o facem pentru a ține gura închisă societății, da! Nu că ne-ar păsa de ea. Dar începe să-ți pese atunci când percepția lor te afectează. Și-atunci, în acel moment, cred că se naște acel zâmbet, din neputința aia de-a nu te uita chiar tu în gura lumii.



    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sunt secrete si... secrete, insa de cele mai multe ori, ceea ce consideram ca e bine sa tinem ascuns este ceea ce credem noi despre noi ca este nedemn sau nepotrivit! Multumesc ca ai trecut pe la mine! te urmaresc in SB! Succes!

      Ștergere
  6. Nu, nu doar doamna ta cu secrete bine tăinuite era deosebita. Tu ai fost cea care ai putut-o primi in viata ta asa cum merita, cum va meritati. Sunt momente ale vietii pe care le-am trait cu fruntea plecata, uitand ca eu am fost cea care a generat coborarea ochilor in pamant. De atunci..evit sa aflu ce nu trebuie sa aflu și primesc aceste intamplari-povesti cu bucurie caci imi vin ca raspunsuri la intrebari ce inca ma macina. Mulțumesc, Cita. Sb ul s-a incheiat, cum spuneam. Revenim la ce stim sau credem ca stim a face, sau măcar incercam.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc. Mi se intampla sa scriu si, cand apas pe tasta "publicare" sunt cu gandul la cateva persoane... Esti printre ele!

      Ma bucur sa te stiu prin preajma...
      Nu te repezi, ia-ti timpul necesar pentru a o face spre binele tau!
      Cu mare drag

      Ștergere
  7. ..mai mare bucurie nici nu mi-ar trebui. Sper sa fiu mândră de povestile mele incat sa spun: „aceasta i-ar plăcea Citei”. Voi ține minte..

    RăspundețiȘtergere