Faceți căutări pe acest blog

duminică, 21 februarie 2016

PROVOCAREA DE LUNI - POVESTI DIN VREMEA LUI... NECHEZOL

ONLY THE LONELY (replay)
 
Cand i-a propus sa faca impreuna o iesire la munte, ceva din vocea lui i-a facut pielea de gaina. Si-a alungat insa din gand nebunia cu perceptiile extrasenzoriale si s-a pregatit in graba.
De indata ce s-au urcat in masina, ochii ei s-au oprit pe mana lui stanga unde, pe degetul inelar, ii stralucea o verigheta. Noua, lustruita, galbena si frumoasa!
Un fulger i-a trecut prin inima si picioarele i s-au inmuiat. Si-a aprins repede o tigara si au inceput sa vorbeasca despre... vreme.
Drumul a fost un chin pentru amandoi. 
El parea obosit, cu gandul aiurea, ca in asteptarea verdictului unei condamnari. 
Ea... innoda tigarile fara filtru si invartea caseta cu melodiile lui Frank Sinatra pe toate fetele.
Si  discutia trena in sfera lucrurilor neesentiale. Uneori linistea apasa ingrijorator, insuportabil...
Din cand in cand el isi mai sprijinea mana pe capul ei, privind-o cu un fel de... compasiune.

Implinisera cinci ani de cand erau impreuna, cinci ani frumosi, chiar daca nu s-a pus niciodata problema unui mariaj.
La un an dupa moartea sotului ei, cineva a invitat-o la o petrecere si acolo s-au vazut intaia oara. A fost intre ei un fel de dragoste la prima vedere. Era tanara, frumoasa, avea inca responsabilitati... dar viata o chema.
Ea banuise de la inceput ca el era mult mai tanar, desi n-ai fi zis daca-i vedeai impreuna! Abia dupa un an au vorbit despre varsta si asa ea a aflat ca era mai mare decat el cu... 10 ani!
S-au amuzat atunci si atat.
Au continuat sa se cunoasca, sa se admire, sa se iubeasca.
Nu s-au mutat impreuna  - nu era la moda acest stil de convietuire - dar traiau frumos o relatie plina de pasiune, cu un pic de... mister si multa prietenie, cu programe facute impreuna, cu proiecte.
Mereu  a fost constienta ca varsta ei impiedica, in toata aceasta ecuatie a iubirii, ca neputinta ei de a mai avea un copil reprezenta evident o disfunctie in angrenajul unui eventual mariaj. Invatase insa sa se bucure de el, constienta ca va veni odata si momentul despartirii...

Cand au ajuns la Bran, ziua isi pierduse din zaduf.
In zare, varfurile Fagarasilor se iteau nedeslusit, invaluite intr-un voal subtire de ceata intins peste ele de racoarea serii.
O noapte frumoasa urma sa imbratiseze, munte si deal deopotriva, sub razele piezise ale soarelui de august, care insangerau cerul la apus. Peisajul iti taia rasuflarea iar linistea locului aproape durea! 

O noapte frumoasa urma sa imbratiseze, munte si deal deopotriva, sub razele piezise ale soarelui de august, care insangerau cerul la apus. Peisajul iti taia rasuflarea iar linistea locului aproape durea! Cate supozitii, fraze insailate in minte, raspunsuri posibile, intrebari  la care nu stia de va avea raspuns. Si acum, ce urma? Ii va spune ca se va casatori?
Dar daca se insela? Daca el dorea sa-i dea fiori, pentru ca apoi sa faca gestul cavaleresc si sa o ceara de nevasta - desi stia ca nu era  surprinzator ci mai curand previzibil, dar...

Decisese sa nu rosteasca nici un cuvant, desi tacerea si frazele stereotipe, rostite sa umple golul dintre ei, frigeau ca fierul inrosit.
Au intrat in restaurantul rustic, aflat  nu departe de centru. Localul ponosit era gol si blazarea personalului lasa de inteles ca nici la ora cinei nu va fi prea multa animatie.

Dupa fastaceala lui, era mai mult decat clar ca verigheta era semnul ca momentul despartirii sosise - el  isi alesese mireasa... si nu era ea aceea! In mod evident ezita sa inceapa discutia. Felul in care isi scutura mana stanga, cu o miscare nefireasca - doar, doar ea va remarca inelul si va pune intrebarea... ii dadea certitudinea lipsei lui de curaj. Devenea chiar curioasa, cu toata tulburarea ei, sa vada cum se va descurca!

Gandul ii alerga prin amintiri in cautarea unui semn. Nimic nu o lasase sa banuiasca ca el ar avea pe altcineva. Cum era posibil ca o femeia matura ca ea sa nu fi simtit nimic?
Si iar isi zise ca era... imposibil.

Facura comanda: ea ceru o cafea si el o apa minerala.
Tensiunea crestea in ea si asta incepea sa se vada in tremurul mainilor ori de cate ori isi aprindea tigara... dar era mai decisa ca oricand sa taca. Minutele deveneau grele. Pe fata isi lipise un zambet tamp.

- Nu observi nimic? indrazni el intr-un tarziu, usor agasat, netezind nervos cu mana stanga fata de masa uzata, acum decolorata, care fusese candva rosie.
- Despre ce vorbesti, raspunse ea cu glas controlat, despre verigheta? Am observat-o, desigur. Atat te straduiesti sa o remarc incat ar fi fost imposibil sa o trec cu vederea...
Isi cauta puterea sa rada usor, dar asta nu prea ii reusi.
Isi auzi vorbele in ecoul interior al mintii si se mira de tonul calm.
- Si nu ma intrebi nimic? continua el, ceva mai iritat.
- Pai te-as intreba unde este perechea ei dar, cum stiu ca-mi vei spune oricum, nu te intreb si astept cu interes.
Clipi fortat, facand pe dragalasa.
- Suntem adulti, ce naiba, si amandoi stiam ca va veni si clipa asta, nu? continua ea incercand sa-l ajute, prea stressata de nelinistea lui.

Fraza aceasta chiar avu darul sa-l decontracteze un pic. Parea mai stapan pe el.
Ea era decisa sa nu scoata sabia din teaca, sa nu loveasca, chiar daca era ranita. In minte ii era acum clar: totul luase sfarsit, desi sperase pana in ultimul moment sa se petreaca o minune...
Ce nu intelegea era de ce asa, de ce acest scenariu, cum si mai ales cand a pierdut...

- Stii... m-am casatorit, baigui el.
Timpul trecut al verbului o destabiliza brusc si fundamental.
- Te-ai casatorit... deja? Cand? intreba ea, aproape gafaind, sufocata de bataile inimii ce parea ca i se urcase in gat.
- Sambata trecuta.

Raspunsul acesta o lovi drept in plex, ca un pumn de boxer de categorie grea. Incerca sa-si revina si sa faca fata loviturii. O noua tigara o facu sa castige timp. Incepu sa caute haotic in memorie ce anume facusera in sambata trecuta? Si... nu mai intelegea nimic.
Isi aminti treptat...
In dimineata aceea s-a trezit, sub o ploaie de saruturi, in aroma cafelei facuta de el. Venise dis de dimineata si-i pregatise in liniste micul dejun... O servise la pat, regal. Nu era nimic neobisnuit.
Au mancat, au ras, s-au iubit... apoi el a plecat.
Isi aminti ca era proaspat tuns si bine ras. Remarcase asta.
Ea i-a propus sa ia pranzul impreuna  si el i-a spus ca are inca treaba la birou.
Plecase oare direct la cununie? Din patul ei? Din bratele ei?
Si apoi, cum de se mai intorsese seara? E drept, doar pentru o ora, dar nimic din comportarea lui nu o lasa sa banuiasca vreo posibila tradare, nicidecum o... nunta! 
Apoi, duminica venise din nou. Au servit pranzul impreuna...
Totul era de domeniul delirului!

Ii scruta cu privirea trasaturile de baiat bun ale fetei lui, inca nemarcata de timp, in cautarea raului de care era capabil...
Sudoarea i se prelingea pe spate si in gura, vorbele lui, tigarile si sorogatul de cafea, ii lasara un gust oribil de cocleala...  Un fir de tutun, iesit din tigara fara filtru, i se lipi pe buze. Isi duse o mana la gura, in timp ce cu cealalta invartea ceasca ciobita in care zatul de "nechezol" se umflase deja, absorbind ultima urma de lichid a falsei cafele, ce semana doar la culoare cu cea "adevarata", pe care ar fi baut-o acasa, amandoi. Si cuvantul "fals" incepu sa o stapaneasca.

Se simtea pedepsita si i se parea nedrept.
Cum de nu vazuse pana acum cat poate fi de cinic omul acesta dragut, pe care il iubea cu pasiunea arzatoare a femeii trecute de 40 de ani ?
Umerii i se garbovira instantaneu, iar chipul ei nu mai avea nici un pic de lumina. Banuia ca avea fata unei batrane.
Isi propti mainile pe marginea mesei si se impinse cu scaunul. Un scartait ascutit rasuna in sala goala. Gestul era unul expresiv, de oroare si de greata, dar si de nevoie de eliberare.
Se ridica si isi simti genunchii, ca si cum pierderea iubirii ii adusese brusc batranetea in oase.
Isi controla umerii. Se indrepta spre el si se bucura sa-i citeasca spaima din ochi. Se apleca incet si, atingandu-i varful urechii cu buzele, ii spuse in soapta:
 - Casa de piatra... iubitule.

Isi indrepta apoi trupul si, controlandu-si mersul si tinuta, iesi, muta si demna, desi strivita pe dinauntru.

El, intepenit in scaun, parea naucit. Pentru o clipa se temuse... 
Se pregatise poate sa faca fata unei scene cu lacrimi si reprosuri dar, in fata acestui scenariu neprevazut, nu mai stia cum sa reactioneze. Ea il surprinsese si il lasase in tacere sa se vada pana in adanc... Si era penibil!

Ea merse ca teleghidata, unde vazu cu ochii pana ce, extenuata, se aseza pe o piatra, langa drum. Seara aceea superba, de sfarsit de august, ii lasa impresia ca toti si toate ii erau impotriva. Natura se desfata in frumusete, lumea traia, se bucura, iar ea ...
Si indiferenta asta, ce arata a pace in timp ce in ea era razboi, ii rasucea cutitul in rana!
Intunericul cobora dinspre munti. Realiza ca era aproape de Moieciu...
Providential, o masina se opri si femeia de la volan o intreba daca nu cumva doreste sa mearga la Brasov. Accepta fara sa rosteasca nici o vorba.

Nu mai stia cum ajunsese acasa... In mintea ei era un gol, in viata ei... un hau!

Si nu s-au mai revazut niciodata.
Din dragostea lor nu a mai ramas nimic. Lasitatea lui distrusese tot!

Ce faci dupa asa ceva? Incotro o iei? Cum? Ce urmeaza sa pui in locul acum gol, in care odinioara ai ridicat altar?
Viata continua si nimic nu se tulbura pana la urma in lume, in fata suferintelor noastre.
Iar noi, purtati de val,  suntem nevoiti sa mergem inainte, chiar daca schiopatam sau ne taram.

Povestea asta mi-a povestit-o in ziua in care Aurelia a aflat i-a fost depistata o tumoare la cap! A venit la mine cum intri intr-un adapost, la munte, in vreme de furtuna! spre a castiga timp de gandire... .
Era  frumoasa inca, desi purta in trup o durere si o boala grava.
Avusese o viata frumoasa si prospera langa sotul ei, plecat prea repede la cele vesnice.
Avea doi copii, chiar si un nepotel, dar, din toata trecerea ei prin viata, singura poveste pe care a socotit-o importanta in acel moment de rascruce, a fost aceea a unei iubiri pierdute ... paradoxal.
Mi-a povestit totul ca si cum imi incredinta o mostenire... Nu a lacrimat nici o secunda. Pe fata a purtat un zambet, usor fals, dar in ochi disperarea era prezenta.
Ma gandeam la ce avea sa urmeze, la toate cele pe care boala avea sa o oblige sa le indure. Dar in ea era atata durere incat cancerul devenea o eliberare! Subtirica si fragila, parea mai pregatita sa duca suferinta fizica decat cea pe care o purta deja in suflet.

Au trecut anii, a venit revolutia si eu cu ai mei ne-am mutat din oras si nu am mai stiut nimic de ea. Dupa vreo 3 ani am aflat, de la fiica ei, ca... murise.
Imi amintesc adesea de ea si o am in suflet ca pe un reper de demnitate.
Imi place sa cred ca suferinta insumata i-a adus mantuire.
Cat despre barbatul acela... sper ca tatal sau - despre care stiu ca era preot - si-o fi facut timp sa se roage si pentru ea.

In rest... viata merge inainte... chiar daca drumul parcurs ramane plin de cadavre!

10 comentarii:

  1. Impresionanta povestirea ta. Si cred ca este o lectie extraordinar de importanta pentru fiecare dintre noi. Poate nu este cea mai buna formulare, dar asta imi vine acum, in minte: sa nu ne lasam traiti de viata si sa nu ne lasam in voia valurilor, oricat de romantic ar arata acestea...
    Si chiar daca uneori gandim ca poate nu e posibil, daca suntem atenti, sigur exista solutii alternative.

    Noapte buna, Cita si o saptamana usoara!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, asemenea! :)
      Viata ar putea fi simpla insa... oamenii adora sa o complice! :)

      Ștergere
  2. Sunt mulţi bărbaţi care "se retrag" aşa, multe femei care rămân o viaţă cu durerea...
    Sigur, acum, în pragul bătrâneţii şi după mulţi ani de căsnicie, nu se mai potriveşte, dar în tinereţe mi-am spus întotdeauna că "după un bărbat trebuie să-ţi pară rău doar până găseşti altul". :D

    RăspundețiȘtergere
  3. Păi nu aveai cum, e din "puţul gândirii" mele personale. :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Îi dau dreptate Suzanei dar, parcă, viaţa fără pic de romantism, fără iubire... Bine ea zice să fim atenţi şi să nu ne lăsăm înşelaţi însă Aurelia nu avea cum să bănuiască dualitatea celui pe care l-a iubit. A trăit o poveste de dragoste, cu tot sufletul ei de femeie matură, iar finalului neaşteptat nu i-a mai putut face faţă. Frumos şi dureros în acelaşi timp! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uneori facem alegeri impotriva ratiunii...
      Fiecare isi alege cumva drumul prin propriile sale decizii, doza de neprevazut find aceiasi, chiar si pentru cei mai... prevazatori! :)

      Ștergere
  5. Am citit povestea de doua ori, o data acum cateva zile, pe graba, si o data acum, pe indelete, ca si cand as savura cu adevarat o ceasca de cafeain compania ta si a povestilor tale. Tot senzatia aia de ciuda o am, de neputinta și nedreptate, iar in minte adun alte nedreptati pe care le stiu din povestile altor cupluri care s-au marcat pe viata prin gesturi ...dramatice. Asta e darul tau, sa deschizi cuferele mele cu amintiri. Numai ca, unele sunt chiar de...nepovestit. Ar trebui sa mai treacă o vreme sa se poata decanta emoțiile si trairile de atunci. Te imbratisez cu mare drag. Mulțumesc si de astă dată.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ca sa vezi! Si eu am senzatia ca stau cu tine la o cafea! Poate sa para doar vorbe politicoase dar nu e deloc asa! Vezi tu, faptul ca atatia oameni mi-au incredintat povestile lor, nu va fi fost intamplator
      Ceea ce am primit eu de la Dumnezeu - si s-a transmis si fiicei mele - este darul de a simti... un pic mai altfel decat este obisnuit... Nu este ceva usor de dus pentru ca, simtind suferinta altora, sufar si eu, insa fiecare traire ma cladeste si experientele astea, intelese din alt unghi, decat cel al unui spectator, cred ca m-au ferit de multe!
      Tu, in povestile tale, sa spui ce crezi tu ca poate servi de invatatura altora. Tu ai trait si drum inapoi nu mai este. Povestesti asa de frumos... si pentru ca ai talent dar si pentru ca esti... adevarata! Multumesc pentru tot ! Si eu te imbratisez.

      Ștergere